Cuvinte interzise: trecutul bun şi viitorul mai bun

Legea burgheza interzice să doarmă sub poduri şi săracilor şi bogaţilor, în mod egal. Când a scris enunţul anterior, Anatole France trăia într-o lume în care era permis încă să exprimi îndoieli şi să faci ironii în legătură cu dreptatea absolută a legii dominante; acele vremuri au trecut. Astăzi, nu mai contează cum este prezentul trăit; el trebuie acceptat ca fiind excelent, cu sau fără argumente care să o dovedească.

Viitorul este neinteresant; nu doar pentru că nu ne ocupăm de construirea lui coerentă, ci pentru că nici măcar nu-l visăm. Utopia a fost decretată interzisă; cine îndrăzneşte să viseze o lume mai bună este etichetat drept irealist sau nebun; în ambele cazuri, este un personaj periculos, care subminează raiul pe pământ în care se presupune că am trăi cu toţii. Pentru foarte mulţi raiul personal arată diferit dar aceştia tac chitic ca să nu fie care cumva identificaţi şi taxaţi drept idealişti; în lumea de azi, acuzaţia atârnă mai greu la dosar (CV, pardon!) decât în mult blamaţii ani cincizeci ai secolului de abia apus; lumea de astăzi este pragmatică!

Nu avem voie să mai reevaluăm nici trecutul apropiat, adică ultima epocă istorică pe care majoritatea românilor încă şi-o mai aminteşte nu din cărţi – sau de la televizor – ci din viaţă; propria viaţă. Acest trecut a fost deja evaluat de alţii, votat în parlament, clasat şi arhivat. Noi trebuie să repetăm doar papagaliceşte concluzia care susţine că trecutul a fost rău în integralitatea sa şi pentru toţi. Aceasta este o axiomă; că afirmaţia este contrazisă de realitate şi că, mai grav, subminează orice posibilitate de corijare a erorilor prezentului, nu contează. Cine îndrăzneşte să-şi aducă aminte că se mai întâmplau şi lucruri bune este considerat nostalgic.

Idealiştii şi nostalgicii sunt duşmanii poporului pragmatic; tot ei erau „duşmanii poporului” şi în cealaltă epocă dar asta nu remarcă nimeni. Probabil pentru a nu se observa asemănările de năravuri dintre ele; asemănările sunt şi ele decretate imposibile pentru că răul absolut şi binele absolut nu au cum să semene, nu-i aşa!?

Adevărul observaţiilor de mai sus a fost încă odată manifest în zilele din urmă. Institutul condus de Vasile Dancu (IRES) a publicat un studiu intitulat Nostalgiile trecutului. Sacrificiile prezentului. Nu ştiu dacă titlul reflectă talentul de poet al autorului sau este o, nu prea subtilă, orientare a cititorului – binele trecut este de rău (al nostalgicilor) iar răul actual este de bine (sacrificiul are în el o conotaţie pozitivă, totuşi). Ce este cert este că din studiu reieşea că 45% dintre români regretă căderea comunismului.

Rezultatul a generat comentarii şi dezbateri îndelungi. Poziţiile exprimate se împărţeau în două mari categorii. Unii încercau să explice „nebunia” celor care ar fi făcut asemenea afirmaţii lipsite de sens, eronate în mod absolut. Argumentele erau mai ales psiho-biologice. Am aflat că pe vremea comunismului eram tineri şi că tinereţea este mai frumoasă decât bătrâneţea; am mai aflat că memoria are calitatea de a şterge evenimentele negative şi să le conserve doar pe cele pozitive. S-a mai spus că fericirea este subiectivă şi depinde de elementele de comparaţie; bogăţia deşănţată ne face nefericiţi… Despre sărăcia lucie nu s-a făcut nicio precizare.

În mod paradoxal – deşi se presupune că analiştii erau experţi, nu ideologi – nimeni nu a căutat explicaţia în realitatea obiectivă, a vieţii economice şi sociale. Faptul că Produsul Intern Brut al României a reuşit, după o cădere de mai bine de 40%, să atingă nivelul din 1989 abia în 2007 iar că apoi s-a declanşat criza, nu a spus nimeni. Dacă s-ar fi spus, afirmaţiile „nostalgice” ar fi devenit nişte banale judecăţi aritmetice – dacă rezultatul total a fost mai slab, economic, am dus-o în medie mai rău. Întrucât inegalitatea veniturilor a crescut semnificativ, este evident că o parte a trăit în tranziţie cu mult mai rău decât media şi incomparabil mai rău decât cei care zic că o duc bine. Asta, ca să nu facem referinţă şi la indicatori de mult uitaţi precum Produsul Naţional, adică la veniturile românilor; despre el nu mai vorbeşte nimeni. PIB-ul este preferat; el ne lasă impresia că ceea ce este al altora (venitul agenţilor economici străini activi în România, inclus în PIB) este tot al nostru; doar că impresiile greşite nu ţin de foame…

Despre delicata relaţie dintre libertate (oferită cu dărnicie tuturor) şi siguranţa zilei de mâine (rezervată unui număr de aleşi) s-a tăcut. Putem crede în continuare că a fi şomer este idealul noii lumi pentru că şomerul este absolut liber, nici măcar nu mai trebuie să-şi pună deşteptătorul ca să se scoale dimineaţa…

A doua categorie de analişti, adeptă a teoriei conspiraţiei, susţinea că „nostalgicii” nici măcar nu au spus ce au spus; cercetarea ar face jocuri perfide modificând răspunsurile reale. Institutul este, totuşi, un think tank independent care nu poate fi suspectat de nostalgii pozitive faţă de comunism; de jocuri, nu ştim ce să spunem…

7 comentarii la “Cuvinte interzise: trecutul bun şi viitorul mai bun”

  • Bibliotecaru

    Toată lumea politică scrie despre trecut şi prezent, nimeni nu descrie însă, măcar cvasi-complet, o stare de normalitate. Trăim într-o Românie în care nimeni nu ştie exact ce poate să facă preşedintele şi ceea ce nu poate face preşedintele, nimeni nu ştie exact ce anume se poate da prin OUG şi ce anume nu, nimeni nu ştie exact ce este normal şi ce este în afara normalităţii în nici unul dintre domeniile vieţii.

  • goe

    „Produsul Intern Brut al României a reuşit, după o cădere de mai bine de 40%, să atingă nivelul din 1989 abia în 2007”
    PIB 1989: $5783 / cap de locuitor
    PIB 2007: $11486 / cap de locuitor
    Minimul din 1989 pana acum a fost in 1992: $4793. Unde e caderea de „mai bine de 40%”?
    Sursa: http://www.econstats.com/weo/CROU.htm
    Observ ca in ultimele articole ati luat-o pe aratura rau de tot, dar cel putin nu va mai ascundeti dupa deget. Eu oricum v-am citit demult ca sunteti comunista 100%. De propaganda asta desprinsa parca dintr-o emisiune TVR din 1984 cred ca rad si curcile.

  • N. Raducanu

    Pentru a nu se mai folosi date luate din diferite surse, voi da mai jos cateva cifre privind evolutia PIB (GDP = Gross Domestic Product) al Romaniei, luate chiar din anuarul statistic al UE (www.econstats.com/weo/CROU.htm):

    GDP per capita constant prices (billions):
    1989: 101,03
    2003: 94,52
    2004: 102,53

    GDP per capita current prices US dollars (billions):
    1989: 2316,37
    2002: 2095,89
    2003: 2719,57

    GDP per capita based on PPP (purchasing power parity)
    current international dollar (billions):
    1989: 134,05
    1999: 130,31
    2000: 137,02

    Din datele de mai sus se vede ca tranzitia economica a durat in Romania intre 11 si 14 ani (in functie de modul de calcul). Recomand citirea cartii prof. N. Belli :”Tranzitia – mai grea decat un razboi”, in care se dau date comparative nu numai cu alte tari foste socialiste (unde tranzitia din anii ’90 a durat 6-8 ani), ci si cu perioadele ce au urmat in Romania atat primului, cat si celui de al doilea razboi mondial, cand recuperarea scaderii capacitatii economice a tarii noastre s-a efectuat in numai 5-7 ani

  • Bibliotecaru

    @ goe
    De ce sunteţi aşa de agresiv?
    V-aţi pus problema că citaţi nu PIB-ul ci PIB-ul pe cap de locuitor (adică altceva în condiţiile în care societatea românească a scăzut mult de la 23 de milioane). În al doilea rând, v-aţi gândit că dolarul s-a devalorizat între timp?
    Nu spun că asta ar fi explicaţia, spun că ar putea exista explicaţii… Nu fiţi atât de agresiv, chiar şi dacă aveţi dreptate. Rugămintea mea.

  • goe

    GDP-ul sau PIB-ul pe romaneste se calculeaza in multe feluri, dar cel mai semnificativ pentru nivelul de trai dintr-o tara este GDP-ul ajustat la PPP, adica Purchasing Power Parity sau puterea de cumparare, pe cap de locuitor. In tabelul pe care l-am indicat mai sus este linia 11. In orice referire la GDP pentru publicul larg se foloseste implicit formula PPPPC. Si fiindca fix despre nivelul de trai este vorba in acest articol, este clar ca ne intereseaza GDP-ul ajustat la PPP pe cap de locuitor si nu alte formule de calcul.
    Aici gasiti mai multe informatii si un alt tabel interesant: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_GDP_%28PPP%29_per_capita

  • goe

    http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/National_accounts_%E2%80%93_GDP
    Va recomand Tabelul 5, partea din dreapta…
    Chiar credeti ca din lipsa de comunism avem cea mai slaba productivitate a muncii din EU?

  • Bibliotecaru

    @ goe

    Nu este vorba despre „lipsă de comunism”.
    Este vorba că revoluţia a condus la schimbarea unui sistem economic. În 1990 şi 1991 a fost o deschidere a consumului, concomitent cu primele semne de închidere a punctelor de producţie. Pe măsură ce timpul trecea, marile zone industriale continuau să se închidă fără ca dimensiunea capitalistă să le înlocuiască cu ceva în timp ce consumul, şi bogăţia anumitor români, creştea accelerat. Gândiţi-vă numai câte mari fabrici şi uzine, puncte de exploatare a resurselor, CAP-uri, IAS-uri… au dispărut pur şi simplu. În tot acest timp PIB-ul nu a fost susţinut de o producţie mare care mergea spre export, cum era pe vremea societăţii socialiste, ci de un consum accelerat concentrat mai ales pe produse din import. Observaţi că România importă şi cele mai banale lucruri, ventilatoare, cuie, şuruburi, tablă, piuneze, pixuri, hârtie… Oare nu mai suntem în stare să producem o imprimantă de concepţie românească?

    PIB-ul este un instrument global, important este însă de urmărit şi sursa formării PIB-ului. Dacă în 1989 PIB-ul provenit din comerţ şi servicii era mult mai mic decât producţia industrială, de exemplu, astăzi aceste zone care nu conduc la obţinerea unui produs, au devenit ponderea cea mai importantă din PIB. Ce înseamnă asta? Că în condiţiile în care oamenii nu au bani (căci este criză), nu vor avea cu ce să cumpere servicii şi nu vor avea cum să producă comerţ, nu mai au cum să angajeze credite de consum… firmele care au la bază „servicii şi comerţ” vor da faliment, PIB-ul se va prăbuşi cu 40% sau chiar 50%. Este imposibil să nu observaţi în jurul dumneavoastră că micile magazine au capotat şi au fost înlocuite de marile lanţuri de magazine care sunt, în mod evident, formate din capitaluri străine. Capitalul străin conduce la repatrierea profiturilor, cu alte cuvinte, consumul este la noi şi bunăstarea la ei. Cu cât consumăm noi mai mult decât ne permitem (la nivel naţional) cu atât ei au mai mult profit şi trec peste criză mai uşor. Practic subvenţionăm Franţa, Belgia, Germania… cumpărând de la lanţurile de magazine cu capital francez, belgian, german…

    Eu cred că aici se traduce totul, în a observa scăderea capacităţii de producţie, a terenurilor agricole lăsate în paragină, a sistemelor de irigaţii abandonate… Astăzi practic PIB-ul este mai mare decât în 1989, dar reprezintă o vânzare indirectă a unei părţi din osânza acumulată atunci, în socialism (şi aici mă refer nu la bunăstare, ci la capitalurile fixe) şi efectul împrumuturilor (şi aici mă refer nu numai la ce împrumută statul, dar şi le dezechilibrul balantei de plăţi externe, adică fondurile scurse în exterior prin intermediul populaţiei şi a capitalurilor străine). În momentul în care această „osânză” va fi trecut în istorie, nu va mai exista, va dispărea în cvasi-totalitate, mai ales în mâinile străinilor, aceştia, eventual, îşi vor repatria profiturile şi capitalurile, bogaţii români se vor retrage şi ei pe nu ştiu ce insulă paradisiacă, conducând evident la un PIB care va fi iarăşi preponderent format din producţia agro-industrială, de data aceasta aproape inexistentă, şi va ajunge la sfert decât era în 1989 şi salariul mediu va cădea şi el undeva sub 20 de euro. Această realitatea nu o comunică nimeni din clasa politică. Nu veţi auzi niciodată un politician care spune că goana după investitori străini de acum câţiva ani, obiectivul numărul 1 al României, se va întoarce împotriva noastră şi vom fi o ţară amanetată şi care cunoaşte o formă de sclavagism modern, munca aproape gratis pentru producerea unor profituri uriaşe.

    Nu comunismul era bun, post-comunismul a fost deosebit de prost. Revoluţia trebuia să aducă în România o viaţă ca în Germania, Franţa sau Anglia şi nu o viaţă pe consum care să ne conducă, la final, spre un orizont economic de tipul Somaliei.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *