Home » General

Criza economica si migratia fortei de munca

30 November 2009 680 views 12 Comments

Am fost mai mult absenta de pe blog in aceste zile din doua motive intemeiate. Primul este ca eu insami nu mai pot sa particip la mereu aceeasi dezbatere despre democratia romaneasca. Recunosc, nu mai pot relua mereu argumentele care se pare ca nu mai ating pe nimeni…

In al doilea rand, am participat la o conferinta organizata de Friedrich Ebert Stiftung Romania, pe tema din titlu. Daca vreti sa stiti ce anume am spus, aveti textul interventiei mai jos. Subiectul tratat este  Integrarea migrantilor reveniţi acasă, in tarile de origine: o oportunitate sau o povara in plus pentru stat?

Ipoteza de lucru utilizata  este aceea că  titlul prezentării nu cere un răspuns ci  o alegere pe care o fac autorităţile din fiecare tara. Reîntoarcerea migrantilor  in tara de origine din cauza dezechilibrelor apărute pe  pieţele muncii din tarile unde lucrează poate fi considerata, in funcţie de guvern si program, o oportunitate sau, dimpotrivă, o povara suplimentara. Evident, ipoteza  ne distanţează de ideea ca dezbaterea iniţiata astăzi ar fi una academica, menita sa descrie un adevăr general valabil sau ansamblul punctelor de vedere care pot fi formulate; ea este o dezbatere despre politici, fie real implementate, fie doar posibile.

 Aceasta alegere intre atitudini si politici se poate face in urma unor deliberări publice, a unor dezbateri democratice si cu asumarea riscurilor care decurg sau a eforturilor necesare pentru a pune in aplicare anumite masuri. Ea se poate face insa si printr-o ignorarea totala a problemei; cei care nu au contat când au plecat, nu contează nici când se întorc. Din păcate, la prima vedere, aceasta pare a fi atitudinea care se degaja pe baza analizei politicilor publice elaborate in  România, politici relaţionate direct, dar mai ales nu, de criza economica. 

Câteva clarificări preliminare sunt absolut necesare totuşi pentru ca sa putem formula puncte de vedere   mai puţin teoretice; adecvarea politicilor propuse poate fi apreciată numai pe această bază.

In primul rând, trebuie lămurit cine sunt cei care au plecat sa lucreze in alte tari, in ce condiţii legale au plecat, in ce domenii lucrează, daca sunt sau nu insotiti de familiile lor, dacă şi în ce măsură criza economică  a afectat respectivele domenii de activitate, etc. Aceste prime interogaţii pun în discuţie afirmaţia, cumva subînţeleasă, că ar exista o întoarcere în masă a imigranţilor în ţările de origine (România, în acest caz). O tendinţa este evidenta; cat de puternica si constanta este acesta depinde de mai mulţi factori, nu doar de dificultăţile crizei.

 

Cine sunt cei care au ales să lucreze în alte ţări

 

            Doctori, profesori, cercetători, specialişti în informatică, ingineri, economişti dar şi asistente medicale şi lucrători calificaţi în industrie şi construcţii au părăsit ţara. În multe dintre statele europene din regiune, România în special, până la 70% din personalul calificat în anumite domenii şi-a părăsit slujba. Nu putem găsi astăzi un instalator bun decât cu mare dificultate; nici măcar unul polonez. Acelaşi lucru se întâmplă atunci  când vorbim de asistente medicale, electricieni, bucătari sau chiar dădace; disponibilizările cauzate de criza nu schimba situaţia pentru ca vorbim de lucrătorii înalt sau mediu calificaţi. Cei care nu dispuneau de o calificare au plecat, de asemenea; deşi datele certe lipsesc, acesta din urma categorie este posibil sa se întoarcă mai repede.

Cei mai mulţi sunt tineri – între 25 şi 40 de ani; dacă tradiţional celibatarii plecau la muncă în străinătate mai frecvent, astăzi emigrează şi cei căsătoriţi, bărbaţi şi femei deopotrivă, singuri sau insotiti.  Deşi statisticile în această privinţă sunt mai curând absente şi imprecise, conform  unor anchete realizate de  Comisia Europeana  peste  6% din populaţia activă a României trăieşte într-un alt stat membru; 2/3 dintre aceşti români locuiesc şi muncesc în altă ţară de mai mult de patru ani. Cu toate acestea, mobilitatea recentă reprezintă o parte importantă; recent înseamnă după 2003, nu după 2007; procesul de accelerare a mobilităţii a început înainte de intrarea oficială în Uniune. (Cf. Comunicare CE privind impactul liberei circulaţii in contextul extinderii, unde se pot găsi si date defalcate pentru fiecare stat).

Declaraţiile autorităţilor române converg în privinţa numărului mare de romani (aprox. 2 milioane) care muncesc in străinătate, chiar dacă datele guvernamentale ne oferă o imagine cu totul diferită; numărul celor care pleacă în fiecare an prin agenţiile acreditate, asupra cărora avem date exacte, este doar de ordinul zecilor de mii.

 

De ce au plecat (temporar sau definitiv) aceste persoane

 

Răspunsul curent invocă libertatea de circulaţie şi consideră mobilitatea pe piaţa muncii un drept esenţial câştigat; analizele fenomenului sunt în termeni de progres. Problemele s-ar reduce  la administrarea corectă a acestui proces pentru a elimina disfuncţiile. Aceasta abordare este explicit asumata de guvern. Citez fraza introductiva a Strategiei naţionale privind imigraţia, 2007-2010 - “Migraţia este un proces care trebuie gestionat si nu o problema care trebuie rezolvata”.

Fără a contrazice acest punct de vedere, permiteţi-mi să avansez o explicaţie uşor diferita; migraţia poate sa nu fie o problema; cauzele care o determina reprezintă insa probleme reale pe care guvernul - guvernele, in general - ar trebui sa le rezolve.  Englezii, francezii, germanii, spaniolii se bucură de aceeaşi libertate de a trăi şi munci în alte state dar ei nu pleacă. Cu greu găsim câţiva pe tot teritoriul României. Nici germanii născuţi aici nu mai trăiesc aici. Mobilitatea in statele vechi membre ale Uniunii Europene a existat dintotdeauna fără a constitui un fenomen social semnificativ; nici problematic. Sau s-au manifestat anumite dezechilibre doar atunci când condiţiile au fost comparabile. Spania, Portugalia sau Irlanda pot împărtăşi din experienţa lor de acum câteva decenii,  caracterizata de un flux migrator semnificativ….

Explicaţiile pe care vrem să le subliniem sunt cunoscute dar despre ele se vorbeşte mai puţin; corelate, arată că putem vorbi mai curând despre constrângerea decât despre libertatea de a pleca. Această distincţie este esenţială în elaborarea  politicilor; nu doar a politicilor referitoare la piaţa muncii.

 

Principalele cauze ale mobilităţii sporite a populaţiei active din România sunt de natură economică. Ele ar putea fi structurate astfel:

 

  • decalajul economic semnificativ intre tarile de origine si cele spre care s-a îndreptat fluxul migrator, diferenţa măsurabila cel mai direct prin decalajul salariului orar pentru aceeaşi activitate; in multe  cazuri este vorba de nevoia de supravieţuire, in altele, nevoia de corelare intre nivelul scăzut al veniturilor si nivelul înalt de aspiraţii individuale; după cum este cunoscut, aceste doua aspecte nu se corelează niciodată. 
  • concurenta si liberalizările preturilor caracteristice  pentru piaţa interna a  bunurilor si serviciilor au generat in timp scurt un nivel comparabil al preturilor şi, drept consecinţă, un nivel al costului vieţii disproporţional de ridicat fata de nivelul salariilor; poate nu intamplător putem observa o corelaţie pozitivă intre preţurile de pe piaţa imobiliara (chirii, locuinţe) si  migraţie; nivelul lor  foarte ridicat sperie si constituie factor esenţial in decizia de a părăsi tara, scăderea actuala ar putea contribui la decizia de reîntoarcere.
  • existenţa unei cereri ridicate pentru forţa de muncă ieftină şi/sau calificată în ţările dezvoltate ale Uniunii ca şi în Statele Unite sau Canada; este important de ştiut dacă criza economică, cu exigenţele sale de eficienţă, a scăzut semnificativ această cerere si in care domenii pentru a evalua corect numărul celor care se întorc
  • existenta unei oferte scăzute pe piaţa interna a muncii apare doar in ultimul rând; nu este vorba atât de lipsa locurilor de munca cat de faptul ca ele sunt prost plătite (exemplul tipic pentru a ilustra aceasta situaţie este cel al medicilor si asistentelor medicale; mai puţin de jumătate din posturile existente in România sunt ocupate dar asistentele medicale parasesc tara in continuare - cererea este ridicata in alte parti iar salariile mai atractive, chiar daca activitatea pe care o desfasoara este sub nivelul  pregătirii profesionale).

 

La  cauzele economice, cumva comune cu alte state, se adăuga in cazul romanilor  raţiuni politice, sociale si culturale care  acţionează la un nivel mult mai profund si  care sunt foarte dificil de schimbat:

 

  • lipsa unui proiect comun care sa-i unească si să dea un sens vieţii in propria tară
  • înlocuirea tuturor valorilor sociale existente anterior cu una singura - banii
  • un exagerat şi generalizat individualism
  • polarizarea socială din ce în ce mai accentuată care creează sentimentul ca este imposibil să reuşeşti în propria ţară
  • neîncrederea cronică în instituţiile statului şi în capacitatea acestora de a rezolva problemele societăţii; aceasta neîncredere fragilizează instituitiile care chiar nu reuşesc sa rezolve problemele pentru care sunt responsabile

 

Consecinţele acestei migraţii accentuate

 

Un nivel superficial si menţinut interesat al analizei accentuează aspectele pozitive pentru toate părţile:

 

  • pentru tarile de origine, un nivel ridicat al  veniturilor trimise de imigranţi si  scăderea presiunii pe o piaţa a muncii destul de fragila si fără prea multe oportunităţi in perioada de tranziţie; dobândirea unor experienţe si abilitaţi noi, profesionale, politice si sociale, utile si aplicabile la întoarcerea acasă
  • pentru tarile care ii primesc, personal calificat sau/si ieftin pentru angajatori, o mai buna gestionare a problemelor demografice (atât timp cat imigranţii sunt in principal tineri iar tarile dezvoltate se confrunta cu o îmbătrânire a populaţiei); rezolvarea problemei personalului cu înalta calificare necesar in unele domenii cu costuri educaţionale minime si in termen scurt; mă refer la fenomenul pe care nu-l mai numim, ca altă dată,  brain drain dar care este acelaşi lucru - favorizarea unui proces imigrationist selectiv, care absoarbe  personalul înalt calificat din ţările mai sărace)

 

O analiza ceva mai profunda pune in evidenta si alte aspecte,  nu la fel de pozitive:

 

  • fie ca pleacă temporar, fie definitiv, cel mai adesea, cei care emigrează nu-si iau familiile si copii in faza de început; au apărut noi tipuri de familii - copii orfani de părinţi inca vii care traiesc singuri sau cu bunicii, persoane trăind in străinătate si exercitându-si rolul de parinti  prin internet si telefon (părinţii virtuali), familii monoparentale mult mai numeroase…
  • capitalul social deţinut de fiecare dintre cei care pleacă se pierde; in fapt, ei încep o noua viata in sens propriu;
  • in tarile de origine,  servicii sociale suplimentare sunt necesare pentru copii si bătrâni; numeroase comunităţi prezintă o lipsa acuta a populaţiei adulte - sunt formate din persoane de vârste extreme; la un moment dat, în România, numărul copiilor care aveau părinţii la muncă în străinătate ajunsese la 179 de mii.
  • o parte semnificativa dintre cei care emigrează nu mai lucrează in profesiile pe care le-au avut in tarile de origine; ilustrativ este cazul femeilor, extrem de numeroase, care îngrijesc bătrâni sau fac menajul in Italia si Spania; nu toate sunt lipsite de calificare. Se produce un fenomen de deprofesionalizare puternică,  extrem de costisitor pentru o tara mai săraca - s-au pierdut profesori plecaţi  la cules căpşuni si economişti care gospodăresc doar o casa deşi au pregătire ca sa gospodăreasca o întreprindere.
  • plecarea personalului calificat a determinat o scădere relativa a productivităţii muncii industriale si calităţii serviciilor in tarile de origine; exemplu tipic - numărul mic de asistente medicale si infirmiere din spitalele romaneşti duce la un nivel pe zi ce trece mai scăzut al îngrijirii spitaliceşti; există oraşe in care spitalul nu are medic anestezist si comune unde nu exista medic deloc. Cheltuieli suplimentare de bani si timp sunt necesare pentru a pregăti alţi specialişti care sa-i inlocuie pe cei care au preferat sa lucreze in alta tara; dincolo de costuri, formarea unui medic cere un timp îndelungat ceea ce face ca problemele să fie insolvabile pe termen mediu.
  • se accentuează deficitul demografic; mulţi dintre cei care pleacă isi reîntregesc  mai târziu familiile sau îşi întemeiază alte noi familii afara si rămân acolo; acest deficit este compensat prin întreţinerea cercului vicios favorizându-se “importul” de lucrători din tari încă si mai sărace. Furtul creierelor (mai recent şi al braţelor de muncă) este contagios. Daca A cel mare ia doctorii de la B cel mijlociu, atunci acesta încerca sa-si acopere lipsurile pe seama lui C cel mic. România nu are probleme de conştiinţă în această privinţă, în ciuda experienţei proprii, de ţară care a suportat o adevărată hemoragie a forţei de muncă calificate. Strategia privind imigraţia  prevede textual un plan de admisie a cetăţenilor din ţările terţe potrivit nevoilor identificate pe piaţa internă a muncii şi promovarea unui sistem eficient de selecţie a celor care vor să urmeze studiile în România „care să-i recomande pentru o viitoare continuare a şederii după încheierea studiilor”.  Singura  noastră problem^ este că nu avem în interiorul Uniunii o ţară mai săracă…

 

            Această descriere a situaţiei ne poate duce cu gândul la concluzia că se poate transforma criza într-o oportunitate – aceea de a readuce acasă o parte importantă a cetăţenilor români care lucrează in străinătate. Doar că un alt lucru nu este foarte clar - despre ce criza este vorba.

 

            Despre care criză vorbim

 

            Criza, cu majusculă, nu afectează doar economia. Ea a invadat şi lumea ideilor, ca să folosim o metaforă. Este folosită drept explicaţie pentru orice. Afirmaţia poate părea surprinzătoare atât timp cât o ţară precum Spania, care găzduieşte astăzi aproximativ 700 000 de români, a fost în mod evident atinsă de criză economică – cu scăderi semnificative ale producţiei şi consumului, şomaj în creştere şi dificultăţi în asigurarea resurselor financiare pentru firme. Din acest punct de vedere, este adevărat că avem toate motivele să anticipăm o întoarcere în masă spre ţara de origine. Deocamdată, procesul este real dar nu are amploarea la care ne aşteptam; singurele cifre sigure pe care ne putem baza sunt cele referitoare la întoarcerea copiilor – se poate verifica daca cei care anterior şi-au însoţit părinţii au fost în acest an reînmatriculaţi în şcolile româneşti (nu deţin o asemenea statistica).

            Rezervele implicit exprimate faţă de existenţa unui fenomen social de revenire masivă a celor care lucrează în străinătate sunt legate de multitudinea crizelor existente şi suprapunerea acestora. Aminteam criza demografică comuna tarii noastre si tarilor dezvoltate; pentru România, trebuie să adăugăm insa succesivele crize politice, adâncirea polarizării economice şi culturale ca semn de criză socială, disparităţile în dezvoltarea regională precum şi între urban şi rural, lipsa unei autentice vieţi comunitare, a serviciilor sociale în slujba cetăţeanului, etc. Trebuie fiecare dintre ele luate in considerare pentru ca  reîntoarcerea în ţară, mai ales a celor care   au o calificare superioară, este dependentă de raportul dintre dificultăţile create de criza economică (la care s-a depăşit deja momentul critic) şi toate celelalte crize, unele reale,  altele imaginate, pe care ar trebui să le înfrunte.

 

            Atitudinea autorităţilor în privinţa muncii în străinătate

 

            În ultimul deceniu, îndepărtarea barierelor din calea liberului acces al forţei de muncă româneşti pe celelalte pieţe europene a fost urmărită cu relativă consecvenţă şi orice realizare în această privinţă a fost considerată un succes; toate guvernele s-au lăudat cu faptul că au creat posibilitatea de a lucra în străinătate pentru cetăţenii români. Deşi perioada a fost caracterizată de creştere economică constantă până în 2009, plecarea peste graniţă a fost receptată ca un fenomen pozitiv, capabil să îmbunătăţească indicatorii macroeconomici – să reducă rata şomajului şi să sporească rezervele valutare. În timp, efectele negative au început să fie conştientizate (lipsa cronică de specialişti în anumite domenii); despre cele mai grave nu se vorbeşte încă – mă refer la faptul că o parte semnificativă a celor care lucrează în străinătate (femeile care lucrează ca îngrijitoare şi lucrătorii necalificaţi din construcţii, în special) lucrează la negru; drept urmare, nu au contribuţii sociale nici în ţările unde lucrează, nici în ţară, nici vechime în muncă înregistrată care să le ofere drept la pensie în viitor; revenirea acestora va reprezenta  peste câţiva ani o adevărată problemă pentru un sistem de asigurări sociale destul de sărac…

            O politică sau politici coerente în privinţa gestionării acestor probleme nu există. Analizând documentele publice ale guvernului, programele, strategiile, etc. cu greu se pot găsi  referinţe. Trebuie să fim de acord cu puţinii specialişti din mediul universitar care au studiat problemele migraţiei (în ţară, ca şi în ţările receptoare); concluziile noastre converg în ceea ce priveşte descrierea stării de fapt:

 

  1. Există un deficit normativ – nu există politici explicite ci doar elemente disparate; cele care există se referă în special la imigraţie (cum am precizat mai sus, promovând soluţii cinice de acoperire  pe termen scurt a deficitului de pe anumite segmente de piaţă şi, în perspectivă, a dezechilibrelor demografice)
  2. Nu există o viziune formulată şi acceptată cu privire la obiectivele care ar trebui urmărite
  3. Politicile relaţionate cu migraţia sunt rupte de cele care tratează problema dezvoltării – nu doar a celei economice ci şi a dezvoltării regionale, vieţii comunitare, etc.
  4. Problemele aferente pieţei muncii sunt relativ luate în considerare dar nu şi cele ale cetăţenilor, în sens larg; reîntoarcerea nefiind legată strict de existenţa locurilor de muncă neocupate în ţară  ci a unui mediu comparabil de viaţă socială (educaţie, îngrijire, servicii, locuinţă, spaţiu public de manifestare, etc); bineînţeles, factorul trebuie subliniat, de existenta unor salarii comparabile, chiar daca mai mici
  5. Lipsesc datele cu privire la fenomenul migraţionist precum şi un sistem organizat de culegere a acestora. Cu excepţia celor care pleacă prin agenţiile de plasare a forţei de muncă acreditate de minister, practic, oficial nu se ştie unde sunt circa două milioane de cetăţeni
  6. Politicile referitoare la piaţa muncii sunt marcate de o viziune neoliberală foarte accentuată şi neatractivă pentru lucrători – relaxare a condiţiilor de concediere, flexibilizare a pieţei cu promovarea formelor atipice de angajare, menţinerea salariului minim la un nivel foarte scăzut în comparaţie cu cele practicate în alte ţări şi cu costul vieţii

 

            Toate guvernele din ultimii ani au eşuat în a folosi politicile europene de dezvoltare regională şi de coeziune, Fondul Social European şi celelalte instrumente comunitare pentru a realiza progresul social care să transforme întoarcerea acasă în cea mai rezonabilă opţiune; economia socială şi dezvoltarea comunitară sunt termeni absenţi din programele guvernamentale. Dezbaterea publică în această privinţă ca şi  cercetarea ştiinţifică care să fundamenteze decizia politică sunt practic absente. Doar situaţiile conflictuale de tipul celor care au avut loc în Italia şi în care românii sunt protagonişti (ca victime sau delicvenţi) readuc tema în atenţia autorităţilor; ea este redusă, din păcate, la aspectul ei tehnic – să dezvoltăm reţeaua de consulate, să soluţionăm aspecte ale relaţiilor cu guvernele ţărilor receptoare, etc.

            O schimbare de atitudine este necesară. O răsturnare firească şi democratică a raporturilor actuale. Cetăţeanul nu poate fi nici oportunitate, nici povară pentru stat pentru că el nu este făcut să servească intereselor guvernelor. Export/importul de cetăţeni, după necesităţile statului, nu este o soluţie acceptabilă teoretic; nu ar trebui să fie nici practic.  Autorităţile au responsabilitatea de a gestiona relaţiile sociale şi resursele naturale, de a amenaja spaţiul public astfel încât toţi cetăţenii să poată trăi în ţara lor iar aceştia trebuie să aibă libertatea să plece atunci când ei decid şi nu când sunt obligaţi să o facă.

           

           

 

           

 

12 Comments »

  • goe A spus:

    As dori sa comentez doar cateva cuvinte: “o parte semnificativă a celor care lucrează în străinătate (femeile care lucrează ca îngrijitoare şi lucrătorii necalificaţi din construcţii, în special) lucrează la negru”.
    Dupa parerea mea, in Romania, aceste categorii profesionale lucreaza numai la negru (in proportie de peste 90% in mod sigur).
    Astfel ei fenteaza statul roman de cel putin 3 ori:
    1. nu platesc impozit pe venit
    2. sunt asistati social cei mai multi
    3. cand vine vremea pensionarii se rezolva cu o spaga mica sau alte aranjamente si primesc pensie, desi nu au contribuit la fondul de pensii poate niciodata
    Daca acesti oameni lucreaza in strainatate pot fenta statul roman numai cu pensia, in cazul in care revin in tara si daca intre timp nu devenim o tara normala (tara normala = tara in care cum iti asterni asa dormi). Cum cei mai multi dintre ei trimit bani acasa, lucrurile incep sa arate chiar bine pe termen scurt. Bine, dar pe termen lung? Pe termen lung tin sa va anunt ca in alte tari, mai bogate decat a noastra, nu toata lumea isi permite luxul sa iasa la pensie.

  • gabicretu (author) A spus:

    @Goe,
    Toată dreptatea, mai puţin un detaliu esenţial - angajatorii sunt cei care impun regula, nu angajaţii; cel mai adesea, aceştia nu au de ales pentru că nu au altă sursă de trai; dar au angajatorii şi autorităţile care trebuie să exercite controlul…
    Si un alt detaliu - pensia nu este un lux; este un drept câştigat.

  • goe A spus:

    Cea mai mare parte din vina o poarta autoritatile, urmate la mare distanta de angajatori si pe ultimul loc de angajati. Sa-ti spun de ce: un angajator trebuie sa se conformeze vrand-nevrand la practicile pietei pentru ca altfel nu poate fi competitiv. La ora asta practica in domeniul constructiilor de exemplu este munca la negru si spaga data autoritatilor o data sau de doua ori pe an. In alte domenii se practica munca la gri, adica se face contractul de munca pe un numar de 2 ore pe zi de exemplu, iar o parte din salariu se plateste la negru. Statul pierde de 2 ori: odata prin neplata obligatiilor pe partea de salarii la negru si a doua oara prin neplata impozitului pe venit/profit datorat de firma pe incasarile la negru din care se platesc salariile la negru. As putea sa adaug si matrapazlacurile care se fac cu tva-ul dar iesim din subiect.
    Cea mai mica vina o poarta angajatul, care de cele mai multe ori nu are de ales, dar chiar si cand are de ales alege sa lucreze la negru, ca doar n-o sa-l lase statul sa locuiasca intr-o cutie de carton la batranete. Are destui cunoscuti care s-au “descurcat” asa ca nu-si face griji. Iresponsabilitatea financiara a individului este constant cultivata de catre politicienii de stanga. Daca angajatul ar fi constient ca nu il va salva nimeni de la consecintele unor decizii financiare proaste, nu ar mai accepta sa lucreze la negru si angajatorii ar trebui sa se conformeze acestei realitati. Ne aflam asadar intr-un cerc vicios care incepe de la politic si se termina tot acolo, dar cu plus valoare, adica spaga (autoritatile alea nu sunt chiar de capul lor, in ciuda aparentelor).
    Politicienii colecteaza spaga si voturile, iar fraierii platesc costul politicilor sociale si se mira de ce nu merge nimic cum trebuie in Romania. Asta e doar unul din motive.
    Referitor la ultima remarca, eu cred ca pensia trebuie sa fie un drept nu castigat ci achitat/platit (diferenta esentiala). Actuala lege a pensiilor prin care pensia se calculeaza numai raportat la venitul pe ultima luna de munca este o porcarie si o insulta la adresa oamenilor cinstiti din Romania (care nu-si pot vira venitul pe tot anul in ultima luna). Pensiile speciale sunt o insulta si mai mare. Chiar asa, oare de ce n-are Romania guvern?

  • doinas A spus:

    Domnule Goe,
    nu exista pensii care se stabilesc dupa venitul din ultima luna in sistemul de stat.

    Conform Legii 19/2000, inca in vigoare, pensiile se stabilesc comparand sumele cu care s-a contribuit la bugetul asigurarilor sociale cu salariul mediu pe economie, pentru fiecare luna de cotizare. Astfel se stabileste un punctaj total realizat, care se imparte la stagiul complet de cotizare si se stabileste punctajul mediu, care se pune si in plata.

    Dar pensiile speciale si cele de serviciu sunt o porcarie.

  • Bibliotecaru A spus:

    @ doinas
    Dacă ar fi o porcărie, încă ar fi bine… porcăriile produc porci şi acum, în apropierea Ignatului… e bună şi o porcărie la casa omului.

    Confuzia între pensiile plătite de la fondul de pensii şi pensiile plătite de la Bugetul de Stat este opera politicienilor care habar nu au ce se întâmplă cu pensiile şi promovează la TV fluxuri verbale menite să demonstreze “ce hoţi e cei de dinainte”. Aceiaşi politicieni spun că nu se pot plăti că sunt multe pensii şi puţine salarii din care se plătesc pensiile, alta accepţiune “de specialişti”.

  • goe A spus:

    @doinas
    Stire din martie 2008:
    “Senatul a aprobat in unanimitate Ordonanta de Urgenta prin care magistratii beneficiaza de o pensie de 80% din salariul brut lunar, plus sporurile, din ultima luna de activitate. Magistratii isi pot continua activitatea pina la virsta de 70 de ani cu avizul anual al CSM. Totodata, ei beneficiaza de multe alte bneficii inexistente la alte categorii profesionale. Recent, Inalta Curte a decis ca magistratii pot primi salariile indexate cu 50%, inclusiv sumele restante pe ultimii trei ani. Suma totala pe care Ministerul Finanatelor ar trebui sa o plateasca se ridica la un sfert de miliard de euro.”
    Astea ce fel de pensii sunt?

    @bibliotecaru
    Cu ce schimba sursa banilor fondul problemei?

    @all
    celor care l-ati sustinut pe Mirciulica, n-as vrea sa fiu acum in pielea voastra :) Iliescu a fost prea bland, stiti voi cand :)
    (imi cer scuze anticipat dar inca ma amuz si nu m-am putut abtine)

  • doinas A spus:

    @ Domnul Goe
    Legea privind pensiile magistratilor este una din legile “speciale”….Dar mai este si legea privind pensiile parlamentarilor, pensiile militare…

    Si, cu sumele castigate in instanta…cine imparte parte-si face.

    Referitor la sursa banilor… tind sa fiu de acord cu Bibliotecarul: sistemul de pensii “de stat” se bazeaza pe principiul solidaritatii sociale si tot ce se colecteaza se redistribuie. Pensiile cele mari nu se platesc din “cosul comun” de pensii.

    A nu se intelege ca le sustin in vreun fel…

  • Bibliotecaru A spus:

    @ goe
    În momentul în care ataşezi ideea “Nu sunt bani de pensii amărâte pentru că există pensii nesimţite”, este o minciună prin care se mută cererea normală şi justificată spre Casa de Pensii, în ură spre cei cărora statul (politicul) le-a dat pensii mari.

    Ce înseamnă calitatea de asigurat la Casa Naţională de Pensii?

    Cineva, la o vârstă fragedă, devine asigurat. Din acel moment el plăteşte 40 sau 50 de ani, în fiecare lună, pentru a fi asigurat la pensie.

    Ce face Casa Naţională de pensii. Colectează 40 sau 50 de ani bani de la fiecare asigurat, fără să dea absolut nimic înapoi pentru că nu există încă nimeni ieşit la pensie. După 50 de ani de colectare a taxelor, repet, fără să dea nici un ban înapoi, începe să ofere, treptat, şi pensii, pe măsură ce oamenii încep să atingă vârsta de pensionare. Realizaţi că 50 de ani de strâns bani de la foarte mulţi oameni (asigurarea este obligatorie) se strâng sume astronomice de bani poate şi mai mult de 10 miliarde de euro, în banii de astăzi.

    Ei bine, există o formulă de calcul care se foloseşte de statistică şi care ţine seama de probabilitatea ca cineva să atingă vârsta de pensionare (dacă moare înainte de a ieşi la pensie, banii rămân acolo), de speranţa de viaţă (contează şi cât trăieşti după ce ieşi la pensie, pentru că în această perioadă primeşti bani)… şi se obţine o formulă de calcul între contribuţiile plătite de-a lungul vieţii şi pensia pe care o va primi pensionarul după pensionare. După lista contribuţiilor se calculează numărul de puncte pentru fiecare an (funcţie de contribuţie bani se traduc în punctaj), se adună punctele, se obţine un total. Formula determină valoarea punctului de pensie ca procent din salariul mediu brut pe economie (astfel încât să fie luată în calcul şi inflaţia). Formula de calcul nu ţine seama nici de numărul de asiguraţi, nici de câţi sunt în plată şi nici de câţi plătesc. Fiecare asigurat are o relaţie proprie cu cel care îl asigură.

    Ei bine… Casa de pensii a mâncat banii strânşi în prima perioadă în loc să-i investească şi să scoată profit de pe urma lor, aşa cum ar fi fost normal. Exerciţiul bugetar al casei naţionale are astăzi ca intrări aproape exclusiv plata asiguraţilor şi de aceea “nu sunt bani”, de aceea se măreşte vârsta de pensionare. Cheltuirea banilor iniţial nu s-a făcut însă în beneficiul pensionarilor, au fost cheltuiţi de stat. Acum statul nu mai vrea să-i returneze înapoi. De la Bugetul de Stat nu merg bani la pensii decât ca împrumut. Exerciţiul bugetar al casei este independent de bugetul de stat. Dacă ia împrumut ceva, când este excedent bugetar dă banii înapoi la Bugetul de stat.

    Mai mult, există o schemă prin care pensiile (adică valoarea punctului de pensie) se stabilesc după previziunea bugetară iniţială şi, în caz de creştere economică, nu există şi o creştere a pensiilor decât dacă vor domnii politicieni. E drept, în 2009 nici nu au scăzut o dată cu scăderea salariului mediu brut. Pensiile “se măresc” (adică se măreşte fie procentul punctului de pensie, fie se actualizează salariul mediu brut pe economie) după ureche, electoral, şi nu conform formulei… totul este arbitrar şi politica lasă impresia că face plocoane.

    “Pensiile imorale” nu au nici o treabă cu Casa Naţională de Pensii. Ele vin direct de la Bugetul de Stat şi este o compensaţie financiară dată anumitor categorii sociale. De exemplu, dacă ceri unui militar să-şi dea viaţa în teatru de război, sau să rămână schilodit este normal ca după ce îi ceri acest lucru, să-i oferi şi o compensaţie pentru acest risc prezumtiv. Cel care se angajează cunoaşte riscul, cunoaşte compensaţia şi ia o decizie. La fel şi în aviaţie… şi în alte domenii…

    Cei care au pensii mari pentru că au plătit contribuţii mari, nu au de ce să deranjeze pe cei care au pensii mici că au plătit contribuţii mici, pentru că fiecare asigurat are relaţia sa de sine stătătoare cu Casa de Pensii.

    De aceea vă spun… trebuie să fiţi foarte atent la ce spun politicienii pe la televizor.

  • goe A spus:

    @Bibliotecaru
    Multumesc pentru clarificari.
    In privinta pensiilor speciale inteleg ca sunteti de acord cu ele si considerati ca ele reprezinta o compensatie pentru anumite riscuri la care o persoana s-a expus in perioada activa prestand pentru statul roman.
    Eu vad lucrurile cam asa: pentru acest gen de situatii s-au inventat asigurarile. Statul roman poate oferi asigurari angajatilor sai care sunt expusi unor riscuri, sub forma unei singure plati sau a unei pensii (orice varianta e la fel de buna), dar numai in cazul in care riscul asigurat produce daune, adica exact pe acelasi principiu dupa care functioneaza orice societate de asigurari! Nu gasesc ca darnicia statului roman de a plati polite tuturor angajatilor expusi vreodata unor riscuri (reale sau imaginare) este rationala sau echitabila.
    In plus, in armata nu toti sunt combatanti, iar procentul celor care au vazut in viata lor un teatru de razboi este foarte mic. In aviatie nu toti zboara. Inca n-am inteles la ce riscuri se expun parlamentarii… o fi subreda Casa Poporului? Asta o fi motivul pentru care unii nici nu prea dau pe acolo?
    Tema unor politicieni conform careia pensiile speciale afecteaza capacitatea de plata a pensiilor normale nu mi se pare complet rupta de realitate. Casa de Pensii trebuie sa se imprumute la buget atunci cand are nevoie, buget si asa mic si secatuit printre altele si de aceste pensii speciale pe care, repet, le consider nemeritate.

  • Bibliotecaru A spus:

    @ goe
    Nu am spus că sunt de acord cu pensiile speciale. Nu este treaba mea să fiu de acord cu pensiile speciale. Există o piaţă a muncii, există o cerere de locuri de muncă şi o ofertă de forţă de muncă. Condiţiile de angajare trebuiesc stabilite funcţie de cererea/oferta de forţă de muncă, îndeajuns de mari ca să existe oameni doritori să se angajeze, totodată pe cât de mici posibile… desigur, şi conform cu Codul Muncii şi legislaţia în vigoare. Se prea poate ca eliminarea pensiilor speciale să ducă la un deficit de forţă de muncă într-un anumit domeniu, se prea poate ca pensiile speciale să fie stabilite arbitrar de “băieţi deştepţi”. Aşadar depinde de la caz la caz. În orice caz, nu este în sarcina mea, ca cetăţean, să judec oportunitatea acestor pensii speciale pentru că nu am toate datele şi nici capacitatea să judec aşa ceva.
    Cum sunt un om cu venituri inexistente, poate că tentaţia ar fi să blamez orice venit peste 15 mil. pe lună, şi totuşi raţiunea mă face să-mi dau seama că sistemul social în care trăiesc nu funcţionează aşa. Avem o clasă politică care ar trebui să semnaleze şi să corecteze abuzurilor, Parlamentul are funcţia de control asupra activităţii Guvernului şi a organismelor guvernamentale. Repet, nu este treaba mea să stabilesc ce pensii sunt imorale şi care sunt nesimţite.

  • goe A spus:

    @Bibliotecaru
    Daca nu poti acoperi un deficit de forta de munca maresti salariul, nu pensia.

  • Bibliotecaru A spus:

    @ goe
    Anumite zone ale forţei de muncă, cum este armata, poliţia, serviciile de informaţii, magistraţii, cei care lucrează cu materiale radioactive… nu ştiu exact care este întreaga listă, au un regim special. Există uneori o pensionare destul de timpurie, mult mai rapidă decât vârsta normală de pensionare. Se creează astfel un sistem special, fie că vorbim despre asigurările de sănătate (OPSNAJ-ul, adică Casei Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti), pensii speciale, spaţii de recreere prin ţară, locuinţă de serviciu, asigurare dentară… Atunci când te angajezi, contează toate acestea. Este importantă şi pensia, pentru că te angajezi soldat, ai o activitate dură care se termină rapid (nu cred că se trimit în teatru de război caporali de 50 de ani sau 60 de ani). După ce termini viaţa de soldat, de regulă nu prea mai poţi să te reprofilezi. Poate te angajezi la o firmă de pază sau aşa ceva… dar nici asta nu merge prea mult timp. În acest caz este evident că o cotizaţie de până la 50 de ani nu poate conduce la o pensie prea mare. Nu mai vorbesc dacă mai ajungi şi schilodit acasă, pensia de invalidate este, în mod normal, infi(r)mă.

    Încă o dată, eu nu vorbesc despre moralitatea lor, eu spun că au o logică, adică nu sunt aşa pentru că i-a venit nu ştiu cui pe chelie o asemenea idee. Peste tot în lume este la fel şi la noi vine asemenea sistem de multe decenii, nu este o invenţie a prezentului. Nu am inventat noi roata şi, se prea poate, ca nici să nu se desfiinţeze roata până noi ne-om duce.

Lasa un comentariu!

Adauga un comentariu, sau redirectioneaza catre site-ul tau. Se pote si subscribe to these comments prinRSS.

Fiti politicosi si civilizati! Ramaneti la subiect! Nu spam-urilor!

Pot fi utilizate urmatoarele tag-uri:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>