Aforismul săptămânii!

L-am primit de la Peter Gluck. Mulțumesc!

“Reprezentanții răi sunt aleși de cetățenii buni care nu ies la vot!” 

                                                                                       George Jean   Nathan

In original, “Bad officials are the ones elected by good citizens who do not vote.”
 

7 Replies to “Aforismul săptămânii!”

  • Bibliotecaru

    În România cetăţenii nu pot alege efectiv, cei buni se nimeresc pur şi simplu printre cei răi. Din păcate partidele politice îşi duc la îndeplinire din ce în ce mai greu obligaţia de a propune pentru posturile cheie ale statului român persoane competente pentru postul respectiv. Am subliniat “pentru postul respectiv” pentru că o persoană competentă în general nu-i musai să fie competentă pentru acel caz în particular. De exemplu, în postul de primar poţi propune un băiat subţire cu cinci sau şase facultăţi dar care nu poate răspunde nevoilor postului sau poate veni un “supărat pe soartă”, care nu prea este dus la biserică şi nu ştie să ţină un discurs dincolo de “fă-bă-aia!” (imperativ) care să bage funcţionărimea în priză şi să pună lucrurile pe roţi.

    Este din ce în ce mai evident că acea cumetrie, despre care vorbea domnul Ion Iliescu la finalul ultimul său mandat, ca preşedinte este acum dezvoltată plenar în toate domniile existenţei româneşti. Chiar şi statutul partidelor s-a modificat astfel încât centrul să domine partidul, să poată face excluderi, să poată face numiri, toate partidele au impus soluţii de non-democratizare. Relaţia este deci directă între candidatul pentru un anumit post, numit sau ales, şi vârful partidului şi se desfăşoară minimal, adică susţii liderul şi ţi se dă funcţie, pui în pericol poziţia de lider, fie şi prin lipsa de adeziune totală, eşti trecut pe linie moartă… Îşi mai aduce cineva aminte de PCR…? Ei bine acum avem 6 PCR-uri şi încă câteva pe care nu le bagă nimeni în seamă, şi încă câteva care sunt sub formă de sindicate, şi încă câteva care au formă de “reprezentanţi ai societăţii civile”, şi încă câteva care au formă de ONG-uri. România este plină de oameni care aspiră să ocupe fostul post ocupat de Nicolae Ceauşescu. Pentru mine acest lucru este evident, mi se pare ciudat de ce nu este evident şi celorlalţi.

    “Bad officials are the ones elected by good citizens who do not vote.”

    Eu aş traduce un pic diferit (neştiind limba engleză foarte bine, îmi permit un pic să fiu poet) citatul din spusele lui George Jean Nathan.

    “Persoanele oficiale nepricepute sunt cele alese prin neparticiparea la vot a celor mai buni cetăţeni”

    Ştiţi cum aş traduce asta? Evident, prima parte rămâne neschimbată, adică neparticiparea la vot duce la alegerea oamenilor mărunţi… dar există şi o a doua parte… anume că cei care aleg să nu participe la vot sunt chiar cei care înţeleg cum se întâmplă lucrurile, cei care sunt scârbiţi de scopurile mărunte ale politicii actuale, cei care realizează că în spatele promisiunilor cu mii de kilometri de autostradă şi măriri salariale nu este de fapt decât o construcţie găunoasă a propagandei.

    Ei da, politica era făcută în trecut pentru oamenii de tip vectori sociali care strângeau o mică comunitate în jurul lor, pentru toţi Moromeţii unei ţări. Acum politica se face pentru cei care nu gândesc, care sunt exaltaţi, care acţionează brutal asemenea suporterilor unei echipe de fotbal, se bat pentru ceva abstract, fără fond. Nimeni nu mai ascultă substanţă politică şi de aceea discursul politic sună şi el mai mult sub forma “pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor”, cu pipiţe, cu nepoate, cu “v-au furat”, cu “vă dăm”, cu “hoţii!”… De fapt ştim cu toţii cum sună discursul în România. Deşi semnele societăţii româneşti sunt absolut toate convergente înspre “nu mai suportăm politica murdară”, liderii politici de astăzi nu renunţă la acest tip de non-politică sau anti-politică. Poate că aşa s-au obişnuit, poate le place să se înjure la ore de maximă audienţă, poate că nu-i interesează chiar de loc de popor, de viitor, de ce se va întâmpla mâine, poate îi interesează atât de mult puterea încât nu mai sunt dispuşi să o câştige în mod corect.

    Iată ce cred eu că înseamnă “good citizens who do not vote”.

  • gabicretu

    @Bibliotecaru,
    Ai mare dreptate in multe puncte. Nu ai toata dreptatea in toate aspectele. Eu nu as face gradatia asta aristocratica in cetateni mai buni si mai putin buni. Problema este mai transanta. Avem cetateni sau nu avem cetateni. Persoanele (oricat de pline de calitati ar fi) nu sunt automat cetateni (oameni ai cetatii, adica). Trebuie sa fie constienti de drepturile lor, de obligatiile lor si sa le exercite(!).
    Cred ca acolo sta adancimea aforismului. Nu putem avea alesi buni fara a avea cetateni (care, printre altele, merg si la vot – ca nivel minim de exprimare a cetateniei).

  • Bibliotecaru

    Nu cred că am o problemă prin a cuantifica prin comparaţie capacitatea unui om de a fi mai bun sau mai rău cetăţean. Nu vorbesc despre cetăţenie ca termen juridic (legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la stat), ci despre capacitatea de implicare. După mine cetăţeanul este definit de interacţiunea omului cu regulile sociale.

    De altfel legea cetăţeniei specifică în cadrul condiţiilor de acordare a cetăţeniei române la cerere (art 8) că…
    b) dovedeste, prin comportament, actiuni si atitudine, loialitate fata de statul roman si declara ca nu intreprinde sau sprijina si nici in trecut nu a intreprins sau sprijinit actiuni impotriva ordinii de drept ori a sigurantei nationale;
    e) este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost condamnat in tara sau in strainatate pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman;
    g) cunoaste prevederile Constitutiei Romaniei si imnul national.

    Este evident că modelul comportamental şi gradul de îndeplinire a obligaţiilor cetăţeneşti pot reprezenta criterii de apreciere “mai bun/mai puţin bun”.

    Nu este nici o problemă în a aprecia “comportamentul aristocratic”. O probleme apare în momentul în care apreciarea încalcă egalitatea oamenilor. Este însă dreptul meu de a considera uman un intelectual fin un exemplu de urmat, iar un grobian violent un exemplu care nu trebuie urmat, altfel binele şi răul nu ar avea nici un sens.

  • gabicretu

    @Biblio,
    Alta era problema pe care voiam să o subliniez, nu capacitatea de apreciere sau faptul ca un cetatean poate fi mai bun decat altul.Mai curand, era vorba de faptul ca cetatenia nu exista decat in act, nu exista doar ca virtualitate.
    Definiția pe care ne-o dai este una strict formala și a unei specii de cetatean (respectiv român) făcută de statul român (și asumată prin vot de cetațeni, eventual). E si ridicolă…
    Dacă aceasta definitie era valabila in decembrie 1989, cei care au facut revolutia erau cetateni sau nu erau!? Nu de alta, dar nici macar conditia sine-qua-non a cunoasterii imnului nu a mai fost respectata; l-au inlocuit cu altul…

  • Bibliotecaru

    Păi eu despre cetăţeanul român am cunoştinţă în acest moment, habar nu am cum se comportă un cetăţean belgian, francez sau australian. Nu am cum să ies din relaţia român-România.

    Despre a doua problemă… tocmai acest paradox spuneam eu că-l subliniază aforismul respectiv, adică că oamenii informaţi, care sunt preocupaţi de mersul lucrurilor, care au un interes intelectual în a înţelege mecanismele de funcţionare folosite de stat şi de instituţiile pe baza cărora statul funcţionează, tocmai aceşti “buni cetăţeni” nu fac cel mai de bază gest al cetăţeanului, anume cel prin care instituţional cetăţeanul îşi exercită voinţa şi suveranitatea, cel al votului. Pentru că acesta este paradoxul, foarte mulţi dintre cei care au capacitatea intelectuală şi persuasiunea civică de a urmări jocurile de culise “performate” de clasa politică, tocmai aceia care înţeleg exact miza votului şi nu se lasă păcăliţii de mii de kilometri de autostradă… tocmai aceştia sunt îngreţoşaţi de ce se întâmplă şi nu se duc la vot. Este ca şi cum asociaţia bucătarilor nu ar mânca niciodată de la cantină pentru că ştiu cu ce se face mâncarea aceea atât de apetisantă.

    Dacă politica ar fi normală, lucrativă, constructivă, ştiinţifică, raţională… dacă nu ar exista bălăcăreala politică, dacă nu ar exista micii, berea, telefoanele, sacoşele, întrunirile cu muzică şi jocuri de lumini, spectacolele televizate, într-un cuvânt, manipularea… atunci poate că acei suporteri “hooligans”, din viaţa civilă şi politică, acei suporteri care nu au nici cel mai mic interes să afle ce se întâmplă exact, pentru că susţinerea lor nu se naşte raţional şi nu are un obiectiv precis, cei care provoacă confruntări cu pumnul şi cu vorba grea, nu ş-ar mai găsi o joacă în politică, s-ar duce la un meci sau ar găsi o altă bucurie în viaţă decât politica, poate că şi votantul ar avea o decizie raţională şi în cunoştinţă de cauză. Atunci alegerea şi-ar îndeplini rolul instituţional, democratic, acela prin care cetăţeanul îşi impune voinţa sa de suveran.

  • gabicretu

    @Bilio,
    Nu vorbeam de cetățeanul funcțional, ca să-i zic așa, ci propuneam o temă de reflecție – adică ce e ală cetațean, ce anume il deosebeste; nu doar la noi, că, la urma urmei, nu suntem noi exceptia prin excelență; oriunde.
    Nu ratiunea ii lipseste politicii. Ii lipseste etica, umanitatea, sentimentul – sentimentul moral care se traduce prin expresia IMI PASA (de celalalt, de satul meu, de scoala, tara, etc.). Inclusiv, imi pasă de mine, de ce ajung eu ca om, de cum mă privesc ceilalti.
    Tot ceea ce se intamplă are doar ratiuni (cele ale interesului imediat și personal) si vine din ratiuni (poate inguste, dar ratiuni). Credinta in progresul prin ratiune si stiinta, neumanizate si netrecute prin filtrul moral, au epuizat natura (ca doar suntem stăpânii ei, sic!) și, la limită, a produs orori extreme…

  • Bibliotecaru

    @ gabicretu

    A defini cetăţeanul în afara definiţiei de dicţionar nu este un lucru tocmai uşor. Eu cred că ar trebui să mergem la sursa cuvântului. Cetăţeanul este legat de cetate în acelaşi mod în care romanul era legat de oraşul Roma, chiar şi atunci când nu locuia în Roma.

    Şi astăzi avem de exemplu biserica “romano-catolică”, sau “unită cu Roma”…

    Noţiunea de cetăţean (încă o dată, nu vorbesc despre definiţia juridică) implică o relaţie de condiţionare între un sistem instituţional şi cei care respectă sistemul instituţional. Astfel ajungem la un sistem de drepturi şi obligaţii cetăţeneşti. Acestea sunt în cea mai mare parte descrise de Constituţie şi nuanţate de legi specifice.

    Politica, prin sistemul doctrinar, realizează o structură socială şi un arhetip al elementului societăţii imaginate. Partidul, exercitând puterea care îi revine în poziţionarea obţinută în structurile statului şi legitimă prin vot, impune modelele care reies din doctrina care defineşte partidul. Cum anume? Prin decizii, prin legi, prin construiri de realităţi specifice…
    Iată deci că toate partidele politice ar trebui să-şi negocieze doctrinele pentru a obţine un rezultat comun avantajos. Este rolul instituţional al politicii, este modalitatea de reprezenta poporul. Singura modalitate. Politicianul nu face ce-i trece prin cap în postura de preşedinte, premier, ministru, parlamentar, primar, director sau orice post ar ocupa. El este (sau ar trebui să fie) moderat de sistemul său doctrinar şi ar trebui să fie în permanentă negociere cu ceilalţi oameni politici care acţionează conform doctrinelor lor. Legătura între popor şi ales este doctrina şi nu promisiunea electorală, cu atât mai mult nu poate exista o legătură cu electoratul prin politici lipsite de coerenţă cu un sistem care este când liberal, când democrat-liberal, când social-democrat…

    Şi acum ajungem exact unde vroiam eu să ajung. Cetăţeanul nu-şi extrage drepturile şi obligaţiile din legi, este absurd să considerăm că un cetăţean stă şi citeşte toate legile pentru a vedea ce are voie să facă, ce nu are voie să facă, ce drepturi are şi ce obligaţii are faţă de stat. Prin cei 7 ani de acasă se învaţă foarte multe lucruri (poate cele mai importante), prin educaţia şcolară, prin calea dură, a aplicării coercitive a rigorii legii. Problema este atunci când politica nu reglementează sistemul, nu emite legi, nu elaborează Constituţia, conform unei situaţii normale, şi atunci se apelează la “interese”. Nu mă refer neapărat la interesele “politice”, cum ar fi modific regulamentul Camerei Deputaţilor pentru ca Adrian Năstase să poată fi pus sub acuzare mai uşor, ci chiar la interese economice, de ţară UE sau ţară NATO…

    Zilele acestea se tot vorbeşte despre pensiile obţinute pe legi speciale. Sunt acestea normale? Evident că nu, altfel nu s-ar mai chema speciale. De ce sunt atunci legiferate? Este evident o alunecare politică de a legifera ceva în afara mandatului popular. Iată cum din lipsă de raţionalitate (adoptarea unei legi în afara normalităţii este, după părerea mea, iraţională) se iese în afara scopul instituţional al politicii. Etica, umanitatea, sentimentul? Desigur, acestea sunt adjuvante ale respectării sau a dispreţuirii raţionalităţii politice. Indiferent de motiv, orice legiferare care depăşeşte bunul simţ comun şi starea de normalitate este o situaţie iraţională, pentru că se depăşeşte sistemul instituţional. Multă lume nu înţelege că orice depăşire a normalităţii aduce după sine mai multă normalitate. O lege în afara prerogativelor determinate de sistemul instituţional este ca şi cum ai amputa piciorul cuiva internat cu amigdalită spunând că este o decizie politică. Dacă electoratul nu este corect reprezentat prin politică şi prin politicienii aleşi, a susţine că există democraţie este o prostie. Pe de altă parte, politica care demolează normalitatea propunând legi anormale, care nu au legătură cu mandatul dat de cetăţeni, duce în mod clar la distrugerea legături între sistemul instituţional şi cetăţean.
    Politica nu poate avea raţiuni de tip interes personal sau interes gregar, atunci nu ar mai fi politică, ci gaşcă… poate diferite elemente, care sunt întâmplător parte în partidele politice, au interese personale, politica nu poate avea alt rol decât cel definit de sistemul instituţional, acela de reprezentare a voinţei poporului.

    Cetăţeanul trebuie să ştie cum anume trebuie să trăiască, în cele mai mici amănunte, de la dus palma la gură atunci când cască şi până la a duce un portofel găsit pe stradă la poliţie. Nu este normal ca un cetăţean să completeze fişe fiscale şi fişă de venit global, nu este normal ca un scuter care poate fi condus fără carnet să trebuiască să fie înscris în circulaţie, nu este normal să dai o lege prin care să se specifice că ţi se va elibera o carte de alegător şi apoi să ţi se spună că trebuie să votezi cu buletinul, că nu este valabilă. Nu este normal să trebuiască să duci iarăşi toate actele atunci când vrei să-ţi schimbi cardul de identitate.
    De la oamenii care au mai multe drepturi decât alţii, de exemplu imunitatea, până la instituţii care ies de sub controlul efectiv al poporului, cum ar fi SRI sau alte servicii secrete, toate anormalităţile violează relaţia pe care cetăţeanul o are cu cetatea sa.

    Concluzia mea asta este: cea mai bună definire a cetăţeanului este legătura cu sistemul instituţional, cea mai “bună” cale de a ucide un cetăţean este adoptarea unor legături anormale între cetăţean şi stat.

    Există o realitate crudă, foarte crudă. Clasa politică nu se mai simte în subconştient la nivelul “cetăţean”, ci la nivelul “stat”. Ori statul nu există efectiv, nu este o stare materială, este doar un sistem instituţional, cu toţii suntem cetăţeni şi nimic mai mult. Eu cred că aici este fractura raţională a clasei politice, în faptul că undeva în logica individuală a omul politic există senzaţia că atributul de reprezentant al statului sau funcţionar al statului înseamnă altceva decât cetăţean.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *