Aceeaşi idee fixă: nu există Salvatori!

Despre asta aici.

” Vorbea la radio mai ieri un personaj cu o voce specială, cu un ritm lent –  una dintre acelea care are calitatea de a te  transporta direct din fotoliul în care stai, în  eternitate. Felul vorbirii  atrăgea atenţia întâi; apoi erai furat de  poveste.  Subiectul emisiunii era industria nucleară românească; am realizat repede ca  referinţa nu era prezentul  ci  începuturile de acum câteva decenii. De abia la final am descoperit şi că povestitorul, astăzi membru al Academiei Române, era  parte şi mărturie  vie a acelor începuturi.

Deşi interesantă în sine însăşi, nu m-a pasionat niciodată istoria  industriei nucleare; nici nu sunt sigură dacă această istorie trebuie sau nu să continue. Argumentele pro şi contra stau într-un echilibru relativ stabil; de o parte, Cernobîlul şi deşeurile radioactive pentru care nu  prea avem soluţii, de cealaltă, eficienţa ridicată şi nevoile noastre energetice în continuă creştere…

Pasiunea unui politician este, în schimb,  politica; cel puţin în cazul unora; gurile rele spun că banii ar fi  o pasiune la fel de  legitimă pentru  alţii… Revenind,  partea interesantă a interviului privea politica energetică a anilor şaptezeci. Am aflat că ea exista şi că se baza pe două principii de orientare simple, cunoscute şi asumate de toţi cei implicaţi; obiectivul era realizarea independenţei energetice a ţării; dacă în atingerea scopului trebuiau realizate parteneriate externe – cum era cazul în domeniul nuclear – se negocia astfel încât statul român trebuia să păstreze pachetul majoritar.

Prezentul, în care  problema energetică s-a agravat şi mai mult la nivel global, ne-ar sugera că era o politică coerentă şi chiar vizionară. Criza gazului ucrainean de acum un an ne-a dovedit – pe pielea bulgarilor şi kosovarilor, e adevărat – că tăierea surselor de energie poate distruge în timp scurt mult mai mult decât orice scut antirachetă poate apăra pe termen lung… Esenţialul  este însă că, bună sau rea,  această politică energetică funcţiona în realitate, nu era un document dintr-un dosar.

Suntem la douăzeci de ani de la Revoluţie; evenimentul a trecut sau mai curând a fost trecut cu vederea în 2009,  când euro(prezidenţialele) şi apoi prezidenţialele au captat întreaga atenţie. Nici măcar pentru a găsi soluţii la criza economică nu s-a găsit un timp de reflecţie serioasă; cu atât mai puţin am lăsat loc pentru o evaluare a lucrurilor care s-au schimbat  dar şi a celor care nu s-au schimbat după două decenii de tranziţie democratică.

Dacă am fi făcut-o, am fi putut observa că am renunţat, în mod păgubos pentru societate, la promovarea unor politici ample şi pe termen lung, menite să asigure dezvoltarea unor regiuni sau sectoare de activitate. Statul, care ar fi trebuit să facă acest lucru, a fost  demonizat şi, în acelaşi timp, apropriat.  Constituţia zice că este un stat social, realitatea arată că a devenit doar un stat capitalist primitiv.

În schimb, la fel de păgubos pentru societate, am păstrat credinţa în conducători. Îi adulăm, îi hulim, îi schimbăm, la limită, îi împuşcăm; de multe ori îi dezgropăm, simbolic; uneori, lucrurile se întâmplă chiar real. Mai presus de toate însă, îi aşteptăm. Aşteptăm conducătorii care să rezolve ceea ce ştim cu certitudine că nu pot rezolva. Şi prin partide bântuie aceeaşi aşteptare. Nu ne preocupăm de democratizarea lor reală, de apropierea de cetăţean şi nevoile comunităţii, de reconstruirea încrederii şi administrarea competenţelor; problema esenţială este ce conducător ar fi mai bun să-i  ia locul unui …escu sau altui …escu.

În toată această aşteptare, uităm că democraţia este benefică pentru persoane dar se bazează pe instituţii funcţionale, nu pe indivizi carismatici; tot la fel, economia are nevoie de bani dar ca să producă bunuri şi servicii pentru oameni, nu doar pentru a-i  muta  dintr-un buzunar în altul; sau, cum vedem tot mai frecvent, din buzunarul celor mulţi, în seifurile celor puţini…

Acum îl dezgropăm pe Ceauşescu; mâine vor veni unii să-l  invoce pe Antonescu; în timpuri de criză, s-a mai întâmplat… Oare nu este timpul să lăsăm salvatorii să doarmă în pace!? Ei nu vor veni  vreodată pentru o raţiune simplă –  nu există salvatori. O trecere de la aşteptarea conducătorului providenţial la o acţiune mai organizată ar avea consecinţe mult mai benefice…

2 Replies to “Aceeaşi idee fixă: nu există Salvatori!”

  • N. Raducanu

    D-na Cretu are dreptate: asteptarea conducatorului providential care sa ne scoata din criza si din alte necazuri, e nu numai inutila, ci contraproductiva. Nu de un Salvator avem nevoie, ci de o schimbare de sistem, avand in frunte nu un om, ci un grup de persoane, competente si respectuoase fata de principiile democratiei, si care sa se schimbe la 2-3 ani. In schimb, trecerea la un regim prezidential, in sensul in care actualul presedinte a declarat ca intentioneaza modifice Constitutia, ar fi de natura sa incordeze si mai mult situatia politica, destul de tensionata chiar astazi.
    Recent a avut loc dezgroparea lui Ceausescu si a sotiei lui, prilejuind intrebarea daca nu cumva a sosit momentul reabilitarii dictatorului ucis acum 20 de ani. Reabilitarea lui ar insemna implicit si reabilitarea felului lui de a conduce, cu calitatile, dar mai ales cu greselile de nepermis avute. I se atribuie lui Ceausescu progresul de necontestat al tarii in cei 24 de ani in care el a fost la putere. Succesele in industrializarea tarii, in mecanizarea agriculturii, in constructii si transporturi, in educatie, cultura etc. s-au datorat regimului socialist, iar nu un singur om, chiar cu puteri dictatoriale. Cultul desantat al personalitatii sefului statului, care practic a anihilat munca colectiva de conducere, proprie socialismului, a dus in nenumarate cazuri la adoptarea de masuri excesive sau fundamental gresite. Ma refer in primul rand la impunerea in bugetul statului a unui procent nerealist de ridicat al acumularilor, ce depasea cu mult pe cel din celelalte tari CAER si care in cele din urma a dus la lipsuri in hrana, imbracaminte, caldura in locuinte, etc. si a declansat starea de revolta a populatiei.
    In concluzie, un nou “salvator” de patrie si neam de tipul Ceausescu nu are nevoie Romania.

  • Bibliotecaru

    Eu acum trebuie să recunosc, de existat Salvatori, eu exist… numai că nu mă vede nimeni… 😀

    Salvatorii nu există pentru nu sunt căutaţi unde trebuie. Oamenii providenţiali nu se bat cu cărămida în piept cu discursuri patriotarde pe timp de campania electorală ci, ca orice om cu un accentuat bun simţ al valorii sale intrinsece, stă în umbra anonimatului. Gândiţi-vă ce reacţie aţi avea dacă mâine v-ar apărea în faţă un om care v-ar spune că el ştie cum să salveze România şi să facă din ea prima ţară a Uniunii Europene. L-aţi lua în serios? Bănuiesc că nu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *