Cei din urma nu sunt cei din urma – Cathy

Fiecare om pe care îl întâlnesc e un eveniment în viaţa mea. Cele trei zile la Bruxelles mi-au dăruit un grup de astfel de evenimente. Să derulăm împreună filmul: 9 aprilie orele 7 dimineaţa. Doina şi Suzzy mă aşteaptă în Gara de Nord. Luăm un taxi spre Băneasa. Conversez cu şoferul (una dintre marile mele mici plăceri socialiste) despre salariul lui, despre preţul mielului din piaţa din Bucureşti comparativ cu provincia, despre florile plantate cu ocazia Summit-ului şi despre o mie de alte lucruri. Pe Suzzy o ştiam din vară, de la Bruxelles (simpatică, dar mai elegantă acum, cu ochelari cu ramă albă). Doina este exact aşa cum mi-o imaginasem de pe blog: sociabilă, înţeleaptă, deschisă. Ajungem mai devreme decât ne aşteptam la aeroport. Apar Diana şi Roxana (mondene, interesante), Ovidiu (cald, dar rezervat – ascunde ceva, îmi zic). Sun pe Bianca şi pe Dorina; mă asigură amândouă că ajung în câteva minute. Bianca imi spune că Gabi a ajuns foarte devreme şi mă caută prin aeroport. Semn de recunoaştere: puloverul meu portocaliu. Ovidiu e tăcut; mă intrigă; mi-l imaginam cu totul altfel. Apare Gabi şi îmi spune că Bianca vine şi ea imediat: abia a ieşit din Ploieşti. Este ora 8.30. Check-in-ul se închide la 9.10. Înghit în sec şi zâmbesc. Mă frapează delicateţea şi simplitatea Gabrielei. Ora 8.55. Sună Dorina să-mi spună că nu mă vede. Îi spun să caute un grup vesel la intrarea din aeroport. Nu suntem acolo. Realizează că nu e pe Băneasa, e pe Otopeni. Înghit în sec, zâmbesc şi o rog să se grăbească. Într-un sfert de oră ar trebui să fim trecuţi de graniţă. Apare Bianca – relaxată, cultă – după remarcile scurte pe care le face.Ne înşirăm la desk şi în timp ce încerc toate metodele de persuasiune cunoscute şi necunoscute cu funcţionara de la birou trece sfertul de oră. Apare Dorina val-vârtej. Ne urcăm în avion. Biancăi îi este frică. Îi  povestesc viaţa mea. Până îi trece frica, ajungem la Bruxelles. Doina pierde umbrela galbenă care-mi plăcea aşa de mult. Ieşim. Miron îmi spune că poartă o geacă cu drapelul Germaniei. Eu – acelaşi pulover portocaliu. Nu văd nici un drapel, norocul lui că seamănă cu cine ştiu eu. Drapelul era de fapt o dunguţă discretă pe mânecă pe care n-aş fi văzut-o în ruptul capului. În autocar spre hotel ne face prezentarea completă istorico-administrativo-culturalo-socialo-distractivă a Bruxelles-ului. Sunt realmente surprinsă. Zâmbesc fericită. Nu mă aşteptam să fie TOŢI atât de frumoşi.De la hotel, trecând peste încurcături legate de ora occidentală, şi o cafea în Grand Place unde apare dintre nori şi soarele, mergem la Parlament. L-am mai vizitat de câteva ori. E altfel, însă, în compania lor. Mergem în birou la Dna Creţu. Eu intru la asistenţi. Altă surpriză plăcută: Ioana – finuţă, discretă, inteligentă, puţin timidă. Parcă ne cunoaştem de-o viaţă. Miron se agită. Intru la Dna Creţu – păpuşa în sarafan negru cu cămaşa roz e ea – ea e? Plecăm să ne fâţâim prin Parlament. Comentariile Biancăi mă încântă şi binedispun. Îi duc la locul pentru fumători. Oroare generală. Trec vreo două ore. Mergem la masă. Restaurant drăguţ, mâncare bună, bere de toate felurile. Apare Darius: îmi place – tăcut, surâzător, calculat. Vorbim mult şi apoi ne întoarcem la hotel. 10 aprilie, orele 8.15. Dimineaţă. În holul hotelului, Carmen Olaru de la TVR Iaşi: o abordez şi o iau cu noi la seminar. Roxy (bârlădeano-belgianca) apare şi ea. Neschimbată, însă de data asta foarte elegantă. Îmbrăţişări, îi promit că data viitoare când vin la Parlament trec pe la ea prin Leuven. Seminarul îl ştiţi. Paşcu îmi spune că vrea o cafea brunetă (se uită cu subînţeles – ca mine). Cătălin e obosit. Severin vrea neapărat să ne vadă. Ne prinde din urmă la bar. Continuăm acolo discuţiile. Toţi încep să posteze de dincolo de oglindă. Şi Corina. Eu nu am timp. Când a trecut totul? Ieşim, îi rog să mă aştepte şi intru la Infocenter. Mă aplec să iau o carte colorată pentru nepoţelul meu. Mă ridic şi dau cu ochii de Daniel. Îmi dau lacrimile. E prea frumos. Nu ne-am văzut de 6 ani (Ce cauţi aici? Sunt cu soţia lui Ovidiu, am adus-o de la Paris.) Liliana e superbă – simplă, ochi luminoşi. Îi spun că m-am recunoscut într-una dintre picturile ei. Ieşim. Se regăsesc cei doi soţi (nu s-au văzut de luni de zile – înduioşător). Mergem la hotel, apoi cumpărături în goană, înapoi la Parlament. Miron ne găseşte cu greu după un colţ, unde ne ascunseserăm să fumăm. Restaurantul Ramo Verde: italian. Buona sera, come va? Vorbesc în italiană cu toţi şi cu plăcere (n-am mai făcut-o de multă vreme), inclusiv cu chef-ul – absolut minunată mâncarea. Păpuşa aceea proiectată pe fundalul cu orhidee e Dna Creţu? Da, e ea: ciocnim, îi urez viaţă lungă. Mă întreabă ce e cu mine; îi răspund că sunt obosită. Nu mă satur de vorbă cu Daniel. Apare Radu cu care râdem copios. Ne luăm rămas bun la staţia de metrou Schumann – Doina, Roxana, Bianca şi Radu merg pe jos. Noi, cu metroul, la hotel; somn. 11 aprilie orele 10. Ne întâlnim în hol şi ne dispersăm prin oraş. Îl rog pe Miron să mai listeze o dată biletele de avion pe care cei patru sus-menţionaţi completaseră teste psihologice în barul „La morte subite”. Mâncăm creveţi şi scoici pe strada cu restaurante şi comentăm nominalizarea lui Cristi Diaconescu la Primăria Capitalei. Fuga înapoi la hotel, unde ne aşteaptă impacientat Miron. Îmi iau rămas-bun de la el (cum ar spune italienii: „bravissiomo ragazzo!”) şi mă îmbrăţişez cu Liliana, Ovidiu, Daniel. În autocar spre aeroport îl cunosc pe Andrei – seamănă cu şefa lui, Corina Creţu – sociabil, atent şi foarte serios. Cumpărături în duty-free, trecem de security-check unde Dorina e nevoită să renunţe la mult-dorita miere mexicană; înainte de a ne îmbarca, Roxana realizează că a uitat buletinul şi biletul la security-check (aproximativ 500 de metri până acolo). Goană nebună – misiune imposibilă. Ne întoarcem fix la timp să luăm papară de la personalul de bord. Între timp, Diana îi făcuse duş cu Stella Artois unuia dintre stewarzi. Mă uit la fiecare dintre ele. Închid ochii şi încerc să-mi imprim pe retină imaginea lor. Încerc să opresc clipa. Imposibil: Bianca filmează (inclusiv pe stewardul cel înalt şi brunet – cu comentarii; sare colegul lui şi îi şterge înregistrarea – discut în contradictoriu pe tipul de act normativ care i-ar fi permis lui să facă acest lucru). Adorm. Mă trezesc – ce bine că fetele mai sunt încă lângă mine…Coborâm pe Băneasa. Îmbrăţişări calde, lacrimi reţinute cu străşnicie, Gabi îmi dăruieşte eşarfa albă care îmi plăcuse atât de mult pe Rue Neuve dar pe care i-o cedasem cu toată inima. S-a terminat. Minunaţi oameni: numai datorită lor soarele de pe cerul Bruxelles-ului n-a încetat o secundă să strălucească. Sunt sigură. Şi din nou singură.P.S. Sâmbătă şi duminică mă sună şi îmi scriu toţi să vadă dacă am ajuns cu bine şi dacă m-am odihnit.

Vă iubesc şi vă mulţumesc pentru că aţi fost fiecare în parte şi împreună un eveniment fericit în viaţa mea!

                                                                                                       Cathy Raducu

8 Replies to “Cei din urma nu sunt cei din urma – Cathy”

  • Bianca

    @Cathy, dar stii ca stewardul mic si agil ca o veverita a reusit sa imi stearga inregistrarea??? Aghiuta mic si invidios! Brunetul arata chiar bine :-))
    Dar ai uitat sa insisti pe locul pentru fumatori, in care, in cele din urma, oricit de doritori de tigara am fi fost, am refuzat sa mai intram! Asemenea odioasa discriminare n-am pomenit, dar ar putea fi eficienta: decit sa fumezi in gura aia de iad fumegind, mai bine te lasi de fumat. Si ca barul din Parlament se numeste Mickey Mouse :-)) Foarte potrivit pentru Parlamentul European. Stiti ce n-am vazut si n-am vazut? Baiatul care face pipi, Pise Maneken, parca. Ai, si Galeria de Arta cu flamanzii mei mult iubiti Brueghel si Cranach si Bosch si… offffff, cite n-am apucat sa vedem…, dar a fost minunat!

  • Roxana

    @Bianca
    Manneken Pis e!!!iote ici mai multe:
    http://en.wikipedia.org/wiki/Manneken_Pis
    iar…daca iti plac flamanzii…data viitoare te invit in Leuven,chiar la ei acasa…:)sic!

  • Bibliotecaru

    Mi-am plăcut acest episod al aventurilor “puloverului meu portocaliu” în centrul uniunii europene. Iată că am găsit un punct de atracţie turistică pentru România. Eu aş face un punct de atracţie turistic pentru fumătorii europeni, i-aş duce să se specializeze în fumatul pe ascuns din liceele bucureştene.
    Narghileaua este permisă?

  • Cathy

    @Bibliotecarul
    M-am topit cu totul… E al doilea compliment de la Bibliotecar! Mersi. In legatura cu puloverul portocaliu: le-am spus tuturor inca din prima dimineata, la aeroport, ca ma tem sa nu imi ia Dna Cretu un rand de piele cand ajung la Bruxelles, din cauza culorii. Culoarea mea de suflet e rosul, desi ma imbrac mai tot timpul in negru (negrul e ca o “carapace”, ca o “masca”, o “a doua piele” pentru mine). Dar puloverul portocaliu era singura hainuta curata pe care o aveam…
    @Bianca si Roxana
    V-am mai spus. Statueta respectiva se cheama simplu: “the pissing statue” 🙂

  • sama

    Multumesc pentru gandurile frumoase, Cathy si pentru provocarea lansata…sper sa fiu la inaltime!
    Cat despre aceasta poveste europeana…vreau sa iti spun ca ai reale calitati de narator, m-ai facut sa-mi amintesc cu placere de Creanga, doar ca limbajul si contextul sunt un picut upgradate… Imi amintesc oare bine, sau pe vremea talentatului scriitor din Humulesti nu exista Parlamentul European? 🙂

  • Pingback: Deci, Bruxelles « Despre PSD

  • Pingback: Deci, Bruxelles « Despre PSD

  • Darius F

    @Cathy si Suzy
    Multumesc pentru minunatele descrieri. Ati uitat sa adaugati si “cu par des” :). Sper din tot sufletul ca a fost doar prima nu si ultima intalnire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *