Home » General

Conferința despre egalitate. Proces verbal

14 May 2009 588 views 9 Comments

În România nu se schimbă nimic în discursul public despre egalitate; nu în discursul politicienelor, cel puțin. De cinsprezece ani de zile particip la tot felul de evenimente (conferințe, seminarii, dezbateri. etc). Participanții au variat. Discursul a rămas. Plin de prejudecăți și  stereotipuri.  Parcă, parcă, am mai evoluat eu. Consecința este dramatică; a crescut distanța… Deschiderea și interesul celor care nu vorbesc sunt semnificativ mai ridicate.

9 Comments »

  • Bibliotecaru A spus:

    Egalitatea oamenilor nu poate exista în afara iubirii şi a lipsei de egoism. Sistemul concurenţial generează clasamente şi nu o egalitate. Adevărul este că societatea umană în general este dominată de concurenţă, “cel mai bun”, “primul”… Totul începe cu celebrul discurs al mamei, dar Cutărescu de ce poate şi tu nu poţi…

  • Cathy A spus:

    @Bibliotecaru
    Egalitatea nu poate exista intr-un sistem dominat de o logica a conflictului. Exista si sisteme in care lucrurile nu se petrec astfel. Dar cu siguranta cel romanesc nu se numara printre ele. Atunci cand suntem invrajbiti de mici (de cele mai multe ori inconstient) unii impotriva altora chiar de catre parintii nostri, cand suntem invatati ca in raport cu ceilalti egali noua sa ne consideram “mai egali”: colegi impotriva colegilor, parinti impotriva copiilor, tineri impotriva batranilor, femei impotriva barbatilor, ce loc sa aiba egalitatea intr-un astfel de sistem?
    Ce trebuie facut?! Ori parasit sistemul ori schimbat. Schimbarea necesita ca generatii intregi sa nege tot ce au invatat de la alte generatii intregi sa-si constientizeze si sa-si asume aceasta vina colectiva. NIMENI nu este dispus sa faca acst lucru de buna voie. Daca nu de buna voie, atunci silit, imi vei raspunde. Si eu te voi intreba, Bibliotecarule: ce lider ar fi capabil sa faca aceasta, daca provine din sistem si gandeste dupa aceeasi logica? Poate ne spui tu, ca eu nu ma prea pricep, de ce a durat atat de mult exodul evreilor sb conducerea lui Moise…?

  • gabicretu (author) A spus:

    @Bibliotecaru, Cathy,
    Oscilați între un pesimism excesiv și un optimism nejustificat.
    Nu ne putem aștepta ca fiecare să iubească pe fiecare; deși oamenii au mai curând sentimente pozitive unii față de ceilalți, mult mai mult decât credem, o lume de Isuși este departe… Fundarea moralei pe iubire este dificilă. Din acest punct de vedere sunt kantiană - sentimentul datoriei și respectului față de semen (raționale)sunt mai eficiente.
    Egalitatea socială este posibilă dacă avem instituții care să funcționeze și care să-i trateze pe cetățeni cu egal respect, reguli bune care să corecteze inegalitățile istorice care s-au acumulat și să permită evoluția fiecărui, etc. Nu este o problemă abstractă - să atingem absolutul. Și mai ales, nu are nicio legătură cu reducerea diferențelor dintre oameni, ca persoane (nu este pentru voi precizarea, știu că știți).
    Este adevărat că logica concurențială nu favorizează egalitatea; nici nu și-o propune. Dreapta (care promovează competiția între semeni) nu este marea susținătoare a egalității; o acceptă doar ca egalitate de șanse (cadru formal). Stânga autentică, solidară, are egalitatea ca valoare centrală.Câtă nevoie avem de o Stângă adevărată…

  • Bibliotecaru A spus:

    Exodul a durat 40 de ani pentru că ei trebuiau să-şi uite statutul de sclavi pe care îl suportaseră timp de peste 400 de ani şi să înveţe un alt sistem religios, un sistem care nu exista la plecarea din Egipt. 40 de ani înseamnă un timp îndeajuns de mare pentru a se schimba o generaţie. În acea vreme media de viaţă era în jurul vârstei de 40 de ani (cam cât este astăzi în India), practic Ţara Făgăduinţei trebuia să fie a unei alte populaţii decât cea care a intrat în deşert, cu alt sistem de gândire, alt sistem al credinţei, un Dumnezeu unic, un regim strict de viaţă, apare şi casta preoţiilor (care nu sunt făcuţi pentru popor, cum este cazul astăzi, ci pentru a sluji lui Dumnezeu). Puţină lume înţelege că Moise a fost interfaţa dintre popor şi Dumnezeu, preoţii fiind pur şi simplu personajul de serviciu al cortului în care se păstra chivotul sfânt.

    1. „Să iei la tine pe Aaron, fratele tău, şi pe fiii lui, ca dintre fiii lui Israel să-Mi fie preoţi Aaron şi fiii lui Aaron: Nadab, Abiud, Eleazar şi Itamar.
    2. Să faci lui Aaron, fratele tău, veşminte sfinţite, spre cinste şi podoabă.
    3. Să spui dar, la toţi cei iscusiţi, pe care i-am umplut de duhul înţelepciunii şi al priceperii, să facă lui Aaron veşminte sfinţite pentru ziua sfinţirii lui, cu care să-Mi slujească.
    (Vechiul Testament, Ieşirea, Capitolul 28)

    Se observă foarte clar “să-mi fie preoţi”, “să-mi slujească”.

    Şi de aici am să trec la prima întrebare… “Ce trebuie facut?! Ori parasit sistemul ori schimbat.”

    Sistemul nu trebuie schimbat, pentru că nu sistemul este de vină, oamenii îl încalcă făcându-se că nu înţeleg realitatea impusă de sistemul instituţional.

    De exemplu. Partidele politice lupta să câştige alegerile. Este că deja acest lucru reprezintă ceva banal? Ei bine, nicăieri în sistemul instituţional românesc nu se vorbeşte de câştigarea alegerilor, nici de sistemul Putere/Opoziţie. Lumea nu mai înţelege altfel sistemul instituţional, dar el este altfel. De ce se numesc alegeri şi nu concurs, turnir, K1, bătaie publică? Partidele nu se întrec între ele, cu atât mai mult nu se bat între ele. Rolul instituţional al unui partid nu este să se impună, nici să ajungă la guvernare, nici să câştige primării, ci să prezinte soluţii, pachete de soluţii, programe, toate lucrurile de care ei sunt convinşi măcar 99% că le pot face… iar cetăţeanul să aleagă ce anume consideră că-l reprezintă şi îi convine mai bine. Prin alegere cetăţeanul impune viitorul exercitându-şi gestul democratic. Rolul partidelor nu este să păcălească, dimpotrivă, trebuie să nu păcălească cu nimic. Ele, partidele, ar trebui să propună cetăţenilor cu drept de vot soluţii şi cetăţenii trebuie să ALEAGĂ procedeul pe care îl consideră mai potrivit pentru obiectivele sale şi gândirea sa. La noi partidele spun electoral texte de tipul… “Vom mări pensiile cu X%”. Toate partidele spun exact acelaşi lucru, cel mult diferă procentul X. Dar pensiile sunt date prin lege funcţie de un coeficient şi valoarea punctului de pensie, care este la rândul lui funcţie de valoarea salariului mediu brut pe economie, valoarea de calcul a bugetului asigurărilor. “Mărirea pensiilor” nu poate însemna decât modificarea coeficientului… dar aceste modificări de coeficient sunt între limitele minime şi maxime, adică nu poate fi prea mare. Mărirea pensiilor nu poate fi făcută legal decât mărind salariul mediu brut pe economie. Şi atunci, cum anume influenţează politica pensia? Iată deci că “Vom mări pensiile” reprezintă discursul gratuit electoral menit să dezinformeze electoratul şi să “lupte” cu ceilalţi candidaţi. Nu mai vorbesc de bătălia kilometrilor de autostradă care a fost o luptă de cascadorii râsului între partide…
    Iată cum campania electorală a ajuns să fie un prilej de dezinformare mai mult decât unul de informare.

    Şi atunci, dacă alegerea este compromisă, în condiţiile în care sistemul electoral este esenţa sistemului democratic, cum anume mai poate funcţiona totul.

    Care este soluţia?
    Este nevoie de multe decenii de construcţie a unei populaţii care este conştientă relativ la ce anume înseamnă democraţia în paralel cu o nouă clasă politică profesionistă, pregătită în universităţi de top.
    Este nevoie de reforma politică care să restaureze caracterul de partid (pentru că astăzi partidele nu mai reprezintă o parte din populaţie, ci populaţia în ansamblul ei, ceea ce este absurd instituţional) dar şi caracterul politic (pentru că înscrierile de partid ar trebui să se facă din convingere filosofică doctrinară, şi nu vânând un avantaj, o funcţie sau un interes).
    Noile partide politice vor trebui să se achite de o obligaţie instituţională care este foarte neglijată astăzi, aceea de a oferi OAMENI PREGĂTIŢI pentru posturile politice, fie că este vorba despre candidaţi, fie că este vorba despre oameni numiţi. Astăzi aceste numiri sunt pe sistemul “îl cunosc pe Cutare, este băiat bun, a lucrat la…”. Singurul ministru al actualului guvern care a performant cu adevărat este domnul Cristian Diaconescu. De ce nu avem toţi miniştrii cu nivel de 100% performanţă?
    Şi mai este o problemă, aceea că principiile care “nu convin” se schimbă, se adaptează, siluind principiile esenţiale. Mai mult, nici călcarea în picioare a statutului unui partid nu mai pare astăzi ceva necotidian.

    Spuneam cuiva că atunci când domnul Boc spune că Traian Băsescu este candidatul PD-L pentru prezidenţiale încalcă flagrant statutul partidului său. Pentru încălcarea flagrantă a statutului, conform legii, partidul ar trebui radiat din Registrul Partidelor Politice… şi totuşi nu se întâmplă nimic. Nu numai că nu se întâmplă nimic, dar nimeni nu vede nimic anormal în această încălcare a statutului. Nu se respectă legea, nu se respectă principiile, dar cel mai grav este că lumea nu mai percepe încălcarea legii, o consideră o normalitate.

    Aici trebuie insistat, după părerea mea. Dar pentru asta este nevoie de un grup destul de mare de oameni forte hotărâţi şi incoruptibili care să organizeze o protecţie faţă de indolenţă. Din păcate partidele politice (şi aici vinovaţii sunt la vârf, cei 20 sau 30 de oameni care conduc întreaga ţară, nu partidul în masa sa) nu doresc normalitate, “fraierii” sunt mai uşor de controlat.

  • Bibliotecaru A spus:

    @ gabicretu
    Dreapta adevărată, liberalismul, prezumă o competiţie, este adevărat, dar ea este o competiţie a deciziilor raţionale. Dreapta pleacă de la principiul că fiecare individ ia soluţii, în urma unei prelucrări raţionale, care îi sunt cele mai avantajoase, în limitele legii. Competiţia liberalismului este la nivel macro, “cel mai bine pentru fiecare, înseamnă global un cel mai bine pentru toţi”. Liberalismul înseamnă însă şi egalitate, nu între indivizi, ci între şansele fiecărui individ. Adică doi indivizi parcurgând un drum cu aceleaşi reguli, ar trebui să se diferenţieze numai pe baza capacităţilor lor de a lua decizii.

    Astăzi se observă foarte bine că “liberalismul american” nu este cu nimic diferit de “comunismul românesc”, pentru că se dezvoltă aceleaşi societăţi politic dictatoriale diabolice. Diferenţa este că la liberali este mai multă mâncare şi mai mult produs de lux (desigur, comparându-i pe ei cu noi), dar din punct de vedere social, aceiaşi dictatură. Semnalul meu de alarmă, pe care îl trag de foarte mult timp, este că România este pe cale să înlocuiască dictatura comunistă cu o dictatură capitalistă care va dura ceva mai mult decât cea comunistă pentru că va fi mult mai mult de plătit datoria externă. Din păcate aproape nimeni nu realizează asta pentru că nu au apucat să treacă acei 40 de ani de uitare şi încă ştim că “capitalismul înseamnă democraţie” (cacofonia nu este întâmplătoare), o gogoriţă de tip slogan la fel de valabilă cu “PCR este un partid al clasei muncitoare”.

    Poate ar trebui să spun cum am descoperit eu Criza americană cu 5 ani înainte de a se produce… când vorbeam despre asta, mi se răspundea de regulă cu “Du-te băi de aici, cum să cadă economia americană, nu vezi că sunt cei mai tari?” Astăzi captez aceleaşi reacţii când încerc să fac lumea să vadă dictatura capitalistă.

  • gabicretu (author) A spus:

    @Bibliotecaru,
    Suntem doi pe baricadă; eu cu un risc suplimetar - spunând aproximativ aceleași lucruri de pe o altă poziție, mult mai puțin liberă, am devenit anti-sistem; e un sistem sănătos, adică are un sistem imunitar puternic, și m-a eliminat momentan de acolo de unde lucram la subminarea lui…
    Eu tot nu știu dacă au ajuns cărțile mele cele noi la tine (multe lucruri pe care le-am spus, pe aici și prin alte părți, sunt adunate la un loc; cred că dau o anume imagine a zonei de orbire în care trăim. Spun asta ca să nu încep de la capăt:
    - țara noastră nu este o democrație (nici altele nu sunt) pentru că nu avem cetățeni care să participe la decizia publică (în număr mare și în cunoștință de cauză)
    - nu există nici o legătură de esență între capitalism și democrație; dimpotrivă. Cred că folosim în mod abuziv relația presupusă dintre ele. În unele țări oamenii o duc mai bine pentru că sunt țări bogate, nu pentru că sunt capitaliste - și India este capitalistă și Bangadeshul și Africa…
    - încercarea de socialism românesc nu a fost decât un capitalism monopolist de stat cu instrumente de manipulare mai puțin subtile decât cele folosite în alte părți.
    - nu avem cetățeni conștienți de interesele lor, nu avem partide care să construiască soluțiile politice (adică politicile) care să răspundă acestora.
    - ambiguitatea generală subminează eforturile de clarificare a ceea ce suntem și ce vrem;
    DAR CONTINUĂM!
    Cât despre criză, am în bibliotecă vreo zece (cel puțin) mari cărți care au anticipat-o și descris-o. Unii au luat chiar și premiul Nobel pentru ele. Și!? Nu știu dacă ne place să fim orbi dar sunt aproape sigură că orbirea este controlată.

    PS
    (out of topic)
    Mi s-a părut mie sau ai fost multă vreme absent din grupul nostru critic!? Tot din cauza mea!? Niciodată nu am înțeles de ce. Au și intelectualii critici limitele lor…

  • Bibliotecaru A spus:

    Cărţile nu au ajuns la mine şi nici eu nu am mai ieşit din casă ca să intru într-o librărie. Dar, la un moment dat… Adevărul este că de când m-a lăsat vederea, scriu mai mult pe pipăite, că de citit nu prea mai pot.

    Părerea mea este că democraţia nu poate cădea în sarcina cetăţeanului. Motivul este simplu, cetăţeanul, ca element social, nu are memorie. Iată, acum 20 de ani cetăţeanul era prototipul omului nou sau ştia că ar trebui să fie om nou, astăzi el a uitat deja şi ce însemna omul nou, nu mai vorbesc că nu-şi aminteşte de ce era nevoie de el pentru ca viitoarea societate comunistă să funcţioneze.

    Memoria cade în sarcina elitei care trebuie să scrie cărţi, trebuie să scrie cronică, trebuie să redefinească de fiecare dată principiile într-o evoluţie coerentă, descriind de fiecare dată originea şi etapele.
    Societatea civică, cea care trebuie să vegheze la normalitate, cade tot în sarcina electoratului? Desigur că nu, nimeni nu ascultă în mod real ce spune vocea străzii, tot elitele trebuie să preia acest rol.
    Formarea cetăţenilor astfel încât ei să fie conştienţi de ce se întâmplă în jurul lor, cade tot în sarcina elitei. Şi aşa mai departe…

    Eu cred că elita este punctul nevralgic. Mai exact, sistemul a lucrat prea mult pe formă de învăţământ şi mai puţin pe educaţie. Pe de o parte este sistemul învăţării noţiunilor, pe de altă parte există sistemul construirii unei metode de cunoaştere în care noţiunile nu sunt atât de mult memorate cât interconectate. Avem deci astăzi foarte mulţi cetăţeni cu diplome, cu note de 10, cu masterate, doctorate, cursuri postuniversitare, 3 sau 4 facultăţi… Problema este că domniile lor sunt un fel de compendii de cunoştinţe generale şi specifice, fără să depăşească însă nivelul de cunoaştere a lucrurilor. Eu altfel nu-mi explic cum, de exemplu, domnul Boc, care preda un curs de drept constituţional, a făcut în câteva luni de guvernare câteva greşeli instituţionale grave, mai ales cele în zona constituţională nu se pot scuza. Nu pot înţelege cum majoritatea politicienilor, unii cu facultăţi economice repetă nesfârşit “impozitul forfetar al lui Pogea”, când acest impozit minim nu are nimic forfetar în el. Sunt mii de bâlbe ale clasei politice, mai ales în zona Parlamentului României, care dovedesc un fel de percepţie suprarealistă a sistemul instituţional Român.

    Cum se gândesc oamenii politici să aplice, şi oarecum obligatoriu, “anveloparea” termică a clădirilor când încă nu este făcută reabilitarea seismică. Pe de o parte toată lumea ne vorbeşte despre economii şi apoi se bat cu cărămida în piept că cetăţeanul plăteşte foarte puţin (parcă banii de la buget nu ar fi tot de la cetăţean), dar şi mai neplăcut este că banii se aruncă banii pe fereastră, pentru că consolidarea unei clădiri pentru reabilitarea seismică distruge “anvelopa” lor termică. Şi pentru că suntem aici de ce nu face nimeni un calcul prin care un minimum de 1000 de euro per apartament la anveloparea termică se amortizează în 100 de ani.

    Legi absurde, bătaie de joc, aparenţa bunei guvernări, împrumuturi uriaşe ce vor înrobi România pentru următori 50 de ani… Cum toate partidele au fost la putere, cam toate partidele au dat la un moment dat legi demne de Absurdistan şi Ţeporia, cine sunt acei responsabili şi înţelepţi prin care cetăţenii să-şi ceară drepturile? Funcţionarea absurdă, cu decizii de se bat cap în cap, a CCR, CSM şi alte astfel de înşiruiri de iniţiale, organisme rămase fără nici un fel de control de niciunde… ce poate să mai spună cetăţeanul?

    Poate că este timpul ca politica să nu mai constituţie o clasă, dar cum să faci ca vârfurile politicii să nu-şi mai facă calculele lor, cum să-i faci să nu mai negocieze viitorul României pentru interesele lor. Dar mai ales… cum să faci aceste vârfuri ale politicii (pentru că 20 sau 30 de lideri conduc de fapt politica) să-şi promoveze în posturile cheie ale ţării nu recompensarea pentru slugărnicie ci oameni capabili să se achite de cerinţa postului pe care îl primeşte.

  • Cathy A spus:

    @Bibliotecaru
    Da, parerea mea ca inainte de toate avem nevoie de educatie. Si trebuie sa apasam butonul “reset”, pentru a avea de unde pleca. Nu “restart”. Si nu deconstruind. Urasc deconstructia, pentru ca atatea tentative nereusite de “deconstructie” am vazut incat nu cred ca e o solutie. Toti au inceput sa deconstruiasca. Nimeni n-a ajuns pana la punctul in care sa inceapa sa construiasca ceva. Cred ca este un efort cel putin inutil. Trebuie pur si simplu abandonate cadrele de gandire care ne sunt atat de familiare. Insa, asa cum spuneam anterior, nimeni nu va face acest lucru de bunavoie.
    Nu sunt pesimista, dimpotriva, sunt entuziasmata, fascinata de capacitatea, de disponibilitatea omului de a se lasa educat, inca din primii ani de viata. Cred ca omul este cea mai “modelabila” materie din univers. El este, as spune “programat” sa se incadreze si conformeze unui set de reguli, indiferent de reguli. Observati cum copii accepta mult mai usor si se implica mult mai usor intr-un joc cu reguli deja stabilite si clare decat intr-o activitate care nu le este explicata.
    Oamenii sunt, prin natura lor, astfel. Problema este cine face regulile jocului. Si mai e o problema: cine explica omului regulile (cine face educatia). Daca am rezolvat aceasta problema, am creat o (noua) societate.

  • Bibliotecaru A spus:

    @ Cathy
    Înainte de toate însă trebuie găsită soluţia unei societăţi funcţionabile. Este evident că cea de azi nu funcţionează, este blocată în toate sistemele de comandă şi control, dar şi la nivel de mecanisme simple. Prea des se construieşte fără nici un plan…

Lasa un comentariu!

Adauga un comentariu, sau redirectioneaza catre site-ul tau. Se pote si subscribe to these comments prinRSS.

Fiti politicosi si civilizati! Ramaneti la subiect! Nu spam-urilor!

Pot fi utilizate urmatoarele tag-uri:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>