De la tătucul estic, la mămuca vestică

Acesta pare a fi, sintetic, drumul pe care a pornit Moldova. Despre asta am scris câteva rânduri în tableta obişnuită din Cronica Română. O puteţi găsi aici; sau direct, în continuare.

„Prima vizită la Parlamentul European a premierului moldovean Vlad Filat a fost un adevărat slalom printre străini. Străinii au fost mai ales români, cum se întâmplă de obicei în dezbaterile despre Moldova,; un nelipsit estonian, un polonez şi un german au dat notă „europeană” unei discuţii în pericol să se cantoneze pe Prut…

Componenţa „trupei” româneşti de la Bruxelles este semnificativ alta în acest mandat; cu toate acestea, pare constant numărul celor dispuşi să-şi exprime fericirea şi felicitările pentru victorioşii provestici, odată cu indignarea împotriva inamicilor proestici; limbajul de pe vremea războiului rece este stăpânit cu dificultate de unii; tentaţia de a da sfaturi preţioase nu este stăpânită deloc; de aceiaşi .

Celor de o anume vârstă termenul „comisar european” le sună rău; le aminteşte de alţi comisari, din alte vremuri, la fel de obişnuiţi să traseze directive şi să dea indicaţii; conţintul lor nici nu mai contează. O senzaţie similară trebuie să fi avut tânărul prim ministru – că a schimbat tătucul estic cu mămuca vestică. Dacă îi este familiară istoria interbelică a propriei ţări, unele intervenţii i-o puteau de asemenea aminti; amintirile perioadei nu sunt întotdeauna plăcute pentru moldoveni.

Sentimentul excelenţei care ne domină pe noi, românii, ne împinge să dăm sfaturi ca şi cum noi am şti. Ştim cum este cu democraţia, fapt dovedit de funcţionarea cotidiană a statului; ştim care reforme sunt necesare şi cum se fac ele, lucru dovedit de marele succes de până astăzi; despre măsurile anticriză eficiente sau cum pot fi determinaţi să se întoarcă în ţară cei care au părăsit-o plecând să muncescă prin alte părţi, putem da lecţii. Şi le dăm. Valul de întrebări la care a trebuit să răspundă l-a transformat pe Vlad Filat în elev la examen. Îmi cer iertare dacă greşesc şi intenţia ascunsă a întrebărilor era doar un schimb de experienţă; în fapt, ştiu cel puţin un domeniu de care mă ocup – participarea publică a femeilor – în care Moldova ne poate împărtăşi practici; bănuiesc că nu este singurul.

Luat la întrebări, elevul şi-a depăşit profesorii, respingând explicit stilul de „politică epidermică”, familiară unora dintre interlocutori. Nu i se zbârleşte părul doar la auzul numelui şi propune o „politică pragmatică” în relaţiile cu Rusia; tătucul renegat este sursă de energie şi gaz, aşa cum reprezintă o piaţă de desfacere importantă pentru produsele moldovene; în ordinea priorităţilor, principala problemă a guvernului moldovean este Moldova însăşi, iar sărăcia nu este soră bună cu democraţia; lucrul este cunoscut; inclusiv că sfaturile nu ţin de foame. Acesta este motivul pentru care discursul cu adevărat aşteptat de la cei din sală a fost doar unul – un ajutor financiar consistent din partea Uniunii Europene este absolut necesar; el ar da răgazul organizării pe baze diferite a vieţii sociale şi economice din ţara care tocmai şi-a declarat drept finalitate a politicii sale integrarea în comunitatea europeană. Cererile sunt punctuale; nu pod de flori – am traduce noi, românii – ci două poduri ceva mai solide care să permită comunicarea fără ocol de o sută de kilometri. Nu de comunicarea în limba moldovenească este vorba – nu importă cum se cheamă, că tot română este, afirmă premierul – ci de comunicarea rutieră foarte dificilă astăzi.

Dacă a fost un slalom, aproape toate obstacolele au rămas în picioare; prim ministrul moldovean a plecat ferm la drum. Pentru o singură decizie, poate, un schimb mai serios de experienţă cu România nu ar strica. Într-un anume context istoric, noi a făcut din aderarea la NATO o cale de acces la Uniune; era nota de bună purtare necesară pentru a ieşi din izolarea internaţională; costurile financiare şi eventualele riscuri nu au mai contat. Moldova este neutră prin Constituţie; intenţia de a lua la pachet cu Uniunea Europeană şi aderarea la NATO, modificând constituţia, merită un timp de reflecţie mai lung. Nu vreau să afirm că obiectivul e aproape imposibil, dar istoria, nu politicienii de ocazie, ne învaţă că ţările mici nu trebuie să uite o regulă: duşmanul puternic contează mai mult decât prietenul slab!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *