Mic şi iute

Mi-au bătut ieri în uşă doi puşti speriaţi de la un anume partid politic; solicitau participarea la un sondaj de opinie ad-hoc; zic ad-hoc pentru că nici fundamentare ştiinţifică nu avea, nici la tribunal nu fusese înregistrat.  Le-am dat răspunsurile cerute (două) împreună   cu numele, prenumele, adresa  şi numărul de telefon fără de care nu ar mai fi fost plătiţi.  Le-am spus, spre uimirea lor, că nu; de două ori, nu. Vroiau să ştie dacă doresc un număr mai mic de parlamentari şi dacă optez ca să avem acelaşi preşedinte; nu au precizat pentru câţi ani de acum încolo ar trebui să avem acelaşi preşedinte…

Răspunsul nu a fost doar reacţia spontană pe care mulţi ar fi avut-o la o încercare de manipulare atât de transparentă; nici măcar bunul meu obicei de a merge împotriva curentului nu este  explicaţia. Chiar reflectasem asupra celei mai grave probleme cu care se confruntă, pare-se, România – mărimea excesivă a numărului reprezentanţilor poporului. Am evitat tema doar pentru că trăim momente în care   se înfruntă prea multe pasiuni şi prea puţine raţiuni. Provocată, o fac totuşi; la urma urmei, avem un referendum la care, cei care se prezintă, ar trebui să o facă în cunoştinţă de cauză…

Este adevărat  că alte consultări publice ar fi fost mai pline de sens; poate ar fi trebuit, la timpul potrivit, să se verifice suportul popular pentru  trimiterea trupelor în Afganistan sau Irak,  privatizarea BCR,  semnarea unui nou acord cu FMI sau prezenţa trupelor americane în România; cu dezbateri pro şi contra şi tot tacâmul. Pe lângă legitimitatea sporită a deciziilor, ar fi fost excelente exerciţii democratice.  Nu s-a considerat necesar…

Acum  le-a sunat însă ceasul parlamentarilor; aşa ne sugerează sloganul care a invadat literalmente spaţiul public într-o singură noapte – De ce se tem nu scapă. Cum românii sunt fatalişti, afirmaţia trebuie să le sune unora ca o constatare firească, nu ca o ameninţare fascistă.  Şi mai mulţi taxează sloganul, ca şi tema referendumului, doar de populism. Numai că la noi şi populismul este diferit. Schema tradiţională era să te faci votat  dând impresia că împărtăşeşti preocupările  larg răspândite în rândul populaţiei şi promiţând răspuns la ele chiar dacă alte interese urmează a fi apărate.  Puţini români aveau însă habar de numărul exact al aleşilor înainte de lansarea temei reducerii numărului acestora; reducerea parlamentarilor; aleşii locali şi judeţeni au scăpat, nu au a se teme!

Schema nu este prea subtilă. Statul român are probleme reale – de capacitate administrativă, de corupţie, de transparenţă, în relaţiile instituţiilor cu cetăţeanul. Şeful statului, măcar simbolic, poartă răspunderea pentru buna funcţionare a acestuia şi e timpul evaluării finale…. Or, la probleme, se pot găsi soluţii sau căuta vinovaţi. Soluţiile s-au dovedit puţine şi discutabile; vinovaţii au fost „pregătiţi” din timp, aleşi cu grijă căci  parlamentul are şi el probleme. Are probleme de reprezentativitate; votul „uninominal” le-a accentuat pentru că i-a favorizat pe cei cu bani sau pe reprezentanţii direcţi ai acestora; cei fără bani sunt, fără îndoială, mai mulţi; dar nu în parlament.  Are probleme legate de exercitarea funcţiei legislative; practica ordonanţelor de urgenţă  şi, mai recent, a asumării răspunderii guvernului pentru acte normative esenţiale l-au transformat în umbra a ceea ce ar trebui să fie. Şi mai are o problemă; el are constituţional puterea, chiar dacă nu o foloseşte cât ar trebui, de a exercita controlul asupra instituţiilor statului.

În această situaţie, ni se propune o soluţie miraculoasă, la toate problemele – parlamentul  „mic şi eficient”.  Teoretic, numărul de parlamentari este o alegere şi poate fi discutată. Practic, în sistemul actual, va reduce total probabilitatea ca anumite categorii să fie reprezentate. Femeile, cu excepţia celor decorative, vor fi şi mai puţine; vor fi total absenţi cei care trăiesc din munca proprie şi nu au angajament faţă de diversele grupuri de interese economice sau de control; va creşte doar ponderea în total a grupului minoritarilor care votează cu puterea; în comisii, mai mici şi ele, curentul de opinie majoritar va dicta poziţia fără opoziţie; atenţia acordată detaliilor (căci acolo se ascunde diavolul) va evolua în sensul numărului; controlul parlamentar va deveni şi mai formal căci majoritatea care susţine guvernul este, de regulă,  îngăduitoare cu devierile acestuia…

Accelerarea procesului de adoptare a legilor este echivalentă cu a sări peste consultările cu părţile interesate, cu societatea civilă; aceasta nu va avea timp nici să citească proiectele, nici să formuleze puncte de vedere. Se va  renunţa la studiile de impact, destul de rare şi astăzi, la studierea problemelor legate de  aplicare şi la verificările uzuale ale compatibilităţii cu celelalte acte normative.  Rezultatul modificărilor nu se va lăsa aşteptat; doar că va fi altul decât întărirea democraţiei. Un parlament relativ mare şi inert este totuşi o barieră în calea concentrării puterii şi deciziilor arbitrare; unul mic şi activ, poate fi o unealtă pentru a legitima deciziile unor grupuri restrânse.

Democraţia reprezentativă, mai ales la noi, este imperfecta si criticabila. Dar, cum zicea Churchill,  este totusi cea mai putin rea dintre toate sistemele de guvernare experimentate; tocmai pentru că este perfectibilă. Dacă aleşii ar trebui să se teamă de ceva, este de cei care se cred perfecţi, ştiu Adevărul şi vor Puterea…