Home » Editoriale, General

Jos cu cei ce fura suveranitatea!

19 May 2010 589 views One Comment

Tableta de maine, in avanpremiera!

” Voci tot mai frecvente din rândul puterii se îngrijorează de pericolele care s-ar abate asupra suveranităţii in viitorul apropiat. Cu certitudine, nu este vorba de suveranitatea poporului; aceasta nu exista; este un frumos concept gol de conţinut. El a fost inventat de cei care conduc după capul si in interesul propriu  pentru a se prezenta drept  slujitori ai naţiei, lucrători in interesul public. Raţiunea este evidentă; in epoca modernă si contemporană cei care deţin puterea sunt oameni cu scrupule; nu doresc sa apară ca exploatatori nemiloşi ci drept cetăţeni virtuoşi.  Daca in vreun loc din lume au mai rămas unii care  se  străduie sa exercite puterea in interesul poporului, atunci vor fi acuzaţi invariabil ca sunt dictatori care încearcă sa impună dominaţia majorităţii asupra minorităţii;  lucru pare împotriva oricăror reguli; natural este ca lucrurile sa se petreacă invers… Democraţia este o poveste de ameţit prostii si idealiştii.

La noi, cei care decid nu pot fi suspectaţi de greşeala de a se fi pus in slujba poporului; din acest motiv, ar trebui lămurit despre a cui suveranitate este vorba.  La prima vedere, răspunsul este foarte simplu; strigătul că   suveranitatea naţionala este in pericol vrea sa spună ca  pe unii ii doare suveranitatea statului; aceasta ar fi inalienabilă. Constituţia României –  uitată, ignorată si încălcată  de atâtea ori – este invocată  drept Biblie a suveranităţii. In numele ei,  poporul trebuie sa accepte masuri de austeritate care il sărăcesc si mai mult decât este si ii pun in pericol viitorul biologic, prin foame si boală.

Utilizarea sentimentului naţional in momente critice nu este lucru nou; ceea ce uimeşte este omiterea unui lucru esenţial – suveranitatea statului nu este dată; ea se negociază in fiecare zi. In momentul aderării la Uniunea Europeana, de exemplu, o parte a fost transferată instituţiilor europene (toate deciziile care privesc zonele de competentă exclusivă ale Uniunii); alte decizii (din domeniul competentelor partajate) se negociază  in fiecare zi.  Mai mult, daca nu se pot găsi soluţii la schimbările climatice la nivelul unui singur stat sau grup de state, atunci soluţiile vor fi căutate in instituţii cu caracter global. Daca nu este eficient si necesar ca un guvern central sa decidă locul de amplasare a chioşcurilor din oraş, decizia va fi cedata consiliului local.

Aici nu poate fi motiv de îngrijorare; de suveranitatea statului, înţeleasa in acest fel, nu mor de nesomn cetăţenii; altceva ar trebui sa-i alarmeze cu adevărat.  Statul nu-si  negociază suveranitatea in interesul lor; in fapt, nu si-o negociază deloc; doar o cedează si striga cat îl tine gura ca i-a fost furata.

Domenii largi din economia naţională, unele dintre ele strategice, vitale pentru tară in momente critice, au fost privatizate; suveranitatea naţionala  a fost cedată, de buna voie si nesilit de nimeni. Bineînţeles ca statul are posibilitatea de a adopta reglementari si in privinţa economiei private; problema este ca aceasta – prin prezenta masiva a corporaţiilor străine –  este in mare măsura trans-naţionala; circulaţia libera a capitalurilor le permite sa fie astăzi aici si mâine in Ucraina sau Mongolia. Viitorul României nu se număra printre preocupările lor; maximizarea profitului, cu certitudine….

Milioane de cetăţeni români  – majoritatea contribuabili la buget si fondurile de asigurări sociale – au fost nevoiţi sa părăsească tara; printre ei, o mulţime de specialişti necesari economiei si de medici; tara s-a întors cu zeci de ani in urma in privinţa numărului de locuitori care revin la un medic; am reuşit sa intram in …Africa. In acest timp, nu doar competentele celor ce lucrează in exterior servesc altora, ci si contribuţiile si impozitele lor alimentează bugetele altor state; daca drepturile lor sociale vor fi transferate in viitor, nu este prea sigur pentru ca nu ştim câţi se vor mai întoarce.  Statului nu i-a pasat de pierderea suveranităţii in domeniu; mai curând, a vrut sa scape de nişte probleme pe termen scurt creând unele mult mai mari pe termen lung .

Statul a încheiat un acord cu Fondul Monetar Internaţional; corect ar fi sa spunem ca a fost de acord cu FMI, acceptând fără negocieri condiţionalităţile impuse de acesta si un împrumut de care nu aveam nevoie;   de suveranitatea naţionala, nu prea i-a pasat. Nici  faptul ca activităţi economice care depăşesc ca valoare 40% din Produsul Intern Brut scapă controlului său, nu-l supăra in mod deosebit.

Se pare ca îl supără totuşi ceva – ideea de a se împrumuta in viitor de la băncile  private străine pentru a acoperi deficitul bugetar creat de propria nepăsare. Nici nu ar trebui sa o facă. Fără riscuri prea mari ar putea sa încerce varianta clasică –   sa se împrumute de la poporul roman. Ar lovi doua ţinte dintr-o lovitura; nu s-ar mai scurge o parte din PIB in afara, pentru ca dobânzile vor fi plătite celor ce cumpăra  titlurile emise de stat, iar suveranitatea naţionala ar fi salvata. Este adevărat ca statul ar avea mai multe obligaţii fata de romani decât fată de străini dar asta nu ne-ar deranja prea mult…”

One Comment »

  • N. Raducanu A spus:

    Daca nu ma insel, de 20 de ani termenul „suveranitate“ s-a evitat cu grije sa mai fie pronuntat de politicienii romani in toate discursurile sau talk-show-urile lor. Si nu numai pentru ca Ceausescu abuzase de utilizarea lui, folosindu-l ca pretext pentru restrictiile la care obliga populatia, ci mai ales pentru ca idealul spre care se tindea, pentru ca tara sa fie acceptata in Europa, era cedarea unei parti cat mai consistente din autonomia luarii deciziilor pe propriul teritoriu. Nu numai aderarea la UE si la NATO a reprezentat dovada acestei obediente pentru intrarea in clubul select al occidentului, ci si amplul program de privatizari, prin care se scoteau de sub controlul direct al statului obiecte economice, strategice sau nestrategice. Se incerca sa se dovedeasca prin asta ca s-au inteles si la noi regulile de joc ale pietei libere. O piata atat de libera incat intreprinderi de care este nemijlocit legata suveranitatea nationala (telefoanele, siderurgia, bancile etc.) au trecut, in deplina legalitate, in proprietatea unor companii straine. Iar lumea a asteptat ingaduitoare sa primeasca uzufructul acestei uriase concesii. Pentru a se trezi acum ca totul nu a fost suficient.
    Desigur ca in aceste doua decenii au fost numeroase si vocile care au aratat populatiei naive ce daunator este a te mai crampona de o notiune vetusta, ce nu era destinata decat ca argument al unui regim dictatorial. Ce ridicol mai suna acum definitia data odinioara suveranitatii: “Atribut inerent, inalienabil si indivizibil al statului, constand in suprematia puterii de stat in interiorul hotarelor sale si independenta ei in relatiile cu alte state”. Daca ne gandim bine, nimic nu a mai ramas care sa justifice practic continutul acestei definitii.
    Dar iata ca presedintele tarii, dupa 5 ani petrecuti la conducerea statului nu se jeneaza sa pronunte din nou termenul, amenintand ca daca populatia nu consimte la sacrificii, risca sa piarda mai mult: suveranitatea. Sperand probabil ca, recurgand la termenul drag fostului dictator, ar putea reinvia astazi sentimentele patriotice ce l-au tinut atata timp la putere pe acesta. Trebuie insa ca cineva sa apartina, cu trup si suflet, categoriei profitorilor sistemului, sau sa fie dependent de acestia, pentru a accepta fara cracnire aceasta afirmatie demagogica.
    Oare care sa fie iesirea din impas? O solutie de moment este cea recomandata de pontiful presei romanesti, C. T. Popescu intr-un articol din Gandul intitulat “Mita pentru natiune” : “Dl. Băsescu avertizează că dacă România ajunge în mare dificultate financiară ar putea fi nevoită să cedeze foarte mult din suveranitate. Subsemnatul cred că, dimpotrivă, asta e ultima speranţă.” Cu alte cuvinte salvarea ar fi sa ne afundam cat mai mult in mlastina datoriilor, obligand creditorii sa ne preia cu totul, punand populatia la treaba pe propriul ei teritoriu (mai corect – pe fostul ei teritoriu). Da, este o alternativa, cea a disperarii, a despartirii definitive de idealurile predecesorilor nostri din ultimii 150 de ani.
    O alta solutie ar fi cea din titlul actualului editorial: jos cu politicienii care ne-au impins la ananghie. Ar putea fi primul pas, dar care sa fie urmatorul?

Lasa un comentariu!

Adauga un comentariu, sau redirectioneaza catre site-ul tau. Se pote si subscribe to these comments prinRSS.

Fiti politicosi si civilizati! Ramaneti la subiect! Nu spam-urilor!

Pot fi utilizate urmatoarele tag-uri:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>