Stirile zilei… de ieri!

1. Al doilea tur de scrutin al alegerilor municipale  din Franta. Dupa victoria socialistilor din Spania la parlamentare  a fost randul socialistilor francezi sa triumfe;  cu putine exceptii, orasele de peste 30000 locuitori au dat castig de cauza stangii. Luna viitoare, ma intorc intr-un Strasbourg socialist. Se schimba tendinta! Ma bucur dar nu astept sa vina si victoria noastra.  Actionez!

2. Cativa mari artisti ai momentului din Columbia si Venezuela au demonstrat ca “arta pentru arta” e doar o teorie lansata de unii ca sa-i determine pe cei care pot face ceva sa nu faca acel lucru. Arta trebuie sa serveasca promovarii valorilor in care credem.

Acum mai bine de un an, cantand singur cu chitara sa in sala de plen a Parlamentului European, Juanes  a reusit sa convinga Uniunea Europeana sa acorde un sprijin de 2 milioane de euro fundatiei pe care a infiintat-o pentru a ajuta victimele minelor antipersonal, cateva zeci de mii de persoane de-a lungul timpului, in Columbia.

Ieri, pe granita dintre cele doua state cu relatii “tensionate”, acelasi Juanes impreuna cu alti sase artisti si prieteni au organizat un concert cu un mesaj ce nu are nevoie de traducere PAZ SIN FRONTERAS. Dupa marsurile din 4 februarie si 6 martie, inca o data, cetatenii Americii Latine isi declara prietenie, in pofida intentiilor belicoase ale unora dintre guvernanti. In toata aceasta actiune pentru pace a existat si un refuz; organizatorii au refuzat participarea presedintelui Columbiei, Alvaro Uribe.

 Si artistii romani ar putea sa vada ca exista si alte lucruri de facut decat nimicurile cu care umplu paginile revistelor de scandal…

42 Replies to “Stirile zilei… de ieri!”

  • Rodica

    Apropos de alegerile din Franta si de copilu’ lui tata
    ce mai bucurie pe Martine Aubry, zice ca intr-o suta de ani n-a vazut PSu asa scor (67%) in Lille. Si “toti” asteptandu-se acum ca din scorul asta sa-i creasca si ei aripioarele de candidata la presedentie si sa se lupte cu Segolene la urmatoarele alegeri. Ce mai scoatere de ochi ar fi. Aubry are o parere proasta (si publica!) despre femeile cu profil inalt din partid (http://www.conscience-politique.org/politique/martineaubry.htm)
    Dar ce ma impresioneaza la Martine Aubry este tat’su. Se spune ca el s-a retras din cursa prezidentiala in 95 de gura ei. S-a sacrificat pentru cariera ei, el si-o avusese pe a lui destul. Si drept dovada ca Jospin a numit-o purtatoare decuvant in campania lui (pentru ca ea sa-l numeasca mai tarziu “looser absolu”.
    Deci ea ca ea, dar ce tata !
    Si (fiu’ lui tat’su) Jean Sarkozy s-a ales cu primul lui mandat politic de consilier general…
    Asa ca vorba lui Basescu ce-or fi avand cu copilu’ lui?

  • gabicretu

    @ Rodica, nu fi rea ca vor crede misoginii ca au dreptate. Martine este excelenta dar pe tata il iubesc. E cel mai adevarat politician pe care l-am cunoscut. E diferita de Segolene dar si femeile au voie sa fie diferite.
    PSF dovedeste ca e inca un partid de stanga autentic, cu electoratul in mediul urban si muncitoresc, ceea ce e bine. A mai obtinut el scoruri mari dar trebuie sa recunoastem ca Martine
    i-a ras…
    Pentru cine nu stie, Martine Aubry este fiica lui Jacques Delors.

  • Rodica

    Aaa, m-am imbufnat rau de tot cum adica Martine o face pe Segolene cretina, pe Elisabeth Gigou (fost ministra si ea) papusa barbie, pe alte colege de partid gashte (pe Frédérique Bredin de exemplu care e academician totusi!), looser absolu pe Jospin dupa ce el o face purtatoare de cuvant in pofida faptului ca ea ramane fata unui adversar si ea e excelenta si eu sunt rea?!

  • Bianca

    @Gabi Ma surprinde grozav si ma intristeaza la fel ideea ta: “Arta trebuie sa serveasca promovarii valorilor in care credem” Arta nu trebuie, in primul rind. In al doilea rind purtatorii valorilor in care credem suntem noi insine, artisti, gunoieri, goujatzi, socialisti, prosti, frumosi, uriti, destepti. A fi creator de valoare ramine un scop in sine, cu aceeasi nemiloasa constringere a libertatii absolute si am facut aici un paradox intentionat, ca acela al Preafericitului Augustin: “Iubeste si fa ce-ti place!” Este evident ca, daca iubesti, nu mai poti sa faci ce-ti place. Daca trebuie ceva in ceea ce priveste arta este faptul ca din arta trebuie sa dispara orice functie propagandistica. Sigur, poti pune retrospectiva Brancusi de la Paris, sub semnul copiilor rahitici si infectati cu HIV din Romania, dar “Pestele” lui Brancusi iti taie respiratia, pentru ca se misca stind nemiscat sub ochii tai si nu cred ca Brancusi s-a gandit la vreun copil rahitic. Lasa arta in pace. Destul au distrus-o comunistii cu indoctrinarea lor si cu “menirea” ei de a servi unuia sau altuia.

  • gabicretu

    @Bianca,
    Creatia e act de libertate. Valoarea nu. Ceea ce este sau nu valoare la un moment dat nu stabilim noi ci lumea in care traim dupa reguli care ne scapa. Poate ca ai dreptate; arta e o abstractie; artistul nu. Artistul e un cetatean care primeste de la ceilalti ceva care il inobileaza fara sa fie doar meritul sau; e dator pentru asta…
    Saracu’ Michelangelo; bine ca nu a stiut ce parere proasta ai despre artistii de curte (fie si ale puterii ecleziastice…)

  • Cathy

    Bianca,
    arta, pe langa faptul ca “gadila” placut simturile, mai are o functie foarte importanta, formatoare, modelatoare atat de gusturi dar si, intr-o anumita masura (mare, as spune) de caracter.
    Nu vorbim, desigur, aici, de arta “la comanda” din timpul comunismului, de la noi. Vorbim de arta din toate timpurile, incepand chiar de la picturile rupestre din Lascaux si Altamira…

  • Cathy

    @Toti
    Vreau sa lansez o provocare, daca tot vorbim despre arta. E o intrebare care ma chinuie de cand eram mica, si desi am facut o facultate care ar fi trebuit sa-mi dea un raspuns, nu m-am decis inca ce explicatie sa accept. Intrebarea este: ce anume determina gusturile unui om? Astept raspuns.

  • Bianca

    @Gabi Poftim? Poate nu stii de cite ori s-a certat Michelangelo si cu Papa si cu asa zis-ul lui mecena. Le-a aruncat ambilor cu vopselele in cap.

    @Cathy Kant are o carte intreaga despre “gusturi”, se numeste “Critica puterii de judecata” Vorbeste despre faptul ca “gusturile” sint subiective, dar atit. Nu defineste – si nimeni nu o poate face – de ce aceste “gusturi” sint asa sau altfel. Eu nu pot da o definitie. Sint prea desteapta :-))

  • Cathy

    @Bianca
    Mersi de trimitere. Dar, de vreme ce am terminat Facultatea de Filosofie, crede-ma ca am studiat nu numai opiniile lui Kant, dar si ale altora. Eu vroiam sa aud parerea voastra, filtrata prin personalitatea fiecaruia, poate imi aduce un plus de intelegere…

  • Cathy

    Bibliotecarul ce-o fi avand de zis pe subiectul asta, de exemplu? Dar Suzzy, sau Iceflame? Nu trebuie sa ai studii de estetica sau filosofia artei ca sa-ti dai cu parerea asupra unui subiect care este atat de intim fiecaruia dintre noi.

  • Bibliotecaru

    @ Cathy
    Ca să-i dau răspuns la o astfel de întrebare trebuie să-mi defineşte ce anume înţelegi prin gust. Uzanţa cuvântului este prea împrăştiată. Dacă îmi dai sensul cuvântul gust o să-ţi spun ce-l defineşte.

  • Rodica

    Mi-ar fi placut sa continue Bianca pe celalalt subiect: al artistului si al rolului lui.
    Sa zica inainte sa plece in tabara despre nationalism din care nu se stie cine si cum se mai intoarce… daca grupul care este “pentru nationalism” nu e doar pe post de avocatul diavolului si este chiar autentic, vreau sa spun.

    Zi tu Bianca, nu-i asa ca artistul n-are nici o treaba cu ce rol ii gasesc “profitorii” artei lui? Nu crezi si tu ca el nu face nimic cu gandul ca o sa ne placa noua si nici ca sa ne “gadile simturile” pe care ni le stie oricum foarte diferite de ale lui? (ca sa nu zica amortite)

    Si ca n-are nici o treaba sa faca educatie? In nici un caz nu face ce face fiindca simte ca rolul lui pe pamant e sa formeze gusturi si sa arate altora ce este frumos.
    Daca ar simti asta ar lua lumea taras dupa el si ar duce-o sa ii arate un copac inflorit sau ceva si ar termina treaba, s-ar putea apuca de altceva linistit.

    Artistul in caz ca are treaba cu noi are sa ne arate ce noi nu vedem. Rasucind pe toate partile o idee sau uitandu-ne la o priveliste, sau la o piatra. Sa ne arate ce nu vedem noi ala este businessul lui. Si chiar atunci cand are treaba cu noi, noi ramanem totusi secundari nevoilor lui. Face ce face fiindca altfel ar face urticare, altfel ar fi mizerabil….

    Principiul african al ubuntului, nu suntem nimic fara ceilalti, de asta succesul fiecaruia e o bucurie colectiva etc, ma tem ca nu se aplica la artisti, pentru ei noi nu suntem o oglinda…

  • iceflame

    @ Cathy
    La intrebarea asta cu gusturile,m-am facut mic,da’mic de tot,cu mult mai mic decat tine pe vremea cand erai mica…Si acuma serios;cred ca gusturile fiecaruia sunt rezultatul “la zi” al unei mixturi de elemente.Probabil ca fiecare dintre noi vine pe lume cu ceva predefinit in materie de gusturi,cu o zestre a sa,cu ceva care face parte din mine sau din tine inainte de a fi dobandit prin mijloace “clasice” vreo informatie despre un subiect sau altul…Este ceea ce bunii si strabunii nostri au pus in gena fiecaruia dintre fii,nepoti sau stranepoti,este experienta lor traita la toate nivelurile,este poate piatra de temelie,baza primara a ceea ce mai tarziu numim cu mult aplomb…gustul nostru.Dupa aceea,vine experienta si perceptia fiecaruia dintre noi asupra a ceea ce ne inconjoara la nivel tactil,olfactiv,sonor,vizual,etc….Apoi,mai exista elementul original,contributia particulara a fiecaruia dintre noi la …propriile gusturi si la predefinirea gusturilor celor ce ne vor urma.Pun asadar toate aceste elemente intr-un creuzet,amestec bine si contemplu rezultatul.
    Buna sau rea,cam asta e parerea mea Cathy.Ramane asa pana in momentul in care surse temeinic documentate si bine experimentate mi-o vor schimba.

  • Bibliotecaru

    Dincolo de gluma de mai devreme (cam nereuşită), întrebarea mea era totuşi serioasă… ce anume înţelegeţi prin gust? De ce întreb asta, pentru că sunt două abordări diferite. Prima este “pe gustul meu” şi cea de a doua este “îmbrăcat cu gust”. În timp ce prima varianta este relaţia dintre obiect şi persoană, cea de a doua abordare este un triunghi, obiect, persoană, societate.

  • Despre nimic

    Eu sustin varianta lui Iceflame, desi parerea mea e ca mostenirea genetica e mai putin importanta decat experienta/perceptia fiecaruia. Eu cred ca daca un copil este infiat de o familie de artisti (de foarte mic) indiferent din ce mediu provine el va fi influentat semnificativ de parintii sai adoptivi in privinta gusturilor artistice (asta bineinteles presupunand ca acei parinti se ocupa suficient de cresterea si educatia sa). Nu cred ca genele au un rol atat de important in stabilirea gusturilor. Eventual genele influenteaza personalitatea care poate imprima anumite tendinte persoanei respective, asta da, dar nu cred ca gusturile artistice se transmit genetic din tata in fiu (sau de la mama la fiica ca sa nu imi pun feministele in cap 🙂 ). Insa anumite caracteristici ale personalitatii probabil ca se transmit genetic, de aceea ar putea fi similitudini in gusturile persoanelor inrudite genetic care totusi nu traiesc in acelasi mediu (insa motivul principal eu zic ca e totusi faptul ca in general traiesc in acelasi mediu, iar parintii sunt principalii formatori ai gusturilor copiilor – cel putin teoretic)

  • doinas

    De absolut acord cu Despre nimic si Iceflame. Comportamentul ca si gusturile reflecta o suma a experientelor persoanei. Desi poate o explicatie matematica este simplista . Mai corect ar fi sa spunem ca gusturile reprezinta un mixt filtrat prin temperament al experientelor… Stiu ca suna putin ciudat si confuz…
    Si, da, cel mai adesea parintii vor influenta copiii, pentru ca mediul in care sunt crescuti copii (casa) este de fapt cuibul pe care acestia si l-au creat pentru a se simti in confort si siguranta. La randul lor copiii vor avea perceptii asemanatoare,. criterii de evaluare similare si, cel mai probabil, vor dezvolta modelul pe bazele luate de acasa.

  • Cathy

    Deci: amestec de ereditate, experienta, educatie?

  • Bibliotecaru

    Vad că mi se refuză posibilitatea de a da o explicaţie prin nespecificarea sensului cuvântului GUST. 🙁
    Nu e o problemă totuşi. 🙂

  • Cathy

    Semnificatia pe care o dau eu termenului “gust” – desigur, e subiectiva – e una care le combina pe cele doua din distinctia pe care o faci tu.

  • suzzy

    Intersanta aceasta dezbatere pe tema “gusturilor”. Acuma vreau sa ii dau si eu raspuns lui Caty despre ce cred eu ca insemana ” gusturile”.
    Citeam intr-o revista un articol despre frumusete, si mi s-a parut tare interesant ceea ce afirmau niste pshihologi, cum ca ” frumusetea intr-un fel anume e ceea ce depaseste media a ceea ce intalnim”…nu stiu daca m-am explicat bine… De exemplu, un copil face media intre fetele cunoscute, si ceea ce este frumos din punctul lui de vedere se situeaza undeva deasupra acestei medii..
    Acuma vin cu adaugire, cred ca “gusturile” sunt rezultatul trairilor noastre, a experientelor noastre ( asa cum zicea si Iceflame mai sus), a cunoasterii noastre, dar nu cred ca au nimic de a face cu ereditatea…poate cu mediul in care traim, si ne dezvoltam ca oameni.
    Asa cum oamenii nu sunt identici, nici gusturile nu sunt identice…

  • suzzy

    Pentru Biblotecarul,

    Referitor la ceea ce afirmai tu mai sus, referitor la distinctia dintre ” imbracat cu gust ” si ” pe gustul meu”, vin si eu sa imi dau cu parearea.
    Pa

  • suzzy

    scuzati, am apasat din greseala pe ce nu trebuia…
    Pai “imbracat cu gust ” inseamna ca respecta anumite reguli ale modei, in sensul ca nu si-a luat ciorapi albi la costum negru, Pe cand expresia “pe gustul meu ” va sa zica, poate chiar daca nu s-a asortat cravata, sau stiu eu este in afara oricaror tipare vestimentare, este totusi pe gustul meu… Adica as putea si eu la fel de bine sa fiu imbracata asa… mi se potriveste si mie aceasta tendinta, sau este conforma cu ceea ce cred eu ca este frumos, adecvat, interesant.

  • Bibliotecaru

    “Îmbrăcat cu gust” nu este deloc o izbândă socială. Gustul modei este propus de anumite persoane şi adoptat de societate. Îmbrăcat cu gust nu prea are de-a face cu gustul persoanei ci cu acel “curent de bine”, al momentului. Iată un lucru important. Opera clasică are valoare pentru noi, le considerăm capodopere, dar nu pentru că noi le-am socotit aşa, nu pentru că raţiunea şi gustul nostru le apreciază aşa. Preluăm o valoare universală şi devine şi a noastră. Iată că astăzi cu toţii considerăm că Mircea Eliade este o valoare, deşi cei mai mulţi dintre noi nu au citit nici 10% din opera sa. O primă manifestare a acestui tip de preluare indusă este conceptul de “valoare universală”. O valoare care există de sine-stătător, adică şi în afară noastră, nu poate fi o valoare născută din noi. De ce nimeni nu se naşte profet în ţara lui?, adică nu e recunoscut în timpul vieţii de către cei din jurul lui? Pentru că valoarea intrinsecă nu se manifestă asupra publicului larg. Este nevoie de o detaşare, de o medie pozitivă formată în timp şi majoritară opinie a gusturilor personale pentru a deveni o valoare universală. Interesant este că o valoare devenită universală este şi stabilă în timp. Iliada şi Odiseea rămân capodoperele lui Homer deşi puţină lume le mai citeşte efectiv. Valoarea care transcende tipul are o dimensiune a înţelesului ataşată de lucrarea în sine. Câtă lume a văzut Cina cea de taină, câtă lume percepe acea pictură murală în contextul său istoric, e mai simplu să-l înţelegi pe Leonardo da Vinci ca pe un vrăjitor al artei dar şi drept un fel de Nostradamus îmbârligat în simboluri, pentru că aşa se spune la Teleenciclopedia.

    Valoarea personală, “gustul meu”, se formează începând cu momentul naşterii. În primul an de viaţă omul nu are nici un fel de percepţie, nu ştie ce este bine sau rău, ce este urât sau frumos, acru sau sărat. El trebuie să înveţe toate acestea în armonie cu ceea ce se întâmplă în jurul său. Unii mănâncă mai sărat alţii mai puţin sărat. Eu suspectez că de fapt zona de plăcere ajunge spre creier în aceiaşi formă, decât că unul are senzorii mai dezvoltaţi şi altul mai puţin dezvoltaţi. Plăcerea gustului personal este subiectivă, în mod evident, dar este şi temporală în aceiaşi timp, depinde de stadiul social. Un om născut astăzi va avea gusturi diferite ieri sau mâine. Gustul este o intervenţie a normalului social amendat de persoană. Gustul nu se poate traduce în afara plăcerii, senzaţiei. Ce este deci plăcerea? Şi acum am să zic partea mai neobişnuită. Plăcerea este unul din elemente care sileşte omul să meargă pe o cale a normalităţii. După cum senzaţia de sete îndeamnă omul să bea lichide pentru a nu se deshidrata, senzaţia de foame îndeamnă la a acorda substanţe nutritive organismului, durerea arată omul că ceva nu est eîn ordine cu organismul lui, plăcerea este un instrument de a îndemna la lucrurile benefice omului şi omenirii. Plăcerea sexuală îndeamnă la reproducere, plăcerea de a mânca te împiedică să mănânci ceva stricat. Omul este însă un animal pervertit, el nu mai acţionează la comanda nevoii şi de aceea abuzează de plăcere. În viaţa de zi cu zi plăcerea a ajuns un narcotic puternic, motivaţional, un narcotic care este exploatat, de cei care ştiu cum, pentru a subjuga, pentru a înrobii. Să nu credeţi că structura motivaţională statului este deosebită de cel care împrăştie droguri prin cartier. Traficantul de droguri este un concurent al statului şi de aceea este indezirabil social, dar practic şi statul se bazează pe plăcerea cetăţenilor pentru a-i înrobii.

    Şi acum să mă întorc la gust. Luăm doi oameni diferiţi şi îi punem în faţa unui tablou de Pierre-Auguste Renoir, de exemplu. Unul dintre ei, probabil cel format ca intelectual, va cădea în admiraţie, va aprofunda tabloul în fraze competente. Cel de al doilea te înjură complet de mama şi se întoarce la ceea ce îi place. Dacă faci un sondaj de opinie, probabil 9/10 vor aprecia poziţia intelectualului şi va deprecia poziţia celuilalt. Întrebarea este… de ce? Pentru că modelul uman, chiar dacă astăzi este uşor pierdut, “în ceaţă”, prezintă omul ideal ca pe o fiinţă superioară, preponderent raţională. Real omul nu prea este acea “trestie gânditoare”, ci mai mult o bestie egoistă. Modelul social în care am fost crescuţi ne obligă să alegem pe Făt-Frumos şi nu pe Mama Zmeilor.

    Nu ştiu cât de logic şi uşor de înţeles am fost… sunt foarte obosit. Sper că pe undeva acolo este şi ceea ce am vrut să spun. 🙂

  • doinas

    Pe mine m-ai convins, Bibliotecarule!
    “Gustul este o intervenţie a normalului social amendat de persoană”
    Imi scot palaria virtuala in fata ta, si ma inclin.

    A’propos, doamna Cretu, ma inclin si in fata dumneavoastra. Singurul parlamentar roman care a semnat scrisoarea deschisa (cel putin din cat se vede in comunicat).

  • Bibliotecaru

    @ doinas
    Înţeleg ironia.
    De fapt nu înseamnă un lucru prea deştept ceea ce încerc să spun. Toată materia pe care o înveţi la şcoală, de exemplu, este ceea ce societatea a adunat drept cunoştinţe generale obligatorii, adică normalul social. Faptul că alegi să înveţi anumite date iar altele nu, reprezintă un amendament personal. Dacă înveţi lucruri care nu sunt in programă, iar este un amendament personal. Societatea, la nivel de medie a indivizilor, tratează o normalitate vremelnică(adică o mediere ponderată a indivizilor, ponderată de faptul că sunt eliminaţi din calcul indivizii situaţi în afara regulilor sociale) drept linie directoare, însă fiecare dintre indivizii reprezintă o deviere de la normalitate. 🙂

  • Cathy

    @Bibliotecarul
    Ei da, Domnule! Ai pus in cuvinte ceea ce eu mi-am propus sa fac dar n-am avut (si chiar n-am) timp. In ce priveste “a fi imbracat cu gust”, accept ca poate fi o norma impusa de societate la un moment dat, dar totusi… Esti de acord cu mine ca “a fi imbracat cu gust” inseamna sa nu-ti “zgarie” simtul vizual? Ori asta, uneori, poate fi chiar in contradictie flagranta cu moda???

  • Bibliotecaru

    @ Cathy
    Desigur pentru că “fi îmbrăcat cu gust” nu mai este supus unei unice judecăţi de valoare. Aprecierea aparţine exteriorului dar nu este unică, până la urmă aparţine gustului unui alt lider de opinie socială. De exemplu, “a fi îmbrăcat cu gust” la 16 ani înseamnă pantalon cu talie joasă, bluză scurtă cu vedere la buric şi slipul tanga scos la spate pentru a se vedea eticheta. Aceiaşi îmbrăcăminte este inadmisibil pentru cineva de 60 de ani.

  • iceflame

    @Gabi
    stirile zilei….de ieri
    VANGHELIE ESTE CANDIDATUL PSD LA PRIMARIA CAPITALEI!
    Sorin Oprescu mai sta un pic,probabil mai are de invatat cum se poate dobandi sprijinul Organizatiei Bucuresti…Nu am nimic cu Marean,insa fara sa vreau imi vine in minte zicala aceea cu paduchele care desi a supt indeajuns sange de pe capul victimei,nu este pe deplin multumit pana nu se aseaza pe fruntea acesteia…Ceea ce ma ingrijoreaza cu adevarat,nu este relationat neaparat cu iresponsabilitatea unor lideri care se fac ca ploua,ci mai curand cu victoria tupeului nemasurat si a populismului de cea mai joasa speta in defavoarea unor chestii “minore” si “insignificante” cum ar fi modestia,rabdarea,onestitatea si bunul simt.Bravo PSD,pune micul si berea pe steag fiindca trandafirii nu mai au nici o trecere in fata celor care este la Bucuresti!Bahtalo!

  • doinas

    @Bibliotecaru

    Chiar n-am fost ironica. Chiar mi se pare o formulare frumoasa si foarte cuprinzatoare. Sunt-trebuie s-o recunosc-iubitoare a definitiilor facute in cuvinte putine.Incerc si eu dar nu prea imi iese. Adevarul este ca resimt uneori faptul ca n-am citit destula filozofie.

    Chiar am dat impresia de ironie?
    Am recitit ce-am scris. Sunt eu putin mai nonconformista in exprimare (de fapt, in general), dar crede-ma, nu am fost ironica.

    Dupa cum nu am fost ironica nici cand am vorbit despre scrisoarea deschisa pentru reintroducerea teoriei darwiniste in scoli semnata de doamna Cretu. Am semnat-o si eu, si daca n-ar fi Bucurestiul atat de departe as lua parte si eu la miting.

    doinas

  • Bibliotecaru

    @ doinas
    Teoria darwinistă, asemeni tuturor teoriilor ştiinţifice importante, pornesc de la o banală observaţie dublată de o explicaţie oarecare. După 50 de ani supoziţia devine certitudine. Evoluţia, adaptarea biologicului la funcţie şi obţinerea diversităţii ca răspuns la stimulului de mediu, are o mare problemă (de fapt toate teoriile au o problemă, altfel ar fi certitudini). Problema cea mai importantă a evoluţiei este că nu există o plajă de valori intermediare între etapele evoluţiei unei specii. Pentru că “sursa” nu dispare şi este încă în cadrul biotopului ar trebui să fie tot timpul prezente toate elementele intermediare ale mutaţiei. Explicaţia dată de darwinism este că cei evoluaţi duc la exterminarea celor involuaţi. Să luăm un exemplu de evoluţie cunoscută a omului. Pe aceste meleaguri, acum 400 de ani, un om de înălţimea 1,60 era considerat înalt. Iată că astăzi există foarte mulţi copii trecuţi de 1.80, nu mai este ceva anormal, născuţi chiar din părinţi nu tocmai înalţi. Este evident o reacţie la stimulii externi. Totuşi există şi oameni scunzi şi oameni înalţi, pentru că se nasc tot timpul şi de un fel, şi de altul.
    Părerea mea este că adaptarea la mediu este mai mult în timpul vieţii, după cum “îţi cresc muşchi” atunci când îi lucrezi. Saltul genetic cred însă că se face prin greşeală genetică. Combinarea genelor duce la un moment dat la “rebut” biologic, adică ceva care nu mai seamănă cu părinţii şi nici cu bunicii (caracter regresiv al mutaţiei). Acesta, dacă este mai puternic decât cei din care provine, va supravieţui şi va transmite gena sa “rebut” mai departe. Selecţia naturală şi adaptarea naturală sunt doar un complement al variaţiei genetice. Dacă cineva recunoscut drept deştept în lumea asta (adică un academician sau viitor academician)ia această teorie şi îi ataşează trei experimente, peste 50 de ani vom vorbi de teoria Gheorghe Florescu.
    De ce am vorbit atât? Eu cred că în şcoală nu ar trebui să se înveţe foarte mult, fie că vorbim de astronomie, astrologie, religie, darwinism, chimie, matematică, fizică, literatura română şi universală, geografie, istorie, economie, biologie… şi toate care mai sunt sau cineva să gândeşte că ar trebui să fie. Un tânăr nu va fi mai bogat cu cât are mai multe materii are la şcoală. El ar trebui învăţat să citească, să socotească, să gândească şi unde să caute atunci când are nevoie de o informaţie. Şcoala ar trebui să construiască pentru fiecare un schelet al cunoştinţelor şi fiecare să umple structura solidă cu “carnea” cunoştinţelor. În rest, mediul academic ar trebui să răspundă, pe discipline, acolo unde tânărul se împotmoleşte. Ce sens are să mergi la şcoală pentru ca un profesor să-ţi dicteze ceea ce este deja în manual iar tu să scrii conştiincios în caiet? Cineva ar putea replica că profesorul predă şi nu dictează. Sunt atât de puţini acei profesori… dar chiar şi aşa, trebui să ai o chemare pentru respectiva materie, să te intereseze, altfel este în zadar. Cel mai simplu este ca fiecare să înveţe ce crede că are nevoie şi profesorul la care apelează să fie cei care au nivel expertiză într-un anumit domeniu şi îşi doresc meseria asta. Bruma de cultură pe care mi-am adunat-o nu a avut nici o legătură cu şcoala. Îmi plăcea matematica şi fizica în liceu dar nu am învăţat cele două materii decât singur, după terminarea liceului, pentru că atunci nu ştiam (nu-mi spusese nimeni) cum să învăţ astfel de materii. Astăzi văd la copii că tratează ştiinţele exacte ca pe materii de exerciţii, ori nimic nu e mai fals. Matematica este mai mult filosofie decât rezolvări de probleme. Dacă ar fi după mine, statul nu ar trebui să limiteze învăţământul la un număr de ani, fiecare ar trebui să urmeze ce crede că are nevoie, cât timp are nevoie, absolut gratuit. De exemplu, eu aş repeta cursurile de limbă şi literatură şi pe cele de istorie, aş mai face cursurile de filosofie care nu erau atunci când am făcut eu şcoală, nimeni nu mă primeşte însă astăzi să refac acele cursuri. Aş mai urma cursurile unei alte facultăţi, anumite cursuri, nu pentru diplomă… doar pentru mine. Aş mai relua nişte cursuri ale facultăţii pe care am făcut-o, ca să-mi mai reamintesc nişte lucruri. Din păcate studiile suplimentare trebuiesc plătite cu bani destui de mulţi. Concluzia? Omului i-ar trebui dezvoltată capacitatea de a gândi şi nu cea de a memora. Atunci când omul va învăţa să gândească, nu va mai avea importantă dacă o teorie este sau nu în programă pentru că însăşi programa va deveni caducă.

  • Cathy

    @Bibliotecarul
    Pe vremea (nu chiar asa de indepartata) in care faceam eu facultate (chiar si masterat), veneau la cursurile noastre si alti studenti, de la alte facultati, sau chiar persoane care nu faceau facultate. Cursurile, adica, erau deschise. Si n-am vazut vreun profesor sa zica ceva, dimpotriva, erau incantati. Asa era la Iasi, cel putin. Eu insami am studiat ceva greaca veche mergand la cursurile de la Litere, chiar daca eu faceam Filosofie.
    Iar in ce priveste invatamantul preuniversitar, e jale! Nimeni nu-i invata pe copii sa gandeasca. Primele 3-4 cursuri cu studentii de anul I (mai ales ca predau Logica) sunt adevarate probe de foc si pentru ei si pentru mine, pentru ca trebuie sa ne suflecam manecile si sa destelenim terenul pe care ar fi trebuit sa-l lucreze profesorii din preuniversitar. Si ce truda! Abia apoi purcedem la studiu. Dar dupa ce terenul e destelenit bine, ne distram de minune impreuna si ii vad cum vin cu drag la cursuri. Am avut surpriza (fara sa ma laud, dar si fara falsa modestie) ca, dupa ce a terminat facultatea, o studenta cu care am facut Logica in anul I (studenta avea 47 de ani!) sa spuna unui coleg coleg de-al meu (conferentiar) ca singurul curs de la care a ramas cu ceva din facultate a fost cel de Logica. A ramas, cum le spun eu de obicei, cu o metoda de a se orienta in realul salbatic, cu o “busola”…

  • Bibliotecaru

    @ Cathy
    Desigur, sunt locuri şi locuri. Eu am încercat să mă duc la un curs în Politehnică în 1988 şi am fost dat afară. “Să vii cu aprobare de la decanat!”. Viaţa curge diferit pentru fiecare dintre noi. Eu vorbeam însă de un sistem instituţional şi nu de bunăvoinţa profesorilor. Cumva trebuie să obligăm profesorii să fie formatori de minţi şi nu banali preparatori de “purtători de memorie” sau, dacă nu să-i obligăm, măcar să le dăm prilejul să nu scoată absolvenţi pe bandă rulantă. Nu este normal să dăm atâta atenţie notei şi calificativelor. Ai luat o notă proastă, nu mai poţi intra la facultate. Dacă ai nota 10 de la clasa I până la doctorat nu este o garanţie pentru nimic. Majoritatea geniilor nu au aplecare spre învăţătură, este vizibil cu ochiul liber. Din punctul meu de vedere nici măcar sistemul actual nu este bun în a pune etichete-calificativ. Eu recunosc că am trecut de multe ori clasa la şcoala generală sau liceu fără să am cunoştinţe de 5, de exemplu, la istorie. Acum îmi place istoria dar modul de predare de atunci (şi de acum) “eveniment şi an” este absolut odios. La fel şi geografia, pe care am simţit-o că pe un pomelnic nesfârşit de date. Nu poţi să înveţi cartea de telefoane şi nici nu are nici un rost. Cel mai frumos curs în facultate a fost şi cel mai inovator. Profesorul venea la el cu 100 de notiţe de curs luate de la studenţii din anii trecuţi, le răspândea în clasă, vorbeam liber în timpul orei de curs, le luam acasă, le xeroxam, şi la următorul curs le aduceam înapoi. La curs notam ceea ce spunea profesorul pe lângă acele note, adică destul de puţin. Nu era un curs de dictare, cu multe definiţii, era un curs tehnic, de acţionări hidraulice, cu multe scheme, cu multe formule, o materie foarte complicată la care învăţam cu plăcere, fără să fiu stresat. Deşi materia grea, examenul era însă o formalitate aproape, pentru că profesorul ştia deja ce are fiecare în cap şi cât ştie, tocmai pentru că nu pierdea vremea să dicteze cursuri ci folosea 100% din curs pentru a dialoga. Mi-l amintesc pe profesor care mergea la examen prin clasă şi spunea unuia sau altuia: “Băi Vasile, ia mai fă transformările alea o dată, ţi-a dat pompa aia cât un fier de călcat…”. Nu verifica niciodată calculele ci doar ordinul de mărime. Inginerul nu trebuie să ştie aritmetică, are calculator. 🙂
    Eu nu pot decât să vă felicit dacă reuşiţi să vă faceţi în anul I plăcut, ştiu cât e de greu. Mai rămâne să promovaţi acest stil şi la colegii domniei voastre.

  • Despre nimic

    @Bibliotecaru
    Ciudat, nu cred ca la un curs unde nu se face prezenta stie cineva cine esti (eu nu-mi cunosc decat putin peste jumatate din fostii colegi de facultate). La noi la universitate putea veni absolut oricine la cursuri si asa e in foarte multe locuri, mai ales daca sunt multi studenti in anul respectiv. Si asta mai ales pentru ca majoritatea lipseau, deci oricine venea in plus gasea loc lejer 🙂

  • doinas

    Pana la urma ne intoarceam la educatie.
    @ Bibliotecaru

    Nu ma pot stapani sa nu admir eleganta cu care sustii religia fara s-o pomenesti o clipa, dar trebuie sa fii de acord cu mine ca scoala trebuie sa-ti ofere alternative, dintre care, ca persoana formata, ca..:)) “trestie ganditoare” sa ti-o asumi pe cea care te implineste. Ori teoria darwinista este o alternativa.
    Am fost educata ca atee si pe la 30 de ani am devenit liber-cugetatoare, atunci cand o prietena (catolica declarata pe atunci) mi-a explicat diferenta dintre credinta si religie. Era in anii 90, o perioada in care parapsihologia, ocultismul, ezoterismul si intoarcerea la Dumnezeu erau in voga.
    Dar mi-am asumat aceasta identitate…filozofica, rumegand pachete de informatii-ce-i drept fragmentare, nu din cele mai fericite surse, la un oarecare nivel cultural,la o relativa maturitate intelectuala care-mi dezvoltasera deja o deschidere spre ceilalti prin prisma tolerantei. Asa se explica faptul ca am un fiu care se declara ortodox. A facut religie la scoala, dar l-a citit si pe Von Daniken si cunoastea si elementele de baza ale darwinismului. Bineinteles, am avut si hopuri. Mi-aduc aminte ca, prin clasa a doua, m-a rugat, insistent pana la lacrimi, sa mergem duminica la o anume biserica. Pana la urma mi-a spus ca profesorul lui de religie ii amenintase la clasa ca nici un copil care nu va participa “cu parinti cu tot” la slujba duminica LA BISERICA LUI, nu va avea vreodata 10 la religie.
    Iti dai seama ca mi-a sarit mustarul pana-n tavan.Am considerat ca este o forma de manipulare, de indoctrinare fortata si un abuz. Asa ca, a doua zi m-am pus la tol festiv si m-am prezentat la scoala. I-am relatat invatatorului intre patru ochi povestea si am incheiat cam asa: daca fiul meu mai este amenintat pentru ceea ce nu fac EU, sau daca are vreo nota mai mica de 10 la religie, in ziua urmatoare ma prezint la inspectorat, declar ca am trecut cu toata familia la budhism sau la baha’i si pana nu avem un profesor de specialitate, fiul meu nu mai calca pe la orele de religie.

    Dar, vorbind despre toleranta, cand fiul meu m-a intrebat pe cine sa creada, pe parintele sau pe mine, i-am spus ca nu exista adevar absolut, fapt care l-a socat. Mi-a cerut sa-i explic. Avea 9-10 ani. Am pus problema cam asa: l-am intrebat care-i cea mai buna si mai buna mancare si el mi-a raspuns “snitelul” si eu i-am raspuns ca nu. Cea mai buna si mai buna mancare este spuma de capsuni. Apoi i-am explicat ca snitelul este “adevarul lui” si spuma de capsuni este “adevarul meu” , si ca aceste doua adevaruri nu se exclud unul pe celalalt. Apoi ca facerea este “adevarul parintelui”, ca darwinismul este “adevarul meu” si ca, intr-o zi va descoperi si el care este “adevarul lui”.
    Deocamdata, adevarul lui este ortodoxia. Important este ca are alternative.

    Revenind la educatie, pana la urma trebuie sa intelegem faptul ca scoala pregateste “carne de tun” pentru o societate cu o anume conformatie si functionalitate, al carei unic scop este sa se reproduca fara modificari majore.

    Cel mai important lucru este ca toti cei care parcurg sistemul de educatie de stat invata sa se teama de autoritate (parinti, profesori, sefi, preoti, Dumnezeu sau Allah) si sa nu judece nimic din ce promoveaza aceasta.
    Si care pot fi efectele se stie.
    Daca nu, cititi de aici.

    http://www.dadalos.org/frieden_rom/grundkurs_3/milgram-experimente.htm

    Pana la urma, intorcandu-ma la teoria ta privitoare la “eroarea genetica” ca (scuze) determinant principal al modificarilor evolutive, imi vine sa intreb daca, social vorbind, avem sanse la o lume mai buna altfel decat in urma unui “accident social”?

  • Bibliotecaru

    @ doinas
    Am să încep cu sfârşitul. De cele mai multe ori “accidentul social” uneşte oamenii. În caz de revoluţie, de inundaţii, de cutremur, de “asteroidul care vine”, oamenii au tendinţa să se strângă unul de altul, să devină uniţi, fără ca aparent să existe o cauză sau o nevoie pentru asta. De foarte multă vreme s-a observat că masele acţionează diferit faţă de individ, de fapt că individul se schimbă atunci când devină un element al masei. Iată de ce s-a dezvoltat ca ramura separată o psihologie a maselor, unde România are şi ea un specialist, fost membru FSN, (Gustave le Bon – Psihologia Maselor http://www.scribd.com/word/download/432160?extension=pdf)
    Ştiam experimentul milgram. E un experiment însă cu concluzii eronate. Deşi totul se întâmplă aşa cum este descris, nu autoritatea aduce cu sine respectarea protocolului ci dorinţa (frica) de a nu greşi. Dacă citiţi cu atenţie, şi în textul la care aţi dat link se specifică nevoia respectării angajamentului. Să ne aducem aminte că şi soldatul depune un jurământ şi medicul şi… este un înţeles în această metodă de coerciţie morală. Şi politicienii depun un jurământ… dar asta e altă poveste. Supunerea este indusă social de zeci de mii de ani, de pe timpul când unul avea un ciomag mai mare acţionat de un braţ mai puternic şi lovea cu precizie mai mare căpăţâna celui de lângă el. Stratificarea socială după un patern al ascultării, respectiv al autorităţii, are rădăcini foarte adânci. Nu ştiu să vă dau un link cu date exacte, dar am să vă descriu şi eu un experiment. O cuşcă cu maimuţe. Undeva spre tavan să dau banane, mai maimuţele trebuie să se ridice până acolo ca să-şi ia fiecare câte o banană. Toate maimuţele fericite. După un timp fiecare maimuţă primeşte un şoc electric neplăcut atunci când ia banana. Urmare a şocurilor, maimuţele nu mai se întind să ia banane, devin nefericite, speriate. După un alt timp şocurile încetează dar nici o maimuţă nu mai vrea banane. Până aici este un răspuns la condiţionare, nimic diferit de experimentul Pavlov. Dar… se introduce o maimuţă care nu fusese în lotul iniţial şi aceasta se întinde după banana care nu mai era “protejată” de şocul electric. Rezultatul este că celelalte maimuţe o trag jos şi nu o lasă să ia banana. Aici este condiţionarea socială, cea mai importantă din experiment. Undeva în trecut a exista condiţionarea “să nu mănânci carne de porc”, evident această condiţionare era cauzată de trichineloză. “Să nu bei alcool”, o condiţionare a temperaturilor mari, tăierea împrejur cauzată de lipsa apei şi igienă, şi aşa mai departe. Iată încă că, după mii de ani, evreii nu mănâncă carne de porc. Să nu furi, să nu ucizi… iată alte reguli care sunt impuse în societate de mii de ani.
    Iaca am ajuns şi la religie, la Buddhism, Hinduism, Brahmanism, Baha’ism, Creştinism, Mozaicism, şi alte -ismuri… oare nu este interesant că cele 10 porunci sunt impuse social în toată lumea? Nici în triburile izolate cele 10 interdicţii nu sunt permise, mai mult, nici o societate a lumii nu există în afara unei laturi religioase sau măcar spirituale? Pentru mine religia, biserica nu înseamnă BOR ci raţiunea superioară a întregului mapamond.
    Acum mă întorc la profesorul de religie… şi vă întreb, de ce este important pentru domnia voastră ca fiul dumneavoastră să aibă 10 la Religie. De ce v-aţi dus să ameninţaţi un preot, care bun sau rău, dar este tradiţional cuprins de har şi reprezentant al valorilor lui Dumnezeu, pentru a obţine nota 10? Vorbeam undeva despre reforma mămicilor, de ce este atât de important pentru mămici acea notă bună a elevului-copil? Ştiţi care e cumplitul adevăr? 90% dintre părinţi interesaţi de copii lor, nu dau doi bani pe ce simte copilul lor în legătură cu şcoala, ce reţine de la orele de clasă, ce învaţă efectiv, dacă notele acestuia sunt bune. Ştiu părinţii că majoritatea copiilor au un moment în care le este frică să se ducă la şcoală pentru că alţi copii îi ameninţă şi îi bat? Pe vremuri acest lucru era la băieţi, acum a trecut şi la fete. Aceşti părinţi vor face temele cu copii şi vor interveni asupra temelor ca să fie bine, ca să mulţumească profesorul, cu sentimentul că ajută copilul. Aceşti părinţi vor încerca să “cumpere” profesoara sau profesorul cu mici atenţii, un buchet de flori, mărţişoare…Câţi dintre părinţi refuză unui copil ajutorul la o problemă din motivul, întemeiat, că acel copil trebuie să înţeleagă partea teoretică pentru a face problema şi nu problema în sine? Acel ţel nobil, “eu nu voi face aşa cu copilul meu!”, un fel de palmă dată părinţilor deveniţi bunici, nu prea este dus la îndeplinire. Nu este un reproş, este un exemplu de condiţionare socială, acelaşi mecanism care a dus pe acei oameni să apese pe buton. Un om prins cu o minciună mică nu va recunoaşte, “da am minţit”. Va spune o minciună şi mai mare pentru a acoperi prima minciună. Natura umană nu este logică în reacţiile sale şi nici secvenţială.
    Ca o concluzie, trebuie să spun că port cu mine o credinţă în Divinitate dar nu într-o Divinitate convertită de oameni pentru a le servi drept scop de subjugare socială. Pe de altă parte iubesc tradiţia şi, de multe ori, muzica bizantină, religioasă mă emoţionează foarte tare. Eu nu neg nimic, spun doar că religiile lumi sunt trunchiuri ale aceleiaşi seminţe. Doresc să aflu adevărul seminţei, cel comun tuturor. Materialiştii nu sunt necredincioşi, atei. Ei se folosesc de relaţionarea logică pentru a construi o altă religie. Puţină lume ştie astăzi ce a zis Einstein, toţi vorbesc acum de contracţia sau dilatarea elementelor fizice (fără să ştie că de fapt este o prostie concluzia, deşi ce a spui Einstein este perfect logic) drept o realitate dovedită. Aceasta ar putea fi un studiu sociologic, cum de a spus Einstein o chestie pe care o putea înţelege şi un copil de 6 ani, practic formulată de antichitate prin celebra pildă Achile cel iute de picior şi broasca ţestoasă, şi s-a ajuns la o asemenea enormitate ştiinţifică. Einstein a spus că viteza cuc are un corp se îndepărtează nu poate depăşi viteza luminii (atenţie, nu în vid) pentru că nu ar mai fi observat, ştiinţa a tradus asta că viteza luminii în vid este viteza maximă pe care o poate avea un corp. Este şi normal că astăzi ştim că nu e aşa.
    Mă opresc aici înainte de a-mi pune întreaga comunitate în cap. 🙂

  • Bibliotecaru

    @ Despre nimic
    Sunt profesori şi profesori. Nu poţi însă să mizezi pe faptul că profesorul nu se va prinde. În plus şi seminarele sunt folositoare, şi laboratoarele… Într-un timp mă gândisem să fac o “manevră” să înlocuiesc un student care nu avea chef de facultate şi el să vină la examene… dar cred că oricine ar fi observat că eu nu sunt el la examen. De ce? Pentru că felul meu de a fi nu este acela de a sta ascuns sub bancă. Eu pun întrebări, fac profesorul să transpire, pentru că nu mă mulţumesc cu date pe care le găsesc în cărţi, nu acesta este rostul cursului. Acum oricum e prea târziu, capacitatea mea de memorare a ajuns undeva pe la 10%. Nu poţi învăţa un câine bătrân trucuri noi.

  • doinas

    @ Bibliotecaru

    Ai (ati) ratat esenta. Profesorul de religie spusese ca nu vor avea 10 la religie acei copii care nu vor participa saptamanal,impreuna cu parintii, la slujba la biserica lui. A procedat incorect. A amenintat cu notarea in functie de alceva decat ii permitea calitatea lui de profesor, pentru ca participarea la slujba de duminica nu facea parte din programa. A incercat sa impuna unor persoane (elevilor si parintilor) frecventarea sistematica a comunitatii SALE.
    Amenintand cu nota scazuta nu pentru nestiinta, ci pentru nesupunere.
    Deci nu voiam 10 la religie. Nu dadeam doi bani pe nota. Pur si simplu voiam sa suprim orice tentativa de manipulare(santaj) a unui tip abuziv asupra copilului meu. Si a mea. Am depasit masura? Nu cred.
    N-am folosit cea mai fericita metoda? Nu contest. Am procedat copilareste (imi iau jucariile si merg acasa). Probabil.
    Dar a fost o reactie normala (conform definitiei din fizica “un corp scufundat într-un lichid este împins de către acesta, de jos în sus, cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit”, aici eu fiind fluidul :)) . Si si-a atins obiectivul.
    Si n-am amenintat. Am aratat doar ca am mijloacele de a ma opune acelei manipulari si sunt gata sa le folosesc.

    M-am dus la Dexonline sa citesc definitia religiei. Dintre cele prezentate mi-o asum pe urmatoarea :RELÍGIE s.f. 1. Formă a conştiinţei sociale, constituind o reflectare imaginară a realităţii naturale şi sociale.

    A propos de cautarea caii adevarate, a trunchiului comun al religiilor, ati vazut filmul Zeitgeist?
    Sunt unele chestii putin simplist prezentate acolo, dar cred ca merita vazut.

    :))

    Mai vorbim.

  • Bibliotecaru

    @ doinas
    Aţi luat în particular cazul meu general. Catehismul, adică ceea ce înţelege acel preot prin predarea religiei, adică ce spune patriarhia că este predarea religiei, a fost gândită ca “şcoală de duminică”. Una dintre prevederile învăţării religiei ortodoxe spune că nu trebuie să înveţi ceea ce comunică Biblia credincioşilor de capul tău. Acest lucru este un păcat. Învăţarea şi cunoaşterea născută din textele sfinte trebuieşte făcută cu îndrumarea unui preot special ales de Patriarhie. Iată de ce un preot va pune învăţarea religie ortodoxe în strânsă legătură cu credinţa în Biserica Ortodoxă Română. Este absolut evident de ce preotul condiţiona prezenţa la slujba de duminică, adică exercitarea celor învăţate, cu nota 10. Cum ar fi să predai canto unor elevi care nu scot pe gât o notă.
    Definiţia de mai sus aţi luat-o probabil din Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986. Definiţia mai continua “confesiune; credinţă într-o divinitate. 2. (Fig.) Crez; cult. [Gen. -iei, var. religiune s.f. / cf. lat. religio, fr. religion, it. religione].”

    Definiţia din DEX este un pic mai nuanţată:
    RELÍGIE, religii, s.f. 1. Sistem de credinţe (dogme) şi de practici (rituri) privind sentimentul divinităţii şi care îi uneşte, în aceeaşi comunitate spirituală şi morală, pe toţi cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituţiilor şi organizaţiilor corespunzătoare; confesiune, credinţă. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în şcoală, având ca scop educarea şi instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.
    Sursa: DEX ’98

  • Bibliotecaru

    Uitam, am văzut filmul Zeitgeist. Nu intră cu nimic în contradicţie cu ceea ce cred eu, ba din contră.

  • Bianca

    @All Nu e arta subiectiva, cu totul? Fiti si voi sinceri. Pentru mine nu e. Mai in gluma, mai in serios, am spus ca sint prea desteapta. A fi prea – hai sa nu-i spunem destept – a fi prea informat intr-un domeniu te scoate in start din cursa. Eu cred ca de asta trebuie sa ma duc la Bruxelles si sa o ascult pe Gabi si dragii europarlamentari pe care i-am votat. Ei sint in problema, trebuie sa vad asta, ca sa judec in cunostinta de cauza, ca altfel ma invirt ca un coi intr-o caldare!!!! Trebuie sa vad cu ochhii mei si sa judec cu mintea mea! Iar eu sint – pe bune- prea informata ca sa ma mai bag in discutia despre arta. Doar atit si foarte simplu: arta nu foloseste nimanui la nimic. E ca iubirea cainilor si a parintilor: NECONDITIONATA.

  • Bianca

    @ Bibliotecaru TE rog sa nu te superi, dar cred ca toti intelegem schizofrenia pina cind devine rea. Termina, te rog, vino cu noi la Bruxelles.

  • Bibliotecaru

    @ Bianca
    🙂
    Poate că luna viitoare voi ieşi din casă până la parcul din colţ, mai mult nu. Dar aştept poze 🙂 Mulţumesc anticipat pentru ele.

    Da, arta e subiectivă. Lista celor 500 reprezintă însă altceva. Aceia nu sunt artişti şi atât, sunt inventatori în artă, ei au făcut ceva nou şi nu reeşapari sau reformulări ale lucrărilor vechi. Un stil înseamnă un şablon conceptual. A fi bun artist înseamnă a folosi acel şablon cât mai exhaustiv. Cel care inventează şablonul este însă măreţ şi unic.
    Cum poţi să alegi însă între cei care au inventat cubismul, expresionismul, constructivismul, dadaismul, suprarealismul… Mecanismele economiei de piaţă fixează nişte preţuri, dar stilurile sunt înlănţuite, decurg unele din altele. Dacă nu ar fi fost pictura rupestră, probabil că nu ar fi existat nimic. Poţi face o comparaţie dintre doi pictori mediocrii ai aceluiaşi stil, dar vorbind de maeştrii… zău nu înţeleg. La această imposibilitatea se adaugă şi faptul “votaţii pe ăia ca sunt români…”. Nu se leagă, oricât aş vrea eu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *