Home » Editoriale, General

Avancronică - Opinia publică și realitatea privată

23 February 2009 597 views One Comment

Opinia publica nu reprezinta ceea ce cred cetatenii; opinia publică este ceea ce se publică. Am citat afirmația unui realizator de televiziune care descria astfel specificul meseriei sale. Televiziunea nu exprimă opiniile oamenilor; ea construiește aceste opinii prin interesante, dar mai ales interesate, selecții de mesaje. Ideea este deja banală,  mecanismele prin care oamenii isi asumă opinii care contrazic propria lor realitate, uneori în mod flagrant, au fost demult descrise și explicate.

 În ciuda acestor fapte, mașinăria funcționează; și funcționează bine. Ceea ce nu funcționează la fel de bine este altceva – mecanismele democratice care sa permită cetățenilor dobândirea  experienței care să-i  scape de dominația pe care  realitatea virtuală o exercită. Este o fascinație care ne face să nu observăm degradarea pe care o suferim – ne-am transformat din cetățeni, în public. Chiar și politicienii – care ar trebui să fie mai atenți la ce și cum spun – fac cu nonșalanță referiri la voința… publicului. Nici nu este de mirare că politica se transformă pe zi ce trece într-un spectacol, atât timp căt nu se mai adresează unor cetățeni – titulari de drepturi și obligații – ci unei mulțimi de privitori; devine o politică virtuală, pentru cetățeni virtuali…

O demarcație clară între ceea ce este opinie și ceea ce ar reprezenta adevărul atunci când referința este viața pe care o trăim, prezentul nostru imediat, este dificil de făcut. Cu toate acestea, acțiunea concretă, implicarea socială, ne-ar putea oferi certitudinea că suntem altceva decât public al propriei existențe; pe aceasta din urmă o trăim noi, în mod real, dar au alții grijă să ne-o descrie – mult mai bună sau mai rea decât este - după cum interesele o cer. Că  implicarea nu este suficientă, nu trebuie să o mai spunem; că vina este a mecanismelor democratice, am îndoielile mele… Vaclav Klaus părea să nu le aibă; așa a încercat să demonstreze adresându-se plenului Parlamentului European în calitatea sa de președinte al  Cehiei. În  primele șase luni ale acestui an țara sa deține Președinția Uniunii Europene.

Președintele ceh era deja cunoscut ca reprezentant  al curentului eurosceptic; discursul ar fi putut să-i aducă noi suporteri în contextul valului de protecționism pe care criza economică l-a declanșat; închiderea în granițele proprii este văzută uneori ca un mijloc bun de apărare. Argumentele invocate împotriva construcției europene au fost însă doar  temele recurente și prea bine cunoscute din “opinia publică”: caracterul tehnocratic, distanța față de cetățeni, ruptura față de realitatea pe care doar guvernele ar cunoaște-o. În plus, dereglementarea totală a fost prezentată drept soluția ideală a tuturor problemelor. Contextul și circumstanțele nu le întăreau însă credibilitatea; dimpotrivă; a provocat doar reacții zgomotoase de protest. Deputații cunoscuți pentru contribuția lor la înscrierea în Tratate a mecanismelor democratice prin care cetățenii europeni să participe la decizie au părăsit sala. Președintele Parlamentului, om de dreapta dar profund atașat valorilor europene, a dat o replică la limita politeții pe care statutul interlocutorului o impunea.

 Afirmații identice pot fi însă auzite cotidian pe orice post de televiziune și în orice publicație; este opinie publică; opinia, nu adevărul. Unde a greșit Vaclav Klaus!? Uniunea Europeană a apărut ca un proiect mai curând tehnocratic; este adevărat, într-un moment cînd termenul nu avea conotațiile negative de astăzi; la români, de altfel, el continuă să aibă doar o semnificație pozitivă; credem mai mult în experți decât în politicieni. Limitele proiectului inițial au fost însă demult sesizate și depășite prin crearea și dezvoltarea instituțiilor democratice; parlamentul este prima dintre acestea. Din 1979, cetățenii europeni își aleg  prin vot reprezentanții în Parlamentul European; este singurul organism democratic transnațional din lume ales în mod direct de către cetățeni. Rolul său a sporit continuu; astăzi, contribuția sa la deciziile europene se apropie de cea a guvernelor statelor membre; circa 80% din legislația comună este elaborată în codecizie. Controlul pe care îl exercită asupra birocrației din Comisia europeană îi limitează acesteia excesele;  sau i le sancționează, așa cum s-a întâmplat în 1999 când a forțat demisia Comisiei Santer.

  Împărțirea  atribuțiilor între nivelul european și cel național de decizie tinde să corespundă diviziunii între problemele pe care le putem rezolva doar împreună și cele pe care fiecare și le poate administra singur; principiul subsidiarității impune ca deciziile să se adopte la nivelul potrivit, nu la cel mai de jos; la nivelul unui consiliu comunal s-ar putea să lipsească perspectiva necesară găsirii de soluții la încălzirea climatică…

 Criza financiară  a dovedit necesitatea stabilirii de reguli clare și limite de funcționare, pentru ca abuzurile din sistemul financiar-bancar care au cauzat criza economică să nu se mai repete; discursul despre dereglementare aducea a fundamentalism ideologic sau naivitate…

Klaus descria un monstru care lucra împotriva cetățenilor; contra-argumentele mele, dau iluzia unui mecanism perfect. Nu este nici pe departe astfel; Uniunea Europeană este perfectibilă iar regulile ei de funcționare trebuie mereu adaptate realității. Ceea ce o poate pune cu adevărat  în pericol este revenirea la stadiul de piață liberă spre uzul marilor companii. Cei care o pot salva sunt cetățenii europeni; nelăsând să treacă nicio decizie importantă fără legitimare democratică. Alegerea reprezentanților în Parlamentul European ca și inițiativa cetățenească sunt drepturi ce le aparțin. Doar că e necesar să le exercite; conștienți de cum se prezintă realitatea. Mă refer la realitatea privată, nu la opinia publică…

One Comment »

  • chinezu A spus:

    pentru cei care vor sa se simta bine si sa si inteleaga, oarecum paralelic, ce zici tu aici
    recomand sa mai ia la citit seria fundatia a lui asimov
    si sa citeasca mai atent pasajele in care el ne spune despre cum se distruge structura interna, cea functionala cu adevarat, a imperiului si lumea nici nu isi da seama
    am impresia ca prea se lucreaza si acum la forme cu gandul kogalnicean ca le vom umple dupa aia cu continut
    numai ca in the process, tot facand numai forme, o sa uitam incet, incet cum se mai face si continutul
    hai ca am fost prea pforund
    imi ajunge pentru toata ziua

Lasa un comentariu!

Adauga un comentariu, sau redirectioneaza catre site-ul tau. Se pote si subscribe to these comments prinRSS.

Fiti politicosi si civilizati! Ramaneti la subiect! Nu spam-urilor!

Pot fi utilizate urmatoarele tag-uri:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>