Dublul standard european. Jumătatea de măsură românească

Observatorii politicii românești, nu comentatorii ei de ocazie sau televiziune, se găsesc în fața unei permanente provocări – să pună ordine în cea mai desăvârșită dezordine și să explice în forme de înțeles, mai ales de neromâni, ceea ce este deseori  inexplicabil pentru ei înșiși. Situația le dă unora senzația inconfortabilă că nu am fi în rând cu lumea, altora, sentimentul unicității; suntem o forță, nu o curiozitate. Și unii și alții greșesc în reacții; nu și în analiză.

Practicienii politicii nu greșesc analizele; nu le prea fac; unii acționează la ordin iar alții acționează la inspirație. Când sunt în pană de inspirație, acționează, de asemenea; efectele, le suportă cetățenii. Inexistența planurilor, prime sau de rezervă, are însă o solidă justificare. Slăbiciunea gândirii pe termen lung și cu perspectivă largă este aproape trăsătură națională; dificultatea în cazul de față este, totuși, alta. Previziunile presupun un sistem în care există constante și variabile; când toate coordonatele sunt variabile, previziunea devine artă a ghicitului.

Constantele societății se numesc instituții; la noi, acestea sunt caragialești, adică  sublime dar mult prea dependente de interpretările creative și acțiunile imprevizibile ale celor care trebuie să li se conformeze. Memoria instituțională este scurtă; nu rezolvăm problemele cum s-a mai făcut anterior; repetarea soluției se cheamă la alții cutumă; pe noi ne sperie, probabil, gândul c-ar putea deveni nărav. Drept urmare, mari avocăței plini de importanță combină și recombină literele legilor până iese cuvântul căutat; puțini mai observă că acestuia îi lipsește sensul; cât despre spiritul legii, pare la fel de răvășit ca și societatea în care aceasta a fost elaborată. Drept urmare, în anticiparea consecințelor referendumului și rezultatului său asupra viitorului facem concurență mamei Omida; Curtea Constituțională este inclusă în acest plural. Ce va urma concret, scapă imaginației; alte lucruri sunt măcar vizibile; vom începe cu ele.

Europa și european au intrat în cursa pentru titlul de cel mai gol de conținut cuvânt folosit în spațiul public, alături de competitori mai vechi și redutabili precum reformă și modernizare; a fost mai evident ca niciodată, în cursul dezbaterilor pro și contra din această perioadă,  că Europa reprezintă ceea ce își imaginează sau are interes fiecare;  și o mare necunoscută, în sens propriu. Cât timp ne-am aflat în afară, european era ceva confuz dar de bine; întreținea speranța progresului. După mai bine de cinci ani în Uniune, este la fel de confuz; nu mai este mereu de bine. În conflictul dintre președinte și țară, a servit drept scenă pentru spectacolul trist al politicii autohtone și armă de atac, atac în plexul adversarului și sub centura României; nu și în beneficiul democrației, dar acestea par aspecte minore,  bătălia e mare…

Europa a ajuns Înalta Poartă, la fel cum Statele Unite sunt ”licuriciul cel mare”;  președintele respins nu este singurul care o crede. Fără deosebire, o largă majoritate a politicienilor așteaptă lumina de la apus; pedepsele pentru reale sau presupuse purtări necuviincioase, tot de acolo. Dacă există vreunul diferit, va fi acuzat imediat că dorește ca respectiva sursă de înțelepciune să vină de la răsărit; acesta este semn de înaltă trădare; orice conivența cu estul, chiar și întâmplătoare, reprezintă o gravă vinovăție, cea cu vestul, un mare merit.

Din păcate, acuzații și acuzatorii  își imaginează cu greu că reperele pot fi interioare, că ar trebui să ne raportăm la valorile asumate, practicile democratice acceptate și interesele celor reprezentați, cetățenii. Faptul că suntem europeni noi înșine, participanți la decizia instituțiilor, pare exclus din discuție; pentru mulți, nu este prea clar nici care sunt instituțiile europene și rolul fiecăreia; sperăm să nu fie și (mulți) politicieni printre cei pierduți în labirintul consiliilor și comisiilor…

Consecințe mai grave are însă confuzia întreținută între declarațiile pe care le fac unii sau alții dintre reprezentanți și pozițiile oficiale adoptate de instituții. Politicienii europeni sau purtătorii lor de cuvânt sunt liberi să-și exprime opiniile, întemeiate sau nu; sigur interesate; adesea neinformate sau dezinformate. Politicienii români pot intra în dialog și susține propriul punct de vedere, își pot asuma anumite sugestii, dacă sunt oportune. Statul român însă, nu poate să reacționeze decât la decizii ale instituțiilor abilitate; cu privire la procesul demiterii președintelui, aceste decizii nu există, cu excepția unor recomandări incluse în Raportul privind Mecanismul de Cooperare și Verificare. La momentul publicării raportului, se votaseră deja legi la ordin; astfel, conform tradiției, am ajuns să fim iarăși unici introducând nerecomandatul și nepracticatul cvorum de participare pentru referendum în legislație. Asemenea reacții lasă senzația neplăcută că o parte își dorește să dea bine la cei puternici, cu beneficii mici dar concrete, iar cealaltă  se teme de represiuni, ceea ce explică retragerile neașteptate și derutante. Indiferent de tabără, dovedim că nu a fost întâmplător posibil ca o persoană să ia cele mai importante decizii în România timp de ani de zile fără ca să aibă prin Constituție atribuții în acest sens; dacă mașinăria a mers, spre prăpastie, după cuvântul președintelui României, de ce nu ar merge după cel al lui Barroso…

Un lucru este totuși clar; mai presus de orice, fiecare dorește să rămână sau ajungă  la putere, după caz. Traian Băsescu, o dorește cu orice preț dar pe care să-l plătească alții; el nu vrea să plătească. Inițiatorii demiterii, știind că răspund așteptării populare, au vrut-o cu orice risc; astăzi, riscul este să se sinucidă cu dreptatea în brațe; nu ar fi prima dată în istorie, dar nu este doar destinul responsabil.  Atunci când acționează, în cele din urmă, în virtutea unor valori sau principii democratice, o fac inabil, fără credință sau fără știință; lipsa generalizată a culturii și exercițiului democratic se observă la mulți și prezintă un mare pericol, cel al decredibilizării, într-o societate în care încrederea în politică și rolul ei este minimă.

Astăzi, politicienii strigă, fiecare cât poate de tare, că democrația este  în pericol; rațiunile diferă. Cetățeanul o știa demult; adevărul afirmației, pentru care poate oferi zeci de argumente din experiența sa cotidiană,  nu-l împiedică să sesizeze că ceva sună fals.

Vocile sonore ale dreptei – care se tot grupează și regrupează – sunt lipsite de credibilitate pentru omul de rând căci și-au arătat de prea multe ori, în public, inapetența pentru democrație și disprețul față de mase. Implicarea politică le crește stima de sine dar nu și suportul electoral; cum e firesc, ”elitele” nu prind la ”mase”; nefiresc este faptul că invocă, drept armă la adresa adversarilor, principii pe care le-au denunțat sistematic drept semne de decădere socială. Egalitatea, atât de blamată de unii, reprezintă fundamentul și condiția sine qua non a democrației; detaliul pare să fi scăpat reprezentanților dreptei ori se bazează pe supoziția eronată că masele nu fac comparații;  ultimul sosit ar fi primul crezut. ”Poporul”  nu are cultură adâncă dar are vedere ascuțită; asocierea cu Traian Băsescu le este suficientă pentru a se lămuri asupra bunelor intenții democratice. Cei care, fără pretenții ideologice, s-au ocupat cu deturnarea banului public în buzunare private par ceva mai discreți în apărarea democrației; nu le servește; memoria maselor nu e atât de scurtă…

Liberalii și social democrații, separat și împreună,  au avut numeroase ocazii să protesteze, să denunțe, să se opună, să nu lase lucrurile să se întâmple cum  s-au întâmplat. Au făcut-o dar  nu destul, nu la timp și, mai ales, nu au convins pe toți cei dispuși să fie convinși că pot face un alt fel de politică și, mai ales, altfel de politici. Exista așteptare pentru un vot care să nu se mai dea pe principiul răului mai mic; societatea are nevoie de un proiect care să o unifice, în diversitatea ei, după cura prelungită de dezbinare la care a supus-o Traian Băsescu; o majoritate, poate tăcută, își dorea asta; acest proiect se lasă așteptat.

Aud deja proteste și strigăte de trădare la amicii politici. Mă voi explica pe scurt. Traian Băsescu a fost președinte aproape opt ani. A jucat pe față, chiar dacă a folosit insistent și armele secrete din dotarea statului; s-a considerat cârmaciul corabiei; s-a declarat public jucător și a acționat ca atare. Era evident de la început pentru cei cu sensibilitate și cultură democratică minime că acest tip de comportament politic subminează construirea democrației. Aceasta se face cu cetățeni titulari de drepturi și obligații, valori și principii, participare, instituții funcționale; democrația nu se decretează de conducătorii salvatori și atotștiutori; credința în salvator/conducător face pandant cu frica, supunerea și acțiunea la ordin, nu cu democrația. România a mai trăit asta; o majoritate ar fi preferat să  păstrăm din trecut  flota și să renunțăm la regimul personal și autoritar; lucrurile s-au petrecut pe dos.

Ne-am reîntors la statul quasi-polițienesc; instituții nealese și nesupuse controlului democratic exercită și controlează puterea prin pârghii netransparente. Atacul concertat la adresa instituțiilor democratice și-a atins ținta; cea fundamentală, parlamentul, trece printr-o profundă criză de credibilitate; partidele, la fel. Ascultatul telefoanelor, șantajul, frica de a vorbi, neîncrederea în celălalt, sunt generalizate; nici un Watergate nu izbucnește, totuși; supravegherea și înregistrările  ilegale, publice și private, mai scandalizează doar naivii. Comisia de control parlamentar ne-a  lăsat mereu impresia  că serviciile de informații sunt niște cochete Albă ca Zăpada; ea e oglinjoara în care se privesc și întreabă – ghici tu, oglinjoară, cine sunt mai tari în țară?! Noi, noi, se aude vioi răspunsul…

Or, acest stat nu a apărut instantaneu iar noi eram înăuntru; reacția la instaurarea sa a fost intermitentă și nu a făcut întotdeauna din cetățean un aliat, pentru că nu i s-a explicat miza; altor europeni nu era foarte confortabil să le spui ce se întâmplă, lucrul este adevărat.

Încrezătorii invocă instituțiile independente create; ele ar fi la standarde europene, semn de progres. Omit esențialul; în țara formelor fără fond, independența nu asigură nici corectitudinea acțiunii, nici dreptatea deciziei; competența profesională sau onestitatea morală a celor care ocupă funcțiile nu s-au schimbat peste noapte; doar aleșii cetățenilor nu au pârghii legale prin care să poată exercita influență; față de alte influențe, mai mult sau mai puțin transparente, deschiderea poate fi totală.

Complicitățile puțin democratice și neprofesionalismul unor instituții independente nu sunt străine de situația actuală. După cetățean, avem un președinte respins de aproape șapte milioane și jumătate de oameni;  după procedurile mereu variabile, este posibil să rămână încă președinte. Cel care a votat se întreabă unde-i este locul în democrația pe care mulți o apără, inclusiv împotriva lui; chiar și unii europeni. Rațiunile pentru demitere prisoseau, știa el. Nu e sigur că le știa pe toate…

Conform Constituției, președintele nu are atribuții economice; nici Curtea Constituțională nu ar îndrăzni să spună contrariul. Cu toate acestea, a participat la fiecare Consiliu European; fără mandat, dezbatere publică sau studii privind impactul asupra țării, a semnat documente cu consecințe a căror adevărata gravitate o ignorăm încă – Pactul euro plus și Compactul fiscal. S-a legiferat astfel statutul de colonie pe care mulți îl deplâng; destul de ipocrit, de altfel. Președintele ne-a vrut colonie sau nu a înțeles ce semnează; era preferabil ca parlamentul să nu reacționeze ca într-o colonie, ratificând cu unanimitate tratatele și solicitând, cu un exces de zel demn de o cauză mai bună, ca obligațiile  să ni se aplice în avans. Cetățeanul habar nu are; niciun reprezentant mai vorbăreț din instituțiile europene nu  s-a simțit  jenat de slăbiciunea procesului democratic și să-l informeze.

22 iunie 2012, vineri seara. Paraguay. Fernando Lugo,  ”președintele săracilor”,  este demis  de Senat; un altul este numit în aceeași noapte, scurt, fără consultare populară;  împricinatul, nu a fost pe gustul bogaților; ceilalți ies în stradă;  Mercosur suspendă țara din organizație. Instituțiile europene abilitate sunt mute ca o lebădă. Câteva zile mai târziu, vorbesc de o lovitură de stat;  în România.

Niște europeni laici și republicani sprijină  fundamentaliștii islamici și regaliștii libieni  într-un război civil care  continuă și astăzi; moartea lui Gaddafi a încheiat doar șirul relatărilor cotidiene de pe câmpul de luptă. Scenariul este repetat în Siria; musulmanii moderați și creștinii sirieni au ghinion; sunt în tabăra greșită. Fundamentaliștii islamici au iar lipici la europeni și americani; este adevărat, atunci când servesc interesele în alte părți; acasă, de o parte și de alta a oceanului,  reprezintă inamicul public numărul unu, un fel de teroriști naturali…

Mario Monti și Lucas Papademos au ajuns premieri peste noapte; italienii sau grecii nu i-au ales; au fost desemnați, netransparent și ilegitim, în unele instituții europene. În schimb, voința politică diferită a cetățeanului grec sau irlandez, a fost testată prin vot repetat,  până s-a schimbat sau a cedat; curat democratic!

Sensibilitatea democratică a unora sau logica aristotelică a altora sunt contrariate?  Interesele capitalului corporatist nu sunt. Dublul standard a devenit regulă, din păcate, și în politica europeană. În Parlamentul European se mai denunță uneori situația; vocile sunt minoritare. Principiile democratice lipsesc; coerența, nu. Există ”poporul” bun, care apără interesele cui trebuie;  lăudat va fi, nu contează ce face; are certificat de acțiune democratică. Poporul rău este cel care vrea, câteodată, să-și apere propriile interese; el va fi ignorat. Cei șapte milioane și jumătate se simt deja astfel…

Vina pentru asta nu o au însă instituțiile europene sau ambasadorul american; stă în slăbiciunea credinței și practicii noastre democratice, în eterna jumătate de măsură, în păguboasa supoziție că merge și așa aplicată peste tot – de la elaboratul legilor, la număratul cetățenilor. Suntem sensibili la ce spun alții și executăm; aceștia știu care le sunt interesele; noi nu știm să definim și apărăm propriul proiect și  interes. Nu vorbesc de cel privat! Cel public ar trebui să aibă drept bază principiile și valorile democratice europene, cele înscrise în Tratate; cetățeanul votant, mai european decât reprezentanții săi,  zice că ele merită salvate, chiar dacă le-au încălcat și folosit destui, aici și aiurea.  Cetățeanul și votul lui sunt spiritul democrației; lucrul nu pare deloc înțeles de cei care-i invocă mereu litera, folosind procedurile drept scut împotriva poporului privit  doar ca masă de manevră. Sunt semne însă că masa s-a pus în mișcare…

PS

Acest text a fost scris acum o săptămână, înaintea evenimentelor recente; după, m-am gândit dacă mai e oportun să-l public; am reflectat apoi la erorile de apreciere posibile sau dacă e cazul să schimb ceva. L-am publicat așa cum era…

10 comentarii la “Dublul standard european. Jumătatea de măsură românească”

  • N. Raducanu

    Comentariu la Gabriela Cretu.
    Articolul nu avea nevoie de post-scriptum, caci este pe deplin valabil chiar daca a fost scris cu o saptamana in urma. Ma tem ca reflectiile amare din el asupra clasei politice romanesti vor ramane adevarate si dupa ce se va fi incheiat rascolirea spiritelor cu referendumul. Totusi el ar putea fi actualizat introducand exemplificari culese din peripetiile vietii politice din tara si strainatate. Ca de pilda cazul Pussy Riot, un banal fapt divers ridicat de presa occidentala, in plina stagnare estivala a stirilor, la nivelul unei nemai auzite calcari in picioare de catre Putin a democratiei. Sau, din contra, despre asternerea tacerii asupra unor luari de atitudine indraznete ce ar fi meritat analiza, ca de pilda declaratia Rep. Cehe – dealtfel ca si cea a Marei Britanii – ca nu doreste sa participe la Pactul UE de salvare al Euro-ului.
    In lupta ce se duce acum, dar si in cea din toamna pentru alegerile parlamentare, ar trebui luate in consideratie nu numai detaliile din biografie ce pot compromite un Basescu, un Ponta sau Antonescu, ci sa fie supuse spre evaluarea electoratului cateva teme esentiale ce se infrunta astazi in Romania si pe glob: Care va fi soarta capitalismului in urmatorii 3-5 ani? Este actuala democratie parlamentara o forma politica preferabila celei a democratiei directe, prin care vointa poporului se exprima prin numeroase referendumuriin cursul unui an? Istoria mondiala o ia la stanga sau la dreapta? Ce este viu si ce este mort in socialism? Sau mai concret: in ce masura calea pe care s-a angajat tara e corecta si duce la bunastarea poporului, iar daca nu, ce este de facut pentru a introduce schimbari radicale ale traseului si telului propus? Intr-un excelent articol din Criticatac.ro, Paul Cernat arata ca o linie de clivaj separa cateva optiuni esentiale despre care nu se duc discutii: „parlamentarism vs.prezidentialism; antiausteritate vs. austeritate; stat national cu grad sporit de suveranitate vs. stat federal cu suveranitate redusa in cadrul unei structuri supranationale; protejarea capitalului autohton vs. prioritate nelimitata acordata capitalului extern; stat social vs. stat minimal; multilateralism vs. unilateralism in politica externa.”
    Asa cum se arata in articol, „egalitatea, atât de blamată de unii, reprezintă fundamentul și condiția sine qua non a democrației”. Omul este cetatean, votul sau cantareste la fel, fiecare este egal in fata legii. El poate ridica pretentia de a fi privit ca fiinta suverana, de a trai demn si liber. De aici pornesc revendicarile sale sociale. Cel ce traieste in mizerie sau este constant umilit, nu traieste in demnitate. Democratiile ce isi iau in serios principiile fondatoare trebuie sa se ingrijeasca de aplicarea unor reguli sociale si de drept. In ele pot exista inegalitati materiale, dar cand acestea sunt prea mari, insasi egalitatea politica este amenintata. O democratie trebuie sa pastreze intotdeauna ca tel bunastarea tuturor oamenilor.
    Un principiu de baza al capitalismului este competitia, concurenta. Adica aspiratia spre diferenta, nazuinta de inegalitate, de a face mai mult azi decat ieri, mai mult pentru individ decat pentru societate. Capitalismul nu are reguli, nu are o constitutie, el se formeaza din nenumarate decizii ale oamenilor ce actioneaza independent in economie. De deciziile bune beneficiaza multi, de aceea capitalismul contribuie la bunastarea multora. Deciziile rele, nesocotite, pot fi insa dezastroase pentru toti.
    Democratia si capitalismul au deci relativ putin in comun. Din libertate, capitalismul are nevoie de libertatea proprietarului si libertatea de actiune economica. El are nevoie din partea statului de cadrul corespunzator pentru afaceri. Pretentiile morale ale democratiei ii sunt jenante, ca de altfel si straduintele de a nu lasa lnegalitatea de a depasi limitele. Cand a luat fiinta capitalismul nu a avut nevoie de democratie. Joyce Appleby in cartea sa “Nemiloasa revolutie. O istorie a capitalismului” isi incepe relatarea cu jefuirea coloniilor si cu negotul de sclavi. Capitalismul se dovedea de la inceput o manifestare ce nu se da inapoi sa recurga pentru profit la mizeria si moartea unei multimi de oameni. Partenere ale capitalismului au fost monarhiile, unii monarhi fiind ei insisi mari capitalisti. De ce n-ar dori atunci si un presedinte de republica sa devina mare capitalist, atunci cand Constitutia i-ar permite. Este probabil inca un motiv pentru care Basescu, odata revenit la Cotroceni, va starui sa se repuna pe lista prioritatilor schimbarea Constitutiei.

  • ggiggi

    @ Dl. Raducanu

    Domnule, afirmati mai sus : Pretentiile morale ale democratiei ii sunt jenante.

    Ce se poate intelege ? Cred ca anumite mecanisme intelectuale va tradeaza in intentiile de exprimare.
    Cred, pardon, ca de mult timp n-am citit pe aici asemenea „perla”
    Nu cred ca prestigiul dvs. va suferi daca rectificati.
    Sa auzim numai de bine,
    ps: pana si Ceausescu numea „proces democratic” circul electoral comunist.

  • N. Raducanu

    @ggiggi
    Nu este nimic de corectat. Poate trebuie doar repetat mai raspicat: «Pretentiile morale ale democratiei (egalitate economica si sociala, libertate de exprimare a opiniilor) jeneaza capitalismul contemporan, care nu doreste o repartitie echitabila a avutiei nationale si nici o libertate care sa dauneze obtinerii profitului”. Cred ca cea mai succinta definitie a democratiei este cea pronuntata de Abraham Lincoln la Gettisburg in 1863: “government of the people, by the people, for the people”. Se poate oare afirma ca acestea sunt si telurile capitalismului?

  • Adrian Grom

    Monsieur giggi a uitat lecția de istorie. Că nu capitalismul a adus democrația ci doar creșterea nivelului de trai și de instruire a crescut nivelul de democrație….
    Poate dacă ar fi studia istoria antică ar fi aflat că democrația ateniană a devenit ..democrație doar în momentul în care a fost nevoie de brațe care să mânuiască vâslele triremelor… Pâna atunci doar proprietarii de terenuri, care puteau deveni hopliți erau cei care votau.. Apoi și cei fără altă proprietate decât un spate zdravăn, bun de vâslit. Că femeile au rămas fără drept de vot până hăăt în secolul XX… Inclusiv în democrații așa-zis stabile…gen USA sau Marea Britanie. Sau de rotten borroughs din secolul XIX (mă rog, poate o fi citit Cariera lui Phineas Finn…).
    Capitalismul nu duce direct la democrație. Altfel ar fi apărut din secolul 17 (sistemul republican nu înseamnă democrație, votul universal înseamnă democrație … dar e greu să faci asemenea distincții…e mai simplu să înjuri).
    Capitalismul duce la acumularea de bunuri și la progres tehnologic. O consecință nedorită este că acumularea e atât de mare încât au mult mai mulți acces la ea decât și-ar dori unii și atunci încep presiunile pentru lărgirea bazei de vot (repet, vorbim de votul universal..nici votul cenzitar nu înseamnă democrație..). Ca să nu mai spunem de faptul că degeaba produci dacă nu ai cui vinde… 😀
    Întreaga istorie a omenirii e o luptă continuă între o elită (indiferent de modul de formare – cu sabia și calul sau cu pana și monoclul) care dorește să monopolizeze surplusul produs de restul… Ca să produci un cavaler medieval aveai nevoie de câteva sate bune. De aici necesitatea sistemului feudal. Imperiul Roman s-a prăbușit pentru că birocratizarea, costurile armatei au fost plătite în secolul III prin reducerea totală a libertăților cetățenești. Au intrat în secolul III ca cetățeni romani, cu toate drepturile aferente și au ieșit în secolul IV pe post de coloni, cu mercurialul lui Dioclețian, cu legarea de meseria tatălui șamd. În aceste condiții erau mai buni barbarii germanici care erau…mai democrați (allthingul lor, predecesorul parlamentului era mai ușor de suportat decât fiscul imperial).

  • goe

    Oare e folosita legea ca scut impotriva poporului sau poporul ca scut impotriva legii? Parca legea e facuta de reprezentantii poporului. Deci reprezentantii poporului, care de altfel au initiat tot balciul, sunt de fapt impotriva poporului? Curat murdar!
    Disonanta cognitiva nu se opreste aici. Occidentul, acelasi care spuneati pana acum ca nu-l baga in seama pe Basescu, sare sa il apere cu mic cu mare, fiindca de fapt sunt toti prietenii de sprit ai lui Basescu. Ne-au dus de nas 8 ani de zile! Incredibil.
    Iar lupta asta pe viata si pe moarte dintre bine si rau (binele fiind reprezentat de USL + Vocea Rusiei, iar raul de restul globului), se da desigur pentru binele poporului roman (bietul de el). Mi s-au umezit ochii si imi tremura vocea… gandindu-ma la cantonamentele care vor urma.
    Sunt curios cati prosti o sa reusiti sa scoateti in strada, ca sunt sigur ca asta urmeaza.

  • ggiggi

    @ Domnilor,
    Raducanu & Grom,
    Va multumesc pentru efort, si recunosc ca invatat ceva din spusele dvs.
    Dar… viclenia nativa din mine ma impinge sa (ma) intreb : daca elita asta imorala ( sic, doi iepuri dintr-un foc ) este asa de „desteapta” n-o fi stiind ce s-a intamplat in sec. III dc cu Imperiul Roman ?
    Tre’ sa fii prost rau sa uiti ca „ulciorul nu merge vesnic la apa” Proverb registred mark. 🙂
    Dar, si pentru ca Dl.Raducanu ii repugna capitalismu’ pentru lipsa de moralitate (lucru discutabil) ma vad nevoit sa-i reamintesc de totala lipsa de moralitate (politica) a regimurilor comuniste/ socialiste.
    Isi aduce aminte ( sigur ca da) Dl.Raducanu de nesfarsitele cuvantari,plenare,congrese comuniste ? Rauri de minciuni spuse in fata cu constiinta clara ca auditoriul stie ca sunt minciuni ?
    Maquiavelic, diabolic dea dreptul scarbos. Fara sa mai vorbim de circul electoral.
    Total, consider mai moral „mercurialul lui Diocletian” decat parsivenia bolshevica
    Sa auzim numai de bine,

  • gabicretu

    Ggiggi,

    Lipsa de moralitate a capitalismului nu este discutabilă în sistemul dat de valori morale. Maximizarea profitului fiind rațiunea acțiunii în capitalism. În termeni morali, instituționalizează lăcomia.
    În lumea ferengilor, e foarte moral…

  • cosmin

    premise gresite, concluzii gresite. voit sau nu, a ignora legea, buna sau proasta dar asumata, e o premisa total gresita. si a mai si bate apa in piua, pe considerentul asta, e fundamental o greseala. doamna Cretu, daca doriti elocventa, vorbiti de fundamentul unor legi, concret, nu interpretati laconic abordarea acestora. ca de comentarii politice si fotbal e bun tot romanul. nu dezvolt, ma bazez pe intelectul dumneavoastra. cu riscul nesimtit sa ma insel.

  • ggiggi

    @ Dna. Cretu,
    Aveti dreptate, ce se intampla aici este de domeniul pomenitului serial StarTrek

    🙂

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *