Home » General

Suflete fara nuante…

21 September 2010 474 views No Comment

Despre viata gri se pot scrie multe. Despre saracia spirituala si mai multe. Eu am scris doar cateva randuri despre saracirea limbajului, asa, ca o avertizare mai curand glumeata. In timp ce scriam insa, imi venea in minte, difuza dar foarte persistenta, afirmatia lui Heidegger - Limba este adapostul fiintei. Vreau sa spun ca lucrurile sunt mai serioase  si grave decat par si le puteti citi aici sau mai jos.

“Fac parte dintre  nostalgici! O declar sus şi tare, cu riscul de a primi reproşuri şi a fi acuzată că mă contrazic. De obicei, se crede că trebuie să ne fie dor doar de vremurile bune;  mai avem şi prostul nărav de a  picta vremurile în alb şi negru, de ajunge istoria  să arate ca televizoarele copilăriei  mele – o alternare  de  vremuri  total rele cu altele bune în mod absolut;  argumentele se lasă aşteptate.

Eu sunt nostalgică după vremea declarată rea.  Nu sunt însă nostalgică aşa, indistinct, după totul şi nimic. Mi-e dor de o petrecere de pe vremuri; nu vă imaginaţi că muzica era mai bună; era doar alta; nici că prietenii erau mai prieteni; o asemenea afirmaţie ar fi riscantă pentru că nu s-ar baza pe nimic concret, nu se poate  proba uşor. Ascultam muzică şi dansam; uneori făceam mare haz, unii glumeau întruna, alţii râdeau în hohote; cei mai introvertiţi  se bucurau discret, fără zgomot şi bătăi pe burtă. Câţiva prieteni cântau la chitară, ceilalţi fredonau chiar dacă nu ştiau versurile; afonii doar mimau, ca  să nu strice armonia şi să zgârie urechile; tropăielile, în ritm sau nu, erau tolerate; oricum,  era o plăcere să fii într-un asemenea grup. Nici ceva jocuri de societate nu lipseau, variabile după locul întâlnirii  şi vârsta participanţilor.

Petrecerile erau de multe feluri. Când se organiza acasă la vreunul dintre noi, prietenii, se chema că mergem la un ceai sau reuniune; într-un local, participam la o serată sau un dans. La disco se mergea în grup dar  mai ales adolescenţii. Cei de la  ţară  se mai întâlneau şi la o horă (întotdeauna  ziua) sau la un bal (întotdeauna seara). În cartier, părinţii mei se duceau uneori  la câte o chermesă.  Jocul şi voia bună erau la ele acasă,  petrecăreţii,  la căminul cultural, la restaurant sau unde  găseau un spaţiu suficient de mare să-i adăpostească pe doritori. Bucuria era generală; copiii se zbenguiau şi ei pe lângă cei mari o vreme, nu  prea mult. Veselia era întreţinută cu ceva vin (băieţii)  sau lichior (fetele); după degustare,  sporea brusc numărul celor joviali şi antrenul. Alcoolul nu era obligatoriu; voioşia era…

Despre petrecerile de astăzi nu pot spune nimic deşi, în mare, cred că faptele nu diferă prea mult. Nu am mai auzit  însă demult  pe cineva exclamând, colocvial, a doua zi dimineață , că „îl dor fălcile de râs”, nici exprimând, preţios,  plăcerea şi  desfătarea  prilejuite de  încântătoare companie…

Nu vă grăbiţi să gândiţi că nu petrecerile şi-au pierdut savoarea, ci eu gustul; nu e vârsta de vină; oricum, vârsta este întotdeauna o stare de spirit. Nu pot spune nimic pentru că astăzi orice petrecerile se cheamă  „distracţie”; cine participă la ea, bineînţeles,  „se distrează”; dacă adunarea nu a fost, totuşi,  prea reuşită, ca să nu se supere gazda, se spune doar că a fost…”distractiv”. 

La celălalt pol al trăirilor, nu ne mai întristăm, nu suntem impresionaţi, îndureraţi, indispuşi, uimiţi, revoltaţi, copleşiţi, sugrumaţi de vreo emoţie, reduşi la tăcere de vreo întâmplare, îndoliaţi de  dispariţia dintre noi a unui semen, tulburaţi, trişti, supăraţi, mâhniţi sau descumpăniţi în faţa sorţii (vitrege sau nu). Astăzi, toată lumea este „şocată”; în special reporterii de televiziune de la emisiunile de ştiri sunt adevărate detectoare de situaţii „şocante” şi de cetăţeni care au fost sau încă sunt „şocaţi” de ceva; pe ei înşişi, jurnaliştii,  realitatea îi „şochează” de multe ori; aşa ne transmit zilnic din diverse puncte din ţară şi chiar de pe glob unde au fost trimişi ca să găsească vreo „ştire-şoc” pentru opinia publică românească; nu suntem siguri că apucă să mai iasă vreodată din această stare, ţinând cont de frecvenţa cu care ne-o mărturisesc…

Ne-am obişnuit cu această sărăcie lucie a limbajului încât o trecem cu vederea chiar dacă limba română conţine o mulţime de cuvinte pline de nuanţe, de savoare, de sugestii, cuvinte cu istorie… Încet, încet, le uităm. Pentru o lume care aleargă mai mult decât comunică, s-ar putea spune că economia în această privinţă vine de  la sine;  se  asortează  cu sărăcia lucie  a multora…

Şi totuşi, aceeaşi sărăcie se instalează aproape oriunde, este indiferentă la educaţia vorbitorului. Nu pot opri un gând trist să se exprime; nu cumva această lipsă de nuanţe a limbajului nu este decât oglinda unui suflet fără nuanţe, gri!? Este oare  simptomul naşterii  omului fără spirit, redus la emoţii simple, de descris în alb-negru -  când se şochează, când se distrează?! Să sperăm că nu!” 

 

Lasa un comentariu!

Adauga un comentariu, sau redirectioneaza catre site-ul tau. Se pote si subscribe to these comments prinRSS.

Fiti politicosi si civilizati! Ramaneti la subiect! Nu spam-urilor!

Pot fi utilizate urmatoarele tag-uri:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>