Home » Editoriale, General

Despre flacăra gri…

17 February 2010 607 views One Comment

“Va trăi PSD fără Ion Iliescu!? Aceasta este una dintre falsele probleme ale acestor zile. Bineînţeles, sociologii pot spune că liderii informali sunt prezenţi şi când lipsesc iar liderii formali nu sunt întotdeauna liderii. Este adevărat dar nu singurul adevăr.  Un lider poate juca un rol fundamental dar nu poate şi nu trebuie să fie singurul fundament. Liderul trebuie să  fie o personalitate puternică, coerentă, structurantă; dar nu este  structura însăşi. Partidul adevărat supravieţuieşte  liderilor săi; rămâne  acelaşi sau se schimbă, dar depăşeşte momentul. Un lider poate să-şi ia o pauză şi să stea pe margine; este dreptul său; partidul care-i partid nu poate. Rămâne credinţa în nişte valori şi voinţa de a atinge ţelul propus, relaţiile care-i leagă pe oameni, trecutele cauze comune, speranţa că mâine va fi mai bine şi, mai ales, lucrurile de făcut. Pentru un partid de stânga, cât timp mai sunt nedreptăţi pe lume are sigur ceva de făcut; orice, numai să stea pe margine, nu. În România, la cum stau lucrurile, are treabă pentru eternitate.

Problema nu este cine pleacă; problema este ce rămâne în urmă. Este plin cimitirul politicii româneşti de partide care au dispărut din lipsă de viziune politică, de program, de preocupare pentru oameni.  Multe nu au depăşit distanţa care uneori se întinde între cei ce  conduc partidul şi oamenii pe care partidul vrea să-i reprezinte. Această adevărată prăpastie apare invariabil atunci când liderii fac parte din cvartetul de aur calp - vorbesc fără să creadă ce spun, vorbesc fără să ştie ce spun, spun lucruri pe care nu le fac şi fac lucruri pe care nu le spun. Este dificil să te fereşti de ei, să-i denunţi la momentul potrivit;  nu este imposibil. Cu toate acestea, e plină politica de  şefi  care au supravieţuit partidelor pe care le-au condus; sunt foşti dar nu în raport cu vreun altul,  actual, care i-a înlocuit;  treptat,  au rămas şefi peste nimic; nu sunt foşti lideri, doar şefi de foste partide. Locuşoare călduţe şi-au găsit mai toţi, pe ici pe acolo… Lista este surprinzător de lungă.

Partidul Social Democrat nu în acest pericol; nu încă. Riscul nu este totuşi absent.   Se pregăteşte Congresul; nu discutăm mai deloc despre   calea de urmat mâine; programele, atât cât există, nu fac obiectul dezbaterii; la  punctul despre identitatea partidului suntem prea obosiţi după atâtea bătălii cu  miză mică şi risipă de  energie mare. Luminiţa de la capătul tunelului nu se vede. Se vede în exces altceva:  prea multe orgolii şi prea puţină dăruire, prea mult oportunism, prea puţine oportunităţi de afirmare reală, prea mulţi bani, prea puţină muncă, un  exces de tactici şi un deficit de strategie. Pe ansamblu, nu este nici o flacără roşie, cum râd unii. Ardem cu flacără gri; nu se frige nimeni. Suntem de stânga dar sprijinim şi ne sprijinim pe biserică. Suntem partidul săracilor dar prea grijulii să-i menajăm pe bogaţi. Avem un rezultat călduţ - vreo 30% dintre voturi -   şi nici nu visăm la majoritate absolută; cu gândul la puterea viitoare şi la alianţele necesare, nu supărăm nici măcar pe celelalte partide, că nu se ştie ce va fi mâine. Aproape că s-a uitat faptul că, în politică, trebuie să se mai supere careva ca să se bucure alţii; armonia socială absolută este teoria privilegiaţilor, că le convine,  şi orbilor, că nu văd realitatea… Majoritatea nu pare bucuroasă;  faptul că ar fi unită conducerea nu înseamnă că este  unit şi partidul; societatea şi mai puţin. Faptul că se spune un singur lucru nu înseamnă că se spune lucrul şi care trebuie…

Suntem îngrijoraţi  de lipsa de speranţă cu care este aşteptată ziua de sâmbătă; mie  îmi trece prin minte o întâmplare. De multe decenii, comunitatea flamandă şi cea valonă a Belgiei întreţin un conflict de paie dar care a reuşit să marcheze toată organizarea statului. Între timp, viaţa merge înainte şi  generaţii noi se nasc şi trăiesc în mod firesc împreună. Astfel, ori de câte ori iar politicienii  spun că vor separarea politică,  o întrebare ajunsă anecdotică se ridică – dar cu noi, belgienii, ce faceţi!?  Probabil că mă simt ca belgianul…”

Se poate citi şi în Cronica Română, mâine.

One Comment »

  • Bibliotecaru A spus:

    Problema nu este că Ion Iliescu părăseşte PSD-ul, problema este că nu mai există cineva care să-i ia locul. Ion Iliescu este ultimul om politic care încă funcţionează crescut pentru a fi lider. Retragerea domniei sale înseamnă dispariţia conceptului liderului pregătit de partid pentru a conduce. PSD-ul pierde, o dată cu domnia sa, înţelegerea a ceea ce ar trebui să fie un partid, asta este cu adevărat problema.

Lasa un comentariu!

Adauga un comentariu, sau redirectioneaza catre site-ul tau. Se pote si subscribe to these comments prinRSS.

Fiti politicosi si civilizati! Ramaneti la subiect! Nu spam-urilor!

Pot fi utilizate urmatoarele tag-uri:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>