Oameni de stat sau avocăței de provincie!?

României nu-i merge bine. Tensiunile dintre instituții sunt din ce în ce mai puternice; nu doar puternice; sunt profund disfuncționale. În alte societăți, gradul mare de încredere între cetățeni și în instituții nu face necesar apelul cotidian la lege. La noi, nu este cazul. Trebuie să invocăm mereu litera legii. Doar că ea, legea, poate fi citită în felul în care o fac oamenii de stat sau, dimpotrivă, în maniera unor avocăței de provincie.

În ceea ce privește soluționarea conflictului dintre președinție și guvern cu privire la participarea la Consiliul European, din păcate, drumul pe care s-a pornit este acesta din urmă; nici nu e de mirare. Pare a fi o mare penurie de oameni de stat în țara noastră. Din acest motiv, reiau într-o manieră mai explicită și riguroasă câteva dintre concluziile lecturii pe care o dau legilor. Am spus legilor (la plural), nu legii (Constituția, la singular). Acest articol vine după acesta si acesta.

România a aderat la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană. Din acel moment, legii noastre constituționale i se adaugă și Tratatele Uniunii Europene.
”Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate” (art. 148/1 din Constituție) s-a produs. În caz de conflict legislativ, are prioritate legislația comunitară. În celelalte cazuri, legile sunt complementare.

Rezolvarea ”dilemei” privind reprezentarea la Consiliul European este un asemenea caz de complementaritate a Tratatelor Fundamentale ale Uniunii Europene și Constituției României. Mai facem precizarea că actuala Constituție este din 2003, înainte de aderarea la Uniunea Europenă, iar instituțiile românești abilitate nu au transpus legislativ, până la acest moment, prevederile din Tratat care nu își au corespondent în prevederile constituționale (ca formă provizorie, până la elaborarea unei noi constituții care să ia în considerare statutul de stat membru al UE și participarea la nivelul comunitar de decizie).

Consiliul European este cea mai recentă instituție comunitară; nu este o organizație sau organism internațional. Este rezultatul instituționalizării reuniunilor informale la nivel înalt existente anterior. Baza sa juridică a reprezintă Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. La art. 13 din Tratat îl putem găsi, pentru prima dată, în lista instituțiilor Uniunii Europene iar la art. 15 se stabilesc rolul și componența sa. Citez:

(1) Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale. Acesta nu exercită funcții legislative.
(2) Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre…

În recentul conflict interinstituțional, acest articol a fost redus la aliniatul doi – cine participă la Consiliul European – ignorându-se rațiunea pentru care acesta se reunește, precizată la alin. 1. Acest aliniat are două părți; din prima, aflăm că această instituție ”definește orientările și prioritățile politice generale” ale Uniunii Europene; a doua parte precizează că ”nu exercită funcții legislative”. De altfel, știm cu toții că documentul final al Consiliului European, concluziile, este o declarație politică care nu are caracter legislativ.

Ce anume a gândit legiuitorul european când a pus în același aliniat cele două precizări!? Am putea gândi că a vrut să dea o satisfacție gratuită șefilor de state sau guverne, care să se reunească fără vreo finalitate practică, în acest caz, normativă; ne-am putea închipui o cină între prieteni, care ține până la trei dimineața, în condiții stricte de securitate. Nu este departe de adevăr dar nu este cazul, totuși. Istoria dezbaterilor Tratatului și crearea funcției de președinte (permanent) al Consiliului European ne spune altceva. Consiliul European a fost instituționalizat în ideea de a crește eficiența deciziei europene. Cum poate fi eficientă o instituție care nu poate să legifereze!? Prin participanții săi, care se angajează să transpună în acte normative deciziile luate.

Concluzie preliminară

Participanții trebuie să fie purtătorii unei voințe politice (care să le permită în mod legitim să stabilească orientările generale în diferitele domenii ale politicii comunitare).
Participanții la Consiliul European trebuie să aibă capacitatea instituțională și atributul constituțional de a transforma orientările și politicile generale în politici concrete, cu bază legală. Trebuie să aibă drept de inițiativă legislativă și o majoritate care să o susțină.

Există mai multe situații posibile. Dacă domeniul vizat este de competența exclusivă a instituțiilor europene, inițiativa legislativă aparține Comisiei Europene; președintele Comisiei este membru, fără vot, al Consiliului European. Angajamentul celorlalți participanți se concretizează în asigurarea susținerii în Consiliu a respectivelor propuneri (Consiliul Uniunii Europene, zis și Consiliul de Ministri, ”cameră” legislativă a Uniunii Europene, alături de Parlamentul European). În Consiliu sunt reprezentate guvernele statelor membre, așa cum în Parlamentul European sunt reprezentanți cetățenii europeni.
Pentru domeniile care sunt de competență națională, angajamentul se transpune prin legislație internă. La fel se întâmplă și în cazul în care nu se ajunge la unanimitate în privința unei decizii dar o parte a statelor membre cad de acord să ia anumite măsuri care nu se pot adopta la nivel comunitar (din lipsa unanimității). Un exemplu în acest sens este Compactul fiscal. Două state s-au opus măsurilor; o inițiativă a Comisiei a fost imposibilă (în sensul unei directive sau unui regulament). Atunci s-a ales forma unui tratat interguvernamental pentru care semnatarii s-au angajat să asigure ratificarea în parlamentele naționale.

După aceste precizări, trecem la aliniatul 2 al art. 15. – cine participă. Legiuitorul european lasă la latitudinea statelor membre să decidă între șeful de stat sau șeful de guvern, ținând cont de diversitatea reală și cea posibilă (Uniunea se mai extinde) a organizărilor statale și de nevoia ca participantul să îndeplinească condițiile specificate mai sus.

La cel mai recent Consiliu European, statele membre au fost reprezentate astfel: 23 de către șefii de guvern (7 monarhii constituționale și 16 republici parlamentare) iar 4 de către președinți. Cele 4 state reprezentate de șefii de stat au fost: Cipru (republică prezidențială), Franța (republică semi-prezidențială), Lituania și România (republici parlamentare). Rațiunile în fiecare caz în parte sunt diferite.(a se vedea articolul anterior)

Să le analizăm pe ale României. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și până la jumătatealui 2012, președintele a fost reprezentantul în Consiliul European. După 1 Decembrie 2009, în mod oficial nu s-a pus problema alegerii între președinte și primul ministru; nimeni nu s-a opus și toți au acceptat starea de fapt. Dacă problema ar fi fost ridicată mai devreme, s-ar fi observat că rațiunile instituționale lipsesc.

Prevederi explicite cu privire la nivelul decizional comunitar nu există în Constituție. În schimb, există prevederi explicite legate de autoritatea care are atribuțiile de a realiza politici și, respectiv, cea care deține inițiativa legislativă:

ARTICOLUL 102
(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Articolul 102 ne scutește de a intra în dezbaterea legată de caracterul politicilor comunitare (interne sau externe). Indiferent de soluția pentru care optăm, guvernul este responsabil.
ARTICOLUL 74
(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.(…)

Există, de asemenea, prevederi explicite care stabilesc rolul președintelui (art. 80) și-i limitează anumite moduri de acțiune, de exemplu ca membru de partid, atașat unor anume politici (art. 84).
ARTICOLUL 80
(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

ARTICOLUL 84
(1) În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid (…)

Președintele nu are constituțional puterile executive pe care unii i le atribuie pentru că nu dispune de mecanisme prin care voința sa să se transforme în act normativ: nu are drept de inițiativă legislativă, se poate adresa parlamentului doar prin mesaje, care nu sunt acte juridice, nu poate demite primul ministru, nu-l poate obliga să adopte anumite măsuri în guvern, etc.
Poate consulta guvernul, poate participa la unele reuniuni ale guvernului (specificate în art. 87 din Constituție) sau dacă este invitat de primul-ministru, etc… În orice caz, nu poate să impună reprezentanților guvernului în Consiliu cum să voteze.

Poate trimite spre ratificarea parlamentului tratate pe care le semnează (dar care trebuie negociate de guvern) dar nu poate să garanteze că ele vor fi votate în fața nimănui (pentru că, de principiu, el nu poate dispune de o majoritate parlamentară pe care să o controleze; este deasupra partidelor).

Constituția nu-l împiedică să participe la Consiliul European, nici nu-i recomandă; problema este dacă există rațiuni să o facă. Între voința sa politică, exprimată în cadrul reuniunii, și puterea legislativă/executivă din România este un vid instituțional. Nu există nicio garanție constituțională că ”impulsul necesar dezvoltării” se va transmite mai departe.

Să luăm un exemplu. La următorul Consiliul European, tema este Cadrul Financiar Multianual 2014-2020; bineînțeles, este vorba de orientările generale și de prioritizarea politicilor, veniturile proprii ale Uniunii, etc. Președintele nu are atribuții și responsabilități bugetare de niciun fel. Singura variantă legitimă și relativ eficientă de participare ar avea drept model pe regina Angliei citind mesajul anual; adică, primul ministru să-i scrie un discurs iar președintele să-l citească; la întoarcere, să informeze detaliat pe primul ministru/guvernul despre conținutul discuțiilor purtate de ceilalți participanți, etc. fără a avea posibilitatea de a decide el însuși asupra niciunui aspect în dezbatere (pentru că nu are atribuții bugetare!!!).
Această variantă ar putea fi acceptată doar de un ocupant al poziției de președinte pentru care orgoliul personal este mai important decât interesul statului și funcțonarea instituțiilor; sau care dorește să fie unicat între cei 27 de reprezentanți ai statelor membre.

România este republică parlamentară, in ciuda unor declarații contrare. Constituția este clară; chiar și simbolic, Titlul III (Autoritățile publice) începe cu Parlamentul și continuă cu Președintele, nu viceversa. În plus, prin aderare am transferat către instituțiile comunitare o serie de atribuții; dar nu puteau fi transferate la nivel comunitar și exercitate in cadrul instituțiilor UE, atribuții pe care președintele nu le are prin Constituție. Realizarea guvernanței economice europene este obiectivul central urmărit de instituțiile comunitare în această perioadă; prin ce artificii avocățești ar putea cineva dovedi că președintele poate în mod legitim să decidă la nivel comunitar ceea ce este ilegitim să decidă în țară – politicile financiar-economice!?

În Uniunea Europeană există un singur stat prezidențial (Cipru) și unul semi-prezidențial (Franța). Pentru cei care consideră că și România este un stat semi-prezidențial, comparațiile sunt simplu de făcut și diferențele de sesizat. Constituția Franței este aici iar cea a României, aici. Nici chiar Constituția franceză nu garantează însă că lucrurile vor merge bine în caz de coabitare; deocamdată, președinții Franței s-au bucurat de majoritate; dar ei pot fi membri de partid. Pentru a avea o bază de discuție…

Continuarea articolului este aici:

1. Diferența dintre o republică parlamentară și o republică prezidențială nu constă în faptul că, în prima,  parlamentul decide ce vrea el iar, în a doua, președintele face ce-i trece prin cap. Diferența stă în aceea că în republicile prezidențiale cel ce conduce puterea executivă  este președintele (de exemplu, SUA), în timp ce în republicile parlamentare executivul este condus de primul ministru (de exemplu, Germania). Parlamentul are același rol oriunde. Parlamentul, președintele și guvernul au aceleași limite de acțiune oriunde – cele impuse de legea fundamentală a țării cu pricina.

2. Conform (1), Tratatelor Fundamentale ale Uniunii și Constituției României, este abilitat (legitim) să participe la Consiliul European premierul; trebuie să o facă. Nu avea ce căuta la Parlament; nici președintele la Curtea Constituțională. Dovadă că au consilieri care trebuie demiși urgent; amândoi. Curtea poate fi suspectată de decizii părtinitoare; dar nu din acest motiv nu trebuiau să ajungă la Curte, ci pentru că nu exista niciun conflict instituțional; conflictele personale nu se rezolvă la CCR, nici la Parlament. Există, într-adevăr, un prost și ilegitim precedent (președintele a participat la Consiliul European în ultimii doi ani). Cutuma care contravine Constituției trebuie să înceteze. Atât.

3. Parlamentul are atributul constituțional de a defini mandatul cu care se duce premierul la Consiliul European; acesta este un mandat politic; de exemplu, să susțină instituirea taxei pe tranzacțiile financiare speculative (ca venit propriu al bugetului european); sau să nu o facă. Parlamentul nu are atributul constituțional de a defini conținutul funcției de premier sau de președinte. Pentru asta ar trebui să se transforme mai întâi  în adunare constituantă.

4. În diverse state, diferitele autorități poartă denumiri diferite; faptul că Angela Merkel se numește cancelară nu schimbă rolul său – de șef al guvernului. Descrierea rolului o găsim în Constituția Germaniei. În România, avem președinte, nu șef de stat, dar cei care invocă acest fapt fac o glumă, bănuiesc. Această din urmă denumire nu o veți găsi în constituții; este o etichetă care se aplică pe un borcan (în teoria statului și dreptului); în borcan poate fi un rege, un președinte, un mare duce sau un conducător, dictator,  etc. Ce rol are fiecare scrie în constituțiile statelor respective. Președintele nu trebuie să reprezinte România la Consiliul European pentru că nu are prin constituție puterile executive necesare; funcțiile sale din Constituție sunt altele! Dar dacă trebuie să aplicăm eticheta de șef de stat cuiva, în România, o va purta președintele.

5. Președintele nu poate mandata/transfera  decât atributele  pe care le are, nu pe cele care nu-i aparțin. Poate mandata pe președintele Senatului să primească scrisorile de acreditare ale ambasadorilor străini atunci când este plecat în străinătate să se trateze de o boală. Acest lucru este perfect constituțional. Nu poate să-l mandateze pe premier să susțină sau nu aderarea la euro mai devreme sau mai târziu, de exemplu; politicile economice nu sunt de competența sa, ci a guvernului. Scrie în Constituție. Mai curând el este mandatarul nu cel care mandatează; de exemplu, ca să declare mobilizarea generală (în calitate de comandant al forțelor armate) trebuie să aibă,  aprobarea prealabilă a Parlamentului. Cine l-a sfătuit să să spună că premierul poate merge la Consiliu doar mandatat de președinte, rău l-a sfătuit…

6. Am tot auzit repetat un lucru în aceste zile – cum că deciziile justiției sau ale Curții Constituționale nu se comentează. Este o mare confuzie la mijloc. Deciziile definitive sunt executorii; pot fi puse în aplicare, în cazul judecăților penale; interpretările Curții trebuie luate în considerare, conform prevederilor legale. Dar orice decizie poate fi comentată, analizată, contestată. În multe situații, există chiar forme excepționale de atac ale unor decizii definitive ale justiției. Multe procese au fost reluate și persoane care au ispășit o condamnare au fost considerate, în final, nevinovate. În privința interpretărilor Curții, lucrurile sunt și mai clare; nu sunt sentințe; sunt interpretări ale legii; uneori foarte corecte; alteori, stupide. În cazul de care este vorba, nu am înțeles bine asupra a ce s-a pronunțat…

PS

Mă simt datoare să fac aceste precizări pentru că mă simt responsabilă; un altfel de politică în România nu se poate face până nu învățăm să ținem cont de legi/instituții și să nu intrăm în bătălii personale. În plus, cetățeanul merită respect. El trebuie convins de legitimitatea acțiunilor celor care ocupă diversele funcții; ideea că x i-a ”făcut-o” lui y sau viceversa, trebuie să dispară din capetele noastre. Dacă reușim să scăpăm de ea, locul a va fi urgent ocupat de respect și încredere, nu rămâne gol!

Mă mai simt datoare să atrag atenția celor care ajung la putere că este bine să se înconjoare de unii chiar mai deștepți decât ei înșiși; puterea lor va spori. Dacă fac invers, va spori doar ridicolul.

http://www.gabrielacretu.ro/aceea%C8%99i-tema-precizari-pentru-cei-care-cred-ca-%C8%99tiu-dar-habar-nu-au.html

116 comentarii la “Oameni de stat sau avocăței de provincie!?”

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu

    Stimate domn,
    Spuneţi: „Asa se face ca o persoana poate sa capete investitura (cu i de dupa i) – ori calitatea – de a exercita un anumit tip de functie, fara sa fie legata de un loc de munca anume”

    Numai că decretul de numire semnat de preşedinte nu are forma „se numeşte judecător” şi atât, ea are forma următoare:
    „Preşedintele României decretează:

    Articol unic. Doamna Ezer Lavinia se numeşte în funcţia de judecător la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

    PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
    TRAIAN BĂSESCU

    Bucureşti, 6 februarie 2012.
    Nr. 100.”

    Cu alte cuvinte numirea este într-o anumită funcţie, într-un anumit loc de muncă. Mai mult, şi în cazul detaşării se face tot prin decret. De exemplu (iau doar textul care ne interesează):
    „Pastoreanu Ana Mirela se elibereaza din functia de procuror la Parchetul de pe lnaga ICCJ si se numeste in functia de judecator la Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, cu pastrarea gradului profesional de judecator de curte de apel.”

    Dacă un judecător îşi dă demisia, şi atunci există un decret:
    „Veste Cristina, judecator la Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, se elibereaza din functie ca urmare a demisiei.”

    Mai mult, dacă demisia este din poziţia detaşată, se precizează ambele poziţii:
    „Ecedi-Stoisavlevici Claudiu, judecator la Judecatoria Sectorului 6 Bucuresti, detasat la Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, se elibereaza din functie ca urmare a demisiei.”

    Evident funcţia din care pleacă detaşatul trebui să-i rămână la dispoziţie, pentru că asta înseamnă detaşarea, numai că ea nu mai este exercitată de cel detaşat. El nu are deci două funcţii, când colo când colo, pentru că ar fi nu detaşare, ci cumul de funcţii… aşa cum premierul are astăzi şi funcţia de ministru al Justiţiei. Se prea poate ca cineva să preia dosarele judecătorului transferat, că doar nu s-or suspenda sine die procesele, dar asta nu înseamnă că un alt judecător are două funcţii de judecător (cel mult ar putea avea o funcţie de locţiitor în cazul când vorbim despre un „şef”, aşa cum este cineva şi când şeful pleacă în concediu).

    Judecătorul poate fi detaşat ca ministrul Justiţiei şi asta o spune legea. Ce lege ar împiedica preşedintele ca în această lună în care este suspendat să nu se fi putut angaja pentru o cursă cu vaporul, doar nu se îngrădeşte dreptul la muncă? Domnia sa a făcut în acest timp foarte multe lucruri pe care nu le-ar fi putut face ca preşedinte, în special în sfera declaraţiilor şi ieşirilor în public alături de PDL. Dacă ar fi fost în funcţie şi ar fi spus de „lovitura de stat”… ehehei. Chiar dacă Traian Băsescu spune la nesfârşit „preşedintele ales” el este „suspendat”… „ales” a fost în perioada dintre alegeri şi depunerea jurământul. Pe perioada în care este suspendat este la fel de simplu cetăţean ca noi toţi.

  • Valeriu Mangu

    @ Bibliotecaru

    Domnule Bibliotecaru,

    Eu insumi v-am semnalat ambiguitatea din formularile decretelor Presedintelui Romaniei.
    Evident ca prin detasare o persoana nu detine doua functii; ea o detine pe cea din care a fost detasat, indeplinind insa, pe cazuri similare celui analizat de noi, atributiile unei alte functii – cea in care a fost detasat.
    Intr-una din zile am fost prezent la Inalta Curte de Casatie si Justitie, intr-o sala. Se judeca in complet de 5 judecatori contestatia unui judecator la o decizie administrativa a Consiliului Superior al Magistraturii. Judecatorul fusese, daca am retinut bine, suspendat. A castigat in final procesul si repus in functie. Acest lucru nu ar fi fost posibi daca intre timp i s-ar fi luat, prin decret, calitatea de judecator.
    Eu am vrut sa semnalez doar ca legea care ingaduie detasarea judecatorilor pentru a indeplini atributiile altei functii decat cea de a judeca este neconstitutionala.
    Cu privire la Presedintele Romaniei este de retinut ca cetateanul Traian Basescu a fost mandatat – ori i s-a conferit calitatea – de a indeplini functia/mandatul de Presedinte al Romaniei. Presedinte al Romanei este in clipa de fata unul singur, atat ca este suspendat din exercitarea functiei/mandatului, ceea ce nu inseamna ca ar fi pierdut mandatul. Mandatul antreneaza dupa sine o serie de incompatibilitati, intre care si interdictia ca, in timpul mandatului, sa indeplineasca vreo functie publica sau privata – v. art. 84 alin. (1) al Constitutiei. Deci cetateanul Traian Basescu, fiind in mandat, nu poate indeplini nici o functie publica sau privata, ramanand sa vedem ce inseamna „functie privata” in sensul Constitutiei. Sau nu este in mandat? Pai daca nu este in mandat pe perioada suspendarii ne trezim cu alta posibila belea de ordin constitutional, anume ca mandatul trebuie sa fie prelungit cu rastimpul suspendarii.
    Dna Mona Pivniceru a primit, prin decret, mandat de judecator – sau calitate sau, cum se exprima Constitutia in art. 125 alin. (3) al sau, functie de judecator. Cand n-are loc de munca este judecator la dispozitia, sa zicem, a Consiliului Superior al Magistraturii – sa avem in vedere, de pilda, situatia in care numarul de posturi de judecator de la Inalta Curte de Casatie si Justitie se reduce prin lege la un moment dat, reducere care nu conduce insa la abrogarea decretului prin care d-sa a fost numit judecator, caci decretele Presedintelui Romaniei nu pot fi abrogate prin lege. O asemenea calitate nu ingaduie decat exercitarea unui anumit tip de functie, caracterizata de anumite atributii specifice. In Guvern, in ipoteza detasarii d-sa ar avea – repet – calitatea de judecator, consfitita de decretul de investire (idem), dar ar indeplini atributiile altei functii, ceea ce este inadmisibil, functia fiind, dupa cum am spus, caracterizata atat de actul de numire, cat si de ansamblul atributiilor.
    Adancind analiza putem sa ne confruntam cu situatii curioase – de pilda, de ce n-ar fi detasata dna Mona Pivniceru si in functia de deputat sau senator, pentru ca in aceasta calitate sa propuna nu stiu ce amendamente la legea de organizare judiciara pentru ca mai apoi, revenind la Inalta Curte de Casatie si Justitie, sa beneficieze de ele?
    Dar sa nu uitam un amanunt esential, anume ca potrivit dispozitiilor art. 85 alin. (2) al Constitutiei, dna Mona Pivniceru trebuie numita ca membru al Guvernului prin decret al Presedintelui Romaniei. In lipsa acestui decret d-sa nu poate fi socotita membru al Guvernului.
    Cat ii priveste pe membrii Guvernului, functia acestora este de membru al acestuia. „Ministru” nu este o functie distincta, ci denumirea generica a unui ansamblu de atributii ale membrului. Daca ar fi socotita functie distincta s-ar incalca dispozitiile art. 105 alin. (1) al Constitutiei. Pe cale de consecinta, un membru al Guvernului poate sa indeplineasca, de principiu, orice atributii care sa-l califice fie ministru al Justitiei, fie al Culturii etc., fie, cum am aratat mai sus, fara nici un portofoliu – de pilda, dl. Marko Bela n-a avut, cat a fost in Guvern, atributii de ministru.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu

    Calitatea nu o ia nimeni, şi domnul Băsescu, pe toată perioada în care a fost preşedinte, nu a încetat să fie căpitan de vas. Nici domnul Antonescu nu şi-a pierdut calitatea de senator. Dacă domnul Băsescu revine la Cotroceni, şi domnia sa revine la şefia Senatului. Iată încă un argument în favoarea detaşării, pentru că venirea domnului Antonescu la Cotroceni este un exemplu foarte bun. Exercitarea funcţiei de senator şi de preşedinte al României sunt incompatibile, dar domnul Antonescu este detaşat ca preşedinte interimar fără probleme.

    Sigur că domnul Băsescu nu a pierdut mandatul, mandatul curge mai departe avându-l pe interimar în funcţie şi i se aplică acestui pe perioadă limitată, nu i se aplică domnului Băsescu care este suspendat.

  • Valeriu Mangu

    @ Bibliotecaru,

    Domnule Bibliotecaru,

    Functia de „Presedinte interimar al Romaniei” nu exista. Dl. Crin Antonescu este presedintele Senatului care a preluat spre exercitare, cu caracter interimar, o serie de atributii ale Presedinelui Romaniei.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu
    😀
    Domnule Mangu,
    Eram şi eu uşor ironic în simetrie, pentru că nici „preşedinte suspendat” nu este o funcţie.

    Dar exemplul este concludent, situaţia în care se află doamna Judecător Mona Pivniceru, aceea de judecător->ministru, este de aceiaşi natură a incompatibilităţii pe care o are domnul Antonescu, senator->preşedinte.

  • Valeriu Mangu

    Doamna Gabriela Cretu,

    Invalidarea referendumului cu 5 voturi contra 4 este constitutionala si legitima.
    In cazul invalidarii, Parlamentul poate adopta procedura de urmat cu votul a cel putin 3/4 din numarul deputatilor si senatorlor.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • ggiggi

    Se maritaaa Monaaaa , e nunta’n cartier…… lalala

    Doamnelor si Domnilor,
    Ar fi de rasul curcilor dar e de plans…..
    Romanie te iubesc …. da’ restul il stiti dvs. …

    Sa auzim numai de bine,

  • Valeriu Mangu

    Doamna Gabriela Cretu,

    Alaturat transcriu textul sesizarii pe care am depus-o astazi la Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la cazul doamnei Mona Pivniceru:

    [Consiliul Superior al Magistraturii
    Biroul Registratura, Secretariat si Arhiva
    Nr. 1/22971/ss) indescifrabil/20.08.12]

    Doamna Presedinte al Consiliului Superior al Magistraturii,

    “Subsemnatul, Valeriu MANGU, domiciliat in (…) cu respect ma adresez dvs. cu rugamintea de a cerceta si, respectiv, de a stabili in ce masura o serie de contacte realizate in ultima vreme de doamna Mona Pivniceru, membru al Consiliului pe care il conduceti, cu reprezentanti ai Partidului National Liberal, contacte prilejuite de posibila nominalizare a domniei sale ca membru al Guvernului – ministrul Justitiei, au pus la indoiala independenta justitiei.
    Este de notorietate faptul ca dna Mona Pivniceru a avut cel putin o intalnire, anuntata in mod public de domnia sa, prin intermediul posturilor de televiziune, cu conducatori ai partidului sus-mentionat avand drept subiect respectiva nominalizare. Din declaratiile publice ale dlui prim-ministru rezulta ca dna Mona Pivniceru a fost propusa pentru functia de membru al Guvernului – ministrul Justitiei de catre acesta. In acest context este de neinteles motivele pentru care doamna Mona Pivniceru a acceptat o intalnire cu reprezentanti ai partidului politic sus-mentionat pe tema posibilei numiri, de vreme ce, potrivit dispozitiilor constitutionale – v. art. 85 alin. (2) al Constitutiei -, primul-ministru ar fi trebuit sa inainteze propunerea Presedintelui Romaniei.
    Nedezavuand imixtiunea respectivului partid politic in procedura de numire a titularului portofoliului de ministru al Justitiei, doamna Mona Pivniceru a indus in cunostiinta publica faptul ca respectivul portofoliu ar fi proprietatea partidului in cauza si ca, de fapt, acest partid urmeaza sa faca nominalizarea in functia de ministru al Justitiei. Prin atitudinea sa, doamna Mona Pivniceru a lasat sa se inteleaga ca este de acord cu practica neconstitutionala potrivit careia partidele politice sunt cele care numesc membrii Guvernului, respectiv stabilesc politica in domeniile publice, inclusiv in domeniul justitiei, ceea ce contrazice dispozitiilor art. 2 alin. (2) al Constitutiei, potrivit carora nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea in nume propriu.
    Dar nu numai atat ci, prin atitudinea sa de a participa la respectiva intalnire cu reprezentantii Partidului National Liberal, in cadrul careia, dupa cum a declarat in mod public, a pus o serie de conditii, privind, de pilda, independenta justitiei, doamna Mona Pivniceruu a admis ca proprietarul de facto al portofoliului respectiv este partidul in cauza, ca ministrul Justitiei nu este altceva decat un angajat al partidului politic respectiv, contrar dispozitiilor constitutionale sus-mentionate. O astfel de abordare este contrara statutului domniei sale de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, investit, potrivit dispozitiilor art. 133 alin. (1) al Constitutiei, cu garantarea independentei justitiei.
    Mai clar, doamna Mona Pivniceru, acceptand sa discute cu reprezentantii partidului politic sus-mentionat in legatura cu nominalizarea domniei sale ca ministru al Justitiei, a achiesat la o realitate contrara Constitutiei, anume ca justitia este subordonata partidelor politice, care au confiscat suveranitatea nationala – mai precis, partidele politice au confiscat dreptul pe care numai primul-ministru il are de a propune Presedintelui Romaniei candidati pentru functia de membru al Guvernului.
    Desigur, la acest act de confiscare a suveranitatii nationale de catre partidele politice a suveranitatii nationale a achiesat si primul-ministru, care a trimis-o pe doamna Mona Pivniceru la conducerea partidului politic sus-mentionat, pentru ca acesta s-o accepte pentru postul de ministru al Justitiei.
    Fata de cele expuse mai sus va rog sa dispuneti masurile prevazute de lege pentru a se stabili daca actiunile si respectiv pozitia doamneii Mona Pivniceru descrise anaterior au adus sau nu prejudicii independentei justitiei, respectiv statutului constitutional al Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independentei justitiei.
    Tot cu privire la posibila nominalizare a doamnei Mona Pivniceru ca membru al Guvernului – ministru al Justitiei arat ca primul-ministru a declarat in mod public faptul ca a cerut conducerii Inaltei Curti de Casatie si Justitie detasarea dansei la Guvern, ca membru al acestuia, dat fiind ca doamna Mona Pivniceru detine functia de judecator al Inaltei Curti. Pe acest aspect, data fiind calitatea Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independentei justitiei, va aduc la cunostinta urmatoarele aspecte, urmand sa dispuneti masurile legale in consecinta:
    Detasarea doamnei Mona Pivniceru de la Inalta Curte de Casatie si Justitie la Guvren, ca membru al acestuia, este din punct de vedere constitutional inadmisibila. Intr-adevar, potrivit dispozitiilor art. 85 alin. (2) al Constitutiei, in caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a unei functii in Guvern un membru al acestuia este numit de catre Presedintele Romaniei, prin decret. Actul de numire semnifica faptul ca doamna Mona Pivniceru urmeaza sa detina in cadrul Guvernului functie, anume functia de membru al Guvernului – ministru al Justitiei. Functionarea in cadrul Guvernului ca membru al acestuia in lipsa decretului de numire este inadmisibila.
    Pe de alta parte, doamna Mona Pivniceru detine functia de judecator al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, numirea sa in aceasta functie realizandu-se, de asemenea, tot prin decret al Presedintelui Romaniei. Ar insemna, in ipoteza in care doamna Mona Pivniceru va detine functia de membru al Guvernului ca domnia sa va detine doua functii, contrar dispozitiilor art. 125 alin. (3) al Constitutiei, potrivit carora “Functia de judecator este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul superior”
    Pe aceste aspecte mai trebuie subliniat faptul ca functionarea doamnei Mona Pivniceru ca membru al Guvernului – ministru al Justitiei in lipsa actului de numire, care este decretul Presedintelui Romaniei, conduce la nulitatea absoluta a tuturor actelor juridice semnate de domnia sa in aceasta calitate.
    Cu multumiri,
    ss)Valeriu Mangu
    Data: 20.08.2012
    Contine 2 pagini

    Doamnei Presedinte al Consiliului Suprem al Magistraturii”

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu

    Doamna Pivniceru v-a dat satisfacţie, şi-a dat demisia din Magistratură. Acum mai este incompatibilă cu ceva? 😀

  • gabicretu

    @În țara asta, situațiile de criză scot la lumină tot urâtul și nebunia care sunt mai discrete în timpuri normale; și tendințele suicidare ale românilor.
    Distrugerea sistematică a celor care se bucură de încredere (și așa foarte puțini) și ar putea să joace un rol în refacere a țesutului social, nu poate fi numită altfel.
    Când apare câte unul, precum Mona Pivniceru, în care oamenii au încredere pe bună dreptate, acesta trebuie protejat cu grijă.
    Cei care nu se simt strânși puțin în spate când asistă la o întâmplare organizată atât de securistic ca cea cu pozele, înseamnă că sunt din sistem; orice cetățean normal, conștient de drepturile sale, nu poate fi decât înspăimântat de asemenea lucruri, pentru că și lui i s-ar putea întâmpla.

  • Valeriu Mangu

    Doamna Gabriela Cretu,

    Eu nu am facut altceva decat sa semnalez, pe de o parte, o posibila incompatibilitate, asadar o posibila incalcare a dispozitiilor constitutionale, iar pe de alta sa arat ca modul in care dna Mona Pivniceru a abordat problema desemnarii sale in functia de membru al Guvernului – ministru al Justitiei este de natura sa incalce statutul sau de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Am speranta ca nu imi faceti un proces de intentie pe marginea acestei actiuni. Nu m-am referit, dupa cum se poate constata cu usurinta, la evenimentele la care faceti trimitere dvs.
    Pe de alta parte insa, din observarea atenta a dispozitiilor constitutionale rezulta ca Presedintele Romaniei, judecatorii si procurorii au, practic, acelasi statut constitutional. Adica sa ne serveasca in mod egal, respectand in cel mai inalt grad, daca se poate spune asa, Constitutia.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Valeriu Mangu

    @ Bibliotecaru

    Domnule Bibliotecaru,

    Ramane de vazut ce va spune Consiliul Superior al Magistraturii.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu

    Domnule Mangu,
    Deci chiar dacă nu mai eşti judecător, nici membru CSM şi nici nimic, tot poţi fi incompatibil cu poziţia de ministru al Justiţiei? 😀 Sunt convins că CSM se va împotrivi cu disperare, dar nici măcar ei nu au cum să nu primească o demisie…

  • Adrian Grom

    De ce le e frica … nu scapă…
    Istoria are felul ei de a pocni peste botul celor care o călăresc crezându-se Attila…
    Îmi place înverșunare cu care se opune sistemul… E un semn că a fost și va fi deranjat profund. Și de aceea se zvârcolește… Inutil. Că se va întâmpla în 2 luni sau în doi ani e irelevant. Important e ca un acest gen de sistem să nu mai reapară.
    Doar eu am impresia sau media de vârstă a celor promovați de camarila ex-cotrocenistă e între 30 și 40 de ani? Pentru că e vârsta marilor iluzii, vârsta la care poți fi foarte ușor manipulat.. E vârsta la care ești în deplina capacitate intelectuală fără a avea experiența necesară pentru a evita să fii carnea de tun a „bătrânilor„ cu experiență.
    E vârsta la care îți închipui că un tun dat e doar un tun și peste 2-3 ani va fi fost uitat… Pentru că nu imi explic altfel deranjul intelectual al unora, deraparea de la cele mai elementare instincte de conservare..
    Și asta o spune unul care e tot de vârsta asta și care a fost ales în funcții reprezentative locale și naționale de către colegi.. Și imi recunosc cu durere limitele și lipsa de experiență… Dar eu nu sunt un geniu ca magistrații tineri și nepătați prezentați ca fiind viitorul luminos al patriei …
    PS – era greu pentru CSM să se întrunească în timp util? Nu. Au vrut să dea o lecție, că ar fi independenți. Din păcate a fi realmente independent înseamnă să acționezi cu bună credință… Bona fides.. Buna credință presupunea reîntrunirea după ce Mona Pivniceru și-ar fi recunoscut greșeala de a solicita un lucru incorect și ar fi venit cu demisia din CSM. Prelungirea inutilă până după pronunțarea CCR (chiar, ciudată coincidență…) e de natură să creeze suspiciuni privind corectitudinea și imparțialitatea CSM. Demisia e un act unilateral. Dacă nu se întruneau deloc și tot devenea efectivă în 15 zile… Râsul curcilor .. Avem instituții în România? Nu. Avem oameni care își bat joc de ele. De aceea e inutilă căutarea de virgule și aspecte gramaticale în textul legii pentru că nerespectarea ei e norma, nicidecum excepția (o amărâtă de virgulă din Legea 95 produce efecte dezastruoase prin nerespectarea ei. Legea spune că asigurările sunt obligatorii și asimilate impozitelor prin neplată, cu executare silită, etc. Așa cum rămâi cetățean cu drept de vot chiar dacă nu ai plătit impozitul, la fel rămâi asigurat chiar dacă nu îți plătești asigurarea, căci banii vor fi scoși de la tine. Ei bine, CNAS a considerat că neplătitorii la timp nu beneficiază de pachetul de bază ci de cel minimal, cuvenit neasiguraților… Abia în 2010 au acceptat argumentația legală pe tema asta… citiți și vă minunați de virgulele din articol (există un articol ulterior din lege care spune că cei cu restanțe au diminuat pachetul de servicii, nicidecum că sunt asimilați neasiguraților..)
    ART. 211
    (1) Sunt asigurati, potrivit prezentei legi, toti cetatenii romani cu domiciliul in tara, precum si cetatenii straini si apatrizii care au solicitat si obtinut prelungirea dreptului de sedere temporara sau au domiciliul in Romania si fac dovada platii contributiei la fond, in conditiile prezentei legi. In aceasta calitate, persoana in cauza incheie un contract de asigurare cu casele de asigurari de sanatate, direct sau prin angajator, al carui model se stabileste prin ordin al presedintelui CNAS cu avizul consiliului de administratie.

  • Valeriu Mangu

    @ Bibliotecaru

    Domnule Bibliotecaru,

    Bineinteles ca daca sunt eliminate incompatibilitatile dna Mona Pivniceru poate fi propusa pentru ocuparea functiei de membru al Guvernului. Dar una este sa propui pe cineva care intelege ce insemana independenta justitiei in dimensiunea sa constitutionala si alta sa propui pe cineva care nu intelege ori care nu are forta de a se opune subordonarii justitiei. Precum ati observat, am citat din dna Mona Pivniceru tocmai exprimarea d-sale privind independenta justitiei. Dar prin simpla sa participare la o discutie in care a pus conditii a aratat ca nu cunoaste ce este aceea – independenta justitiei incepe chiar cu numirea ministrului Justitiei.
    In mod normal, existand o sesizare – dar am inteles ca exista si o autosesizare a Consiliului Superior al Magistraturii – pe numele dnei Mona Pivniceru privind calitatea d-sale de membru al acestui Consiliu, intai trebuie solutionata aceasta, iar mai apoi Consiliul urmeaza sa ia act de demisie.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu

    Stimate domn,
    Nu vă credem atât de „cârcotaş”. Doamna Pivniceru şi-a dat demisia din CSM de mult timp, de la bun început, se punea problema doar a păstrării unui post de judecător pentru atunci când nu va mai fi ministru. Acum şi-a dat demisia şi din magistratură… ce ar mai putea fi?

    Ministerul Justiţiei nu are legătură cu Autoritatea Judecătorească ci cu Guvernul. Ce treabă are cine este numit ministru acolo cu independenţa Justiţiei?

    😀 Mă scuzaţi, dar încep să cred că ţineţi cu ursul numai ca să aveţi ce comenta 😆

  • Valeriu Mangu

    @ Bibliotecaru

    Domnule Bbliotecaru,

    Ministrul Justitiei numeste judecatorii stagiari, apoi propune candidati pentru diverse functii – de exemplu, pentru procurorul general etc -, apoi initiaza proiectele de legi privind justitia, are un loc de drept in Consiliul Superior al Magistraturii. Iata suficiente argumente in favoarea tezei ca ministrul Justitiei poate sa influenteze domeniul in discutie.
    Faptul ca dna Mona Pivniceru si-a dat demisia din respectivul Consiliu in urma cu cateva saptamani nu descalifica actiunea mea. Ea priveste in principal calitatea dnei Mona Pivniceru de membru al Consiliului, dar – recunosc – si de candidat pentru portofoliul de ministru al Justitiei. Pentru ultimul caz o eventuala ancheta a Consiliului nu ne poate decat edifica asupra felului in care dna Mona Pivniceru priveste relatia ministrului Justitiei cu partidele politice. Ce este rau in asta? O astfel de ancheta – dar, poate, termenul nu este tocmai potrivit – ar trebui facuta cu toti candidatii pentru functia de membru al Guvernului. Nu ne plangem toata ziua ca statul a fost confiscat de conducerile partidelor?
    Cu „ursul” nu tin fiindca as avea vreun sentiment omenesc aparte. Am explicat cu alta ocazie atitudinea mea: este absurd sa-t distrugi propriul executant. Aici putem avea insa viziuni – ori interese – deosebite. In orice caz eu il consider pe Presedintele Romaniei, ca si pe toate autoritatile publice, drept executanti ai nostri, ai tuturor cetatenilor, fara distinctie. Nu m-am sfiit niciodata sa ma adresez, cand am avut ocazia, Presedintelui Romaniei, de pilda, sa exercite dispozitiile constitutionale cuprinse in art. 80 al Constitutiei, dand astfel de inteles ca nu prea exercita respectiva atributie.
    Nu comentez, dupa cum, poate, ati avut ocazia sa constatati, textele cititorilor blogurilor; intervin de regula pe teme de Drept constitutional.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Peter Gluck

    Intrebare nici macar retorica:
    De ce are nevoie PSD-ul singurul partid de Stanga, de
    p alianta paguboasa cu nucleul dur dar putred al unui partid
    liberal (cica)condus de o non-valoare totala care are ambitii imperiale?
    Este o legatura primejdioasa peste poate.

    Basescu a obtinut o victorie a la Pyrrhus asa ca nu va functiona
    nici macar ca liant USL. In schimb, infrangerea USL este reala
    fiindca USL-ul insussi este infrangrea unor idei care definesc un
    adevarat partid socialist.

  • Gabi

    Peter,

    Inteleg intrebarea drept una retorica. Tot ceea ce am spus si scris in ultimii doi ani reprezinta un răspuns clar.

    Totusi, in bătălia care nu e deloc democratică, acest argument apartine celor care sustin principiul Divide et impera! Ghicim al cui este!?

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu

    Stimate domn,
    Cele enumerate ca fiind atribuţii ale ministrului Justiţiei sunt activităţi politice şi nu juridice, ele nu au legătură cu actul de justiţie. Justiţia se referă la APLICAREA LEGII CONFORM LEGII, nu la numirea cuiva sau iniţiativa legislativă.

    Cât despre locul de drept în CSM… bănuiesc că ştiţi că

    Art. 28 – (2) Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot în situaţiile în care secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare.
    (Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/16_08_2012__50939_ro.doc)

  • Peter Gluck

    Draga Gabi,
    Promit sa incerc sa ghicesc cine zice si face rautatea aia cu divide.
    Dar ghiceste te rog in schimb cine a demonstrat ca acel divide et impera e numaio parte a metodei- uite:

    My former Global Problem Solving Consultancy Bureau had a great variety of customers. Our successes are easy to explain: we repeated slogan-like that we solve each and all the problems. A candidate dictator from a troubled African country wrote:

    “My problem is how to manipulate my people, in this age when even here information is circulating much too freely making my work so difficult”
    We have prepared a good Modern Mass Manipulation Manual for the customer, however unfortunately before paying he was arrested, emasculated and hanged by the militia of a rival, therefore his chances to become a dictator have practically disappeared and my Bureau has lost money. Highly disturbing, we cannot apply the perfect bordello business model (Payment First, Service After Payment) to protect us against such a malheur.
    Anyway, here is the:
    ——————————————————————————–
    Executive Summary of the Modern Mass Manipulation Manual

    Mass Manipulation is actually easy. Masses enjoy manipulation because it replaces thinking with the own brains an effort very few humans can afford. Use killer memes to install memecracy (see our former report MM 24/0037829) and the following three main actions:

    DIVIDE and Rule
    Divide and rule, convert the differences in disagreement and disputes, weaken the brains by provoking the reptile and the proto-rat brains against the neo-cortex, show it enemies and dangers and horrible risks everywhere and overall- even in the mirror. Make the people to be eternally suspicious, terrified, and vigilant , learn them to fear their own ideas, make them to hate actively anybody with other opinions and develop in them criminal attitudes toward those on the opposite sides of everything. Discourage original, creative or personal thinking incessantly and fiercely! Divide the World in “Us” and “They”

    CONNECT and Stupefy
    Connect and stupefy, connect many brains from a group, a crowd, from a room, a hall, a marching column, an Internet forum/group force them to practice groupthink and no think and you will state with satisfaction that intelligences are not additive; on the contrary they are mutually weakening and slowing down, up to total blockage, A great, lazy and coward Big Brain – fictive – will completely replace all the real brains that are functionally annihilated. Connect people to celebrities and mythomaniacal populist politicians (like you!) and degrade them to fans. Fanatize them!
    Disconnect people from reason, decency, kindness, goodwill, human feelings, and especially from altruism! Eradicate empathy!

    COMBINE and Confuse
    Combine and confuse, abundantly mix truths, half-truths, outright lies, real, false and useless data, weird superstitions and obsolete myths, plausible but inexistent correlations, crippled and unsustainable metaphors, poisoned fantasies, fragments of cultural slogans and many other such things and when this mixtura miserabilis is ready, inject it in brains. Any cognitive or intellectual activity of the poor grey cells will stop except a perpetual signaling of Fatal Error.
    The Test of success is- if after all these manipulations the people are grateful to you, admire and idolize you.
    ——————————————————————————

    Obviously we are serious professionals: the Manual also comprises over 300 pages of practical examples, it outperforms Machiavelli’s The Prince by orders of magnitude. Old Niccolo is of no help when the young dictator-in-spe decides to use the Internet in his actions.
    Despite the fact that today it is increasingly risky to become a dictator and the more fragile ones are weeded out fast, we have succeeded to sell more – always up-to-dated variants of this fine Manual to new customers and two of them have used it in the effective mode. They rule over millions of people and the word democracy has disappeared from the local vocabularies.
    However it still has to be forgotten irreversibly and this is a challenging task.

  • Valeriu Mangu

    @ Bibliotecaru

    Domnule Bibliotecaru,

    Am ajuns la originea lucrurilor: ce inseamna „politic” in sensul – repet, in sensul – Constitutiei?
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Valeriu Mangu

    Doamna Gabriela Cretu,

    Dupa cum dispune art. 134 alin. (1) al Constitutiei, “Consiliul Superior al Magistraturii PROPUNE (subl. ns.) Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari, in conditiile legii”. Din acest text rezulta in mod neindoielnic faptul ca atributia de a propune, in particular, numirea in functiile de procuror general si, respectiv, procuror-sef DNA revine CSM-ului, nu ministrului Justitiei. Faptul ca propunerile respective trebuie facute “in conditiile legii” are un caracter de reglementare de tip administrativ, care nu poate sa rastoarne conditia impusa de teza principala a textului.
    Asa stand lucrurile, orice (alta) reglementare dand dreptul altei autoritati publice de a face propunerile respective este neconstitutionala, motiv pentru care, in temeiul dispozitiilor art. 146 lit. e) al Constitutiei, CSM-ul urmeaza sa se adreseze Curtii Constitutionale, fiind vorba despre un conflict juridic de natura constitutionala intre CSM si autoritatea publica respectiva.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu

    După părerea mea „politica” sau „politic” în sensul ei normal, nepervertit, înseamnă o dimensiune a guvernării (în sens larg, nu strict legat de Guvern, respectiv politica o face Parlamentul, o execută Guvernul… după legile gestionate de Justiţie).

    Constituţia stabileşte „regulile jocului”.

    Respectând „regulile jocului” (constituţia), politic înseamnă o soluţie funcţională de guvernare.

    Dacă vreţi, putem analiza toate articolele unde apare „politic” în Constituţie.

  • Valeriu Mangu

    @ Bibliotecaru

    Domnule Bibliotecaru,

    Va multumesc respectuos pentru raspuns.
    Cu privire la cele expuse de dvs. ma limitez deocamdata la a va indrepta atentia catre art. 61 al Constitutiei, in care se da definitia Parlamentului: a) organ reprezentativ suprem al poporului; b) unica autoritate legiuitoare a tarii. Aceste doua calitati nu fac nici o trimitere la „politic”, mai ales in conditiile art. 69, ibid., potrivit caruia deputatii si senatorii sunt in serviciul poporului si, respectiv, orice mandat imperativ este nul.
    Aceste norme constitutionale interzic cu desavarsire deputatilor si senatorilor „sa faca (in cadrul Parlamentului) politica”, mai precis sa promoveze vreo „doctrina politica”, in sensul uzual dat acestei sintagme. Deturnarea sensului notiunii „politic(a)” catre intelesul „grup” este cauza principala a confuziei ce se manifesta azi in societatea romaneasca. „Politic(a)” IN SENSUL Constitutiei inseamna nu „grup”, ci TOATA obstea, TOTI cetatenii, fara distinctie. O DECLARATIE POLITICA ori o OPINIE POLITICA privesc – ori trebuie sa priveasca – TOTI cetatenii, nu un grup.Confuzia porneste de la preluarea sensului termenului „politic(a)” din doctrina statala monarhica, unde, dupa cum stim, partidele politice sunt asociatii de interese de grup. In cadrul sistemului democratic – ori, altfel formulat, al republicii -, desi denumirea este identica, sensul este – ori trebuie sa fie – altul. Statul LEGITIM se afla – ori trebuie sa se afle – in proprietatea fiecarui cetatean, el fiind o forma de asociere a cetatenilor sai in vederea sporirii mijloacelor necesare astfel ca fiecare sa-si poata dezvolta in mod liber propria personalitate (v. art. 1, ibid.). Statul monarhic nu este o asemenea asociatie, chiar daca el este de tip constitutional. Statul monarhic se da de catre monarh in renta cand unui grup – asadar partid -, cand altui grup. In cadrul statului monarhic partidele se lupta intre ele sa capete renta, speculand, ca sa nu spun prostind marea massa, formata – nu-i asa? – din „supusii Majestatii Sale”.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Gabi

    @dl Mangu,
    Dv. vorbiti serios sau va bateti joc de rabdatorii care citesc randurile pe care le scrieti?!

  • Gabi

    @dl Mangu,
    Dv. vorbiti serios sau va bateti joc de rabdatorii care citesc randurile pe care le scrieti?!

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu

    Înţeleg ce spuneţi, şi aveţi dreptate într-un anumit punct de vedere.

    Este adevărat, o declaraţie politică în Parlament trebuie să privească toţi cetăţenii, după cum actul de guvernare este egal pentru toţi (şi sunt câteva articole care stipulează diferitele forme de egalitate între toţi cetăţenii), dar cu toate acestea viziunea politică este personalizată, respectiv, chiar dacă toţi parlamentarii TREBUIE să se gândească la o politică pentru toţi cetăţenii români, ei trebuie să aibă totuşi opinii personalizate şi nu toţi aceiaşi părere.

    Trebuie să spun însă că articolele 61 şi 69 nu interzic politica în Parlament şi nu-mi dau seama cum de aţi ajuns la o asemenea concluzie.

    Cheia este în altă parte:

    ARTICOLUL 8 – Pluralismul si partidele politice
    (1) Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale.
    (2) Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii. Ele contribuie la definirea si la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei.

    Vedeţi, constituţia punea în acelaşi loc despre nevoia de păreri diferite ale cetăţenilor (nu se spune nicăieri nimic despre pluralismul partinic, pluralismul este în societate, deci al cetăţenilor în relaţiile lor sociale).
    Constituţia spune tot aici că nu vorbim despre o voinţă politică a partidelor, ci de o voinţă politică a cetăţenilor. Partidele capătă instituţional o voinţă politică în măsura în care asociaţia preia voinţa politică a cetăţenilor membrii ai asociaţiei cu caracter politic.

    Ne întoarcem un pic la…
    ARTICOLUL 2 – Suveranitatea
    (1) Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum.
    (2) Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea in nume propriu.

    Aici se spune că fiecare cetăţean are voinţa lui proprie, ca parte din suveranitate, nimeni nu poate să dea sau să ia suveranitatea altora pentru a o exercita în locul lor.

    Pentru suveranitate sunt două căi, referendum şi organe reprezentative, atenţie, constituite prin alegeri. Ce înseamnă „alegerile” acestea. Evident, nu înseamnă delegare unei persoane cu un vot în alb, înseamnă alegerea unei politici anume dintre toate politicile prezentate de către politicieni în campania electorală pentru Parlament.

    Mai departe, revenim iarăşi la Constituţie.
    ARTICOLUL 90 – Referendumul
    Presedintele Romaniei, dupa consultarea Parlamentului, poate cere poporului sa-si exprime, prin referendum, vointa cu privire la probleme de interes national.

    şi

    ARTICOLUL 61 – Rolul si structura
    (1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii.

    Nu numai că Parlamentul este un organ politic, dar este organul politic reprezentativ al politicii cetăţeanului. Suma politicilor parlamentarilor (mediată în exercitarea mandatului) este practic politica naţională. Prin vot cetăţeanul oferă un mandat politic parlamentarului ales pentru că alege candidaţii care au o voinţă politică (în calitatea lor de cetăţeni) asemănătoare sau compatibilă cu a lor. Astfel Parlamentul se constituie după principiile matematice ale unui sondaj de opinie la nivel naţional, respectiv aleşii parlamentari au voinţe politice care, însumate la nivelul parlamentului, devin reprezentative pentru întreaga societate. Desigur, pentru asta cetăţenii trebuie să aleagă programele politice şi nu politicieni sau partide. Din păcate politicienii nu aduc în faţa cetăţenilor cele câteva zeci de legi pe care ar dori să le propună şi să le susţină în cei 4 ani de mandat.

    Eu am spus că politica este o ştiinţă a guvernării. Eu nu am atribuit-o unui grup. Parlamentarul ajuns în Parlament nu face altceva decât să-şi respecte PROPRIA VOINŢĂ POLITICĂ, pe care o are ca orice cetăţean… asta şi înseamnă interdicţia votului imperativ. Fiecare cetăţean cu drepturi electorale ar trebuie să identifice voinţa politică a cuiva şi să voteze voinţa politică a viitorului parlamentar şi nu persoana în sine. Astfel reprezentarea nu va fi prin persoană, ci prin voinţa politică a persoanei.

  • Valeriu Mangu

    Doamna Gabriela Cretu,

    Intrucat nu precizati la ce va referiti, pot doar sa presupun. Presupun asadar, ca ipoteza de lucru, ca vedeti partidul politic drept un grup de interese. Admitand o asemenea ipoteza, ratiunea constituirii grupului este, desigur, aceea de a pune stapanire pe stat si de a-l folosi pentru transpunerea vointei – ori chiar a interesului – ce ii asociaza pe membrii lui – in fapte. Dar un prim pas in acest demers il constituie transformarea vointei ce caracterizeaza grupul in norma juridica, mai precis, ca regula generala, in lege. Dar, potrivit dispozitiilor art. 16 alin. (1) al Constitutiei, „Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari”. Aceasta inseamna ca izvorul, daca se poate spune asa, al vointei exprimate de lege, prezumata a fi a poporului, asadar vointa politica, nu poate sa fie de grup, ci trebuie, prin rezultatele sale practice, sa asigure, in mod egal, fara privilegii si fara discriminari, mijloace necesare fiecarui cetatean in vederea liberei dezvoltari a propriei personalitati.
    Asocierea la care presupun ca va ganditi este valabila pentru situatia in care membrii grupului cauta sa obtina de la altcineva, in cazul statului monarhic, de la monarh, inlesniri, facilitati etc. sub forma DREPTURILOR si LIBERTATILOR. Sau, in a doua varianta, membrii grupului cauta sa acapareze statul pentru transpunerea in fapte a vointei lor definind interesul ce ii leaga, actiune care este, ab initio, nelegitima.De ce, de pilda, un asemenea grup nu isi creaza mijloace proprii si cauta sa acapareze statul, stat intretinut, finantat de toti cetatenii?
    In statul democratic cetatenii n-au a se asocia sub forma partidelor politice pentru a obtine, pentru a castiga etc. de la stat drepturi si libertati – asocierea trebuie sa aiba drept scop crearea de mijloace, de facilitati s.a. traduse sub forma valorilor comune (scoli, spitale etc.), precum si a altor valori, denumite de Constitutie (v. art. 1 alin. (3) al ei), se vede ca datorita unui limbaj saracacios, tot „drepturi” si „libertati”. Atata doar ca aceste drepturi si libertati sunt consacrate de Constitutie (ibid.) drept VALORI SUPREME. Iar gama lor este – ori trebuie sa fie- aceeasi pentru toti cetatenii, in lumina dispozitiilor art. 16, ibid.
    Rezulta de aici ca, de fapt, misiunea constitutionala a partidului politic in cadrul statului democratic este alta decat in cazul statului monarhic. Dintre normele constitutionale citate cu generozitate de dl. Bibliotecaru va rog sa va aplecati atentia asupra celor cuprinse in art. 8 alin. (2) al Constitutiei, care precizeaza cat se poate de clar misiunea constitutionala a unui partid politic. Desigur, mai ramane de vazut ce inseamna, pana la urma, „vointa politica a cetatenilor”, pe care Regulamentul Organic al Munteniei din 1831, daca tin bine minte anul, o numea, echivalent, „obsteasca vointa a cetatenilor”.
    Desigur, mai sunt multe de adaugat si va stau, in masura puterilor mele, la dispozitie cu lamuriri suplimentare.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Valeriu Mangu

    @ Bibliotecaru

    Domnule Bibliotecaru,

    Evident ca viziunea politica este – ori trebuie sa fie – personalizata, atat ca, pe fond, dupa cum subliniati si dvs., vointa politica trebuie sa priveasca toti cetatenii, in mod egal, fara privilegii si fara discriminari (v. art. 16 alin (2) al Constitutiei).
    Chiar azi am intalnit o definitie exceptionala a notiunii „pluralism” (v. Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constitutia Romaniei/Comentata si adnotata, R.A. „Monitorul Oficial, 1992, p. 25); „In sens comun, prin pluralism se intelege o multiplicitate de factori echivalenti, care nu pot fi redusi la unitate”. Evident ca pluralismul este necesar, atat ca vointa politica trebuie sa se subordoneze, in privinta continutului ei substantial, definitiei date in postarile anterioare. Noi doi, de pilda, putem gandi solutii diferite pentru desfundarea canalelor orasului, important este sa gandim pentru tot orasul,recte pentru toti cetatenii, nu numai pentru strada pe care locuim, recte numai pentru noi insine. Numai in primul caz avem de-a face cu vointa politica.
    In alta ordine de idei, vointa unui partid politic, in dimensiunea sa de persoana juridica, este continuta – ori exprimata – de statutul sau. Toti conducatorii unui partid politic sunt chemati doar sa execute dispozitiile statutului. Nu trebuie confundata asadar misiunea partidului politic de care face vorbire art. 8 alin. (2) al Constitutiei cu vointa sa, repet, exprimata de statut. In fond, de vreme ce este chemat sa „contribuie”, partidul are o misiune de tip executiv, nicidecum o vointa politica.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu

    Faceţi o confuzie. Statutul defineşte relaţiile dintre indivizii asociaţi într-un partid.

    Legea partidelor politice spune aşa:

    Art. 9
    Fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program politic proprii.

    Art. 11
    Statutul şi programul politic ale partidului trebuie să fie prezentate în formă scrisă şi aprobate de organele
    împuternicite prin statut.

    Este evident că cetăţenii cu drept de vot se asociază într-un partid în măsura în care voinţa lor politică este compatibilă cu programul politic al partidului şi sunt de acord că relaţiile definite de statut.

    Partidul în sine nu are cum să aibă voinţă politică, pentru că este o instituţie, membrii de partid în schimb au fiecare voinţă politică şi partidul are puterea politică a „membrilor săi de partid” în societate.

    Art. 1
    Partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la
    formarea şi exercitarea voinţei lor politice
    , îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie. Ele sunt persoane
    juridice de drept public.

    Un partid are şi reprezentare naţională. Motivul este condiţia înfiinţări prin distribuţia membrilor de partid în teritoriu, respectiv ca 18 dintre judeţele ţării să conţină minim 700 de membrii.

    Art. 19
    (1) Lista semnăturilor de susţinere trebuie să menţioneze obiectul susţinerii, data şi locul întocmirii, iar pentru
    susţinători trebuie să conţină numele şi prenumele, data naşterii, adresa, felul actului de identitate, seria şi numărul
    acestuia, codul numeric personal, precum şi semnătura. Susţinătorii înscrierii unui partid politic pot fi numai cetăţeni
    cu drept de vot.
    (2) Lista va fi însoţită de o declaraţie pe propria răspundere a persoanei care a întocmit-o, care să ateste
    autenticitatea semnăturilor, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 din Codul penal.
    (3) Lista trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi
    municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti.
    (4) Fiecare listă va cuprinde persoane dintr-o singură localitate. Listele vor fi grupate pe localităţi şi judeţe, pentru a
    se putea verifica prevederile alin. (3).

    Legea partidelor politice mai are o prevedere…

    Art. 2
    Prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic, contribuie la
    formarea opiniei publice
    , participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimulează
    participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii.

    Cu alte cuvinte nu cetăţeanul trebuie să aibă grija unei voinţe politice de tip macro, partidele trebuie să elaboreze nişte planuri politice valabile pentru toţi cetăţenii iar cetăţenii, în momentul votului pentru corpul legislativ, trebuie să aleagă proiectul politic cel mai potrivit pentru ei. Astfel orice proiect ar alege cetăţenii, cum cel care propune proiectul în campania electorală are rolul de a-l face pentru toţi cetăţenii (respectiv într-un sistem integrat care priveşte toţi cetăţenii) iar el este dezbătut şi în Parlament conform principiilor de elaborare a legilor, caracterul naţional este respectat (măcar teoretic). În plus, controlul Constituţional al CCR păzeşte şi controlează posibilitatea unei dictaturi a majorităţii împotriva drepturilor fundamentale ale unei minorităţi.

    După cum vedeţi, pe de o parte sunt de acord cu domnia voastră când spuneţi că partidele politice nu au, ca instituţie, o voinţă politică… pe de altă parte nu pot să nu spun că ele constituie o asociaţie de cetăţeni care au voinţă politică şi care, având drepturi electorale, au voie să şi-o exprime. Cetăţenii nu-şi pierd drepturile politice prin înscriere în partid şi nici nu-şi cedează aceste drepturi. Mai mult chiar, fără aceste drepturi politice (respectiv drepturi electorale) nici nu pot face parte dintr-un partid politic, aceste drepturi sunt esenţiale în construcţia unei asociaţii de tip partid politic. În sfârşit, conceptul că un partid candidează la alegeri reprezintă o simplificare, în realitate la alegeri nu pot lua parte decât cetăţenii cu drepturi electorale, partidul nu există într-o esenţă distinctă. Chiar şi votul pe listă nu ar trebui să implice partidul ca atare, este doar o formă de organizare a mai multor membrii de partid ce prezintă toţi acelaşi concept politic pentru nişte alegeri la nivel naţional (candidaţii pe listă nu mai candidează uninominal pe colegiu). Chiar şi în consilii sau în parlament, partidul în sine, ca entitate instituţională, nu există. De exemplu, grupul PSD din Camera Deputaţilor nu înseamnă că aparţine PSD, ci că anumiţi parlamentarii s-au unit într-un grup parlamentar numit PSD. Nu obligă nimeni un membru al parlamentului să se înscrie într-un grup parlamentar care poartă numele partidului din care face parte, este o cutumă. Drept dovadă, mulţi parlamentari se retrag din grup şi devin indenpendenţi, sau chiar se mută la alt grup. Din păcate cutuma formată în mintea parlamentarilor a indus prevederi în regulamentele camerelor care nu au ce căuta acolo, dat fiind că leagă formarea grupurile parlamentare de apartenenţa la partid… Această prevedere are o oarecare logică atunci când vorbim despre un sistem electoral pe liste şi când plecarea unui parlamentar provoacă venirea următorului pe listă, totuşi…

    Nu pot deci spune că partidul are o misiune de tip executiv pentru că partidul nu execută o voinţă politică. Execuţia voinţei politice, adică guvernarea României, este realizată de către stat, prin funcţiile statului, respectiv prin funcţia legislativă, funcţia executiv-administrativă şi funcţia judecătorească.

    Sigur, în interiorul partidului, structura partidului trebuie să execute voinţa membrilor de partid pentru destinul partidului, cum ar fi, de exemplu, elaborarea proiectelor, modificarea statutului sau revizuirea doctrinară. Partidul în sine nu are însă cum să execute voinţa politică a membrilor fără a ajunge în Parlament.

  • Gabi

    @Biblio,
    Merci! Pentru precizarile necesare. Credeam ca are Dl. Mangu un adept… 🙂

  • Gabi

    @dl. Mangu, Biblio,
    Dacă toată lunga demonstratie vrea sa spună ca politica (si cei implicați in ea) privește interesul public, nu interesul privat, atunci va dau dreptate suta la suta. Este un lucru care multora nu le este clar. La fel de neclar le este si faptul ca ceea ce constituie interes public la un moment dat nu cade din cer; trebuie stabilit prin dezbaterea in care cetățenii sunt parte, in toată pluralutatea lor! Initiatorii dezbaterii pot fi partidele. Pot exista si exista si alți initiatori.

  • Valeriu Mangu

    @ Bibliotecaru

    Domnule Bibliotecaru,

    Statutul unui partid politic exprima scopul partidului, obiectivele sale si, desigur, la o adica, si relatiile dintre membrii sai.
    Cuprinsul art. 9 al Legii citate de dvs. impunand ca partidul politic sa aiba program politic impune, de fapt, scopul fundamental trasat de art. 8 al Constitutiei, altfel ratiunea lui de a fi nu exista.
    Vointa politica a unui partid nu preexista, ci este expresia vointei politice a membrilor lui, fie acestia membrii fondatori. Cetatenii care devin membri dupa nasterea partidului nu fac altceva decat sa-si insuseasca, sa fie de acord cu substanta vointei respective, sa-si regaseasca vointa lor politica in vointa respectiva.
    Rezulta asadar ca, pana la urma, avem aceeasi intelegere a conceptului in discutie, atat ca ne exprimam fiecare intr-un mod propriu.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Valeriu Mangu

    Doamna Gabriela Cretu,

    Prima dvs. propozitie, dar si celelalte exprima exact ceea ce doream sa arat. Desigur, sunt multe de spus in legatura cu tema abordata. In orice caz, va multumesc respectuos pentru intelegere si pentru rabdare. Adevarul se naste greu, dar ce frumos este prin simplitatea sa …
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Bibliotecaru

    @ Gabi (author)

    Sigur, pot exista şi alţi iniţiatori, dar condiţiile de iniţiere sunt prohibitive pentru cetăţeni. Practic este aproape imposibil ca nişte cetăţeni, fără a fi organizaţi, să iniţieze o lege. Prin organizare cetăţenii practic devin temporar un fel de partid politic. Varianta internet „semnează petiţia” nu are nici un fel de valoare legală reală. Mai mult, petiţiile sunt cu sutele, voinţa politică civică se disipează. Lucrurile sunt făcute astfel încât cetăţenii să aibă mâinile legate.

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu

    😀 Stimate domn, cât timp sunteţi de acord cu mine, sunt şi eu de acord cu dumneavoastră… 😀

    Să facem deci un partid 😀

  • Valeriu Mangu

    @ Bibliotecaru

    Domnule Bibliotecaru,

    In ultima vreme mi-a traversat prin minte ideea de a ma inscrie intr-un partid. Dar care partid?! Am un prieten cu care am fost coleg de serviciu acum cativa ani, care a plecat recent dintr-un partid si s-a inscris in altul. A plecat de la un drac si a dat de frate-sau!
    La noi, in tara, datorita de-acum unui viciu istoric, partidele politice sunt in realitate uniuni de interese, nu prestatoare de servicii pentru cetateni, dupa cum dispune art. 8 al Constitutiei – „…contribuie …”. De principiu, partidul politic a devenit la noi o piesa a unui angrenaj complicat in care sunt cuprinsi, alaturi de cetateni naivi, magnati, ofiteri de toate armele, bineinteles in mod ascuns, procurori si judecatori (asisderea), mijloace de informare, mafii etc. Cei de la varful unui partid n-au nevoie de ganditori, de filosofi …
    Al dvs., Valeriu Mangu
    P.S. Intre timp am gasit o formulare, sper, sugestiva, insipirata de ultimul text al gazdei noastre: a gandi politic inseamna in contextul statului democratic a gandi pentru fiecare cetatean, fara privilegii si fara discriminari.

  • Bibliotecaru

    Păi nu, eu spuneam să facem un partid, primul partid politic care este, în mod real, altceva decât o uniune de interese patrimoniale.

  • Valeriu Mangu

    @ Bibliotecaru

    Domnule Bibliotecaru,

    Asta-i – patrimoniul! Pai, de unde bani pentru acte, pentru colectarea de semnaturi, pentru inchirierea sediilor, pentru plata unor salarii, pentru publicitate etc. etc.? Ne gasim intr-un cerc vicios. Cine sa ne puna la dispozitie o gramada de bani fara sa ceara nimic? Eu am fost, pret de 6 luni, consilier parlamentar al dlui Dumitru Puzdrea, fost deputat, dupa care am demisionat. Acesta avea o doctrina, comuna, de altfel, mai tuturor oamenilor cu bani: interesul. Se pare ca aici este calcaiul lui Ahile al democratiei: pentru a creea un partid politic trebuie bani, pe care nu ii poti gasi decat la concetateni cu bani, care iti pun in fata un interes strain de ratiunea de a fi a unui partid politic. Statul nu sustine asemenea initiative.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu

    Stimate domn,
    Un partid politic ar trebui să înceapă cu o perioadă de definire a organizaţiei, de concepere a doctrinei… Asta este şi problema politicii de astăzi, toţi încep cu înscrierea partidului la tribunal fără să fondeze efectiv partidul. Un partid trebuie să crească mai întâi ca organizaţie, să se definească ca ideologie, să se manifeste ca nevoie civică… abia apoi este nevoie de bani.

    Eu cred că această perioadă de organizare şi şcolarizare a cadrelor pentru funcţiile interne şi externe ale partidului poate dura şi 10, 15, 20 de ani. În 20 de ani se pot strânge şi bani pentru înfiinţarea partidului, dacă partidul face proba timpului şi arată că nu este o asociere în vederea adunării averilor.

  • Valeriu Mangu

    @ Bibliotecaru

    Pe fond, aveti dreptate. Totusi termenul propus de dvs. este lung – peste 20 de ani se poate vorbi despre o alta generatie.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu
    De undeva trebuie început. Dacă s-ar fi făcut aşa imediat după revoluţie, acum aveam o clasă politică profesionistă matură. La un moment dat cineva trebuie să-şi asume un început pentru un lucru care are finalitatea în altă generaţie.

  • Valeriu Mangu

    @ Bibluiotecaru

    Domnule Bibliotecaru,

    Dupa cum bine graieste intelepciunea populara, istoria nu se scrie cu „daca”. Ca o observatie, notiunea de „clasa politica” este nelegitima.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  • Bibliotecaru

    @ Valeriu Mangu
    😀
    Domnule Mangu
    Noţiunea de „clasă politică” este nelegitimă, asta însă nu împiedică politicienii să aibă totuşi interese de clasă, respectiv să formeze o clasă… ba şi mai mult… o castă.

  • Gabi

    @Biblio,
    Este adevărat dar nu necesar. Asta se întâmplă pentru că, așa cum zice Stiglitz, cei aleși la vârf sunt dintre cei 1%, susținuți de cei 1% și lucrând pentru cei 1% (mai bogați); pe bune aparțin aceleiași clase, chiar dacă fac parte din partide diferite. Similaritățile de biografie personală sunt evidente…
    Dacă cetățeanul ar reflecta de mai multe ori înainte de a-și da votul, lucrurile s-ar putea schimba. Încă regula spune că un cetățean, un vot, deși în aplicare sună mai curând 1 euro, un vot…

  • Bibliotecaru

    @ Gabi

    Domnul Mangu spune altceva, că doamnele şi domnii din partidele politice din România nu sunt altceva decât ceilalţi cetăţeni care nu sunt membrii de partid. Într-adevăr, voinţa politică a unui cetăţean cu drepturi electorale este egală cu voinţa politica a unui cetăţean implicat într-o mişcare de natură politică.

    Este însă evident că politicienii, şi mă refer mai ales la cei de la vârful organigramei statului, au început să exercite suveranitatea poporului în interes personal sau de grup, adică tocmai în ciuda art. 2 alin. 2 din Constituţie. Mai mult, partidele politice ar trebui eventual să reprezinte clase politice, de exemplu PSD ar trebui să reprezintă muncitorii şi persoanele dezavantajate, PNL ar trebui să reprezinte meseriile liberale, PC-ul ar trebui să reprezinte marii proprietari de pământ… şi aşa mai departe… dar nu să fie ei înşişi o clasă politică.

    Numai că s-a pierdut conceptul care spunea că reprezentarea nu implică un număr cât mai mare de membri de partid şi nici un număr cât mai mare de primari, consilieri, deputaţi, miniştri… Forţarea „câştigului” de partid nu face altceva decât să denatureze reprezentarea cetăţenilor în instituţiile statului. Astfel partidele şi politicieni au făcut un scop din a câştiga funcţii, trecând pe planul doi reprezentarea. De aici vorbesc eu despre un interes de clasă comun tuturor politicienilor. În momentul când cetăţeanul şi reprezentarea lui va deveni prioritatea zero, partidele nefiind mânate de la spate de ambiţii şi interese financiare, lucrurile se vor mai restaura. Până atunci… aşteptăm într-o Românie anormală şi disfuncţională.

  • gabicretu

    @ Biblio,
    Păi eu ce spun de atâția ani?! Unde ne contrazicem!?
    Uneori eu mai vorbesc despre cum ar trebui să fie, e adevărat, că poate mai învață cineva. 🙂
    Doar că am o corectură. Dincolo de măruntele lor interese, aleșii apără interesele corporatiste (chiar dacă nu conștient și chiar dacă ei înșiși nu sunt direct legați de acestea, ca persoană); toți gândesc la fel. Este o condiție să fie aleși!!!
    Totalitarismul gândirii e mai rău decât altele… De asta nu există disidenți, nu din cauza democrației! 🙂

  • Bibliotecaru

    @ gabicretu

    Stimată doamnă,
    Am spus eu că vă contrazic cu ceva? 😀

    Sigur, aleşii apără şi interese corporatiste, în măsura în care sunt interesaţi să facă asta… dacă înţelegeţi unde bat. Mai mult, uneori sunt apărate interese străine României…

    Eu nici măcar nu sunt dintre cei ce condamnă politicienii pentru aşa ceva, asta pentru nu cred că în România politica a reuşit să obţină educaţia „celor şapte ani politici de acasă”. Politicienii care aveau un bun simţ politic şi aveau nişte limite în activitatea lor pentru că au fost format la şcoala PCR pentru a activa în funcţii de conducere a statului sau în partid… au început să cam dispară. Noua generaţie nu mai are nici un fel de limite pentru că nu au nici un fel de pregătire de natură politic. Pe timpul lui Ceauşescu dacă era descoperit un deputat sau un ministru că ia din visteria statului o sută de mii de lei (chiar şi dacă nu erau pentru el, dacă erau numai pagubă)… a doua zi era un nimeni după gratii, astăzi cine e prins cu o sută de mii de RON e un prost că nu a furat o sută de mii de milioane… Cheltuieli de un milion de euro pe protocol pentru apă de colonie… „Prostioare” spune domnul MRU… şi are dreptate… un milion de euro, o bagatelă.

  • pagubit

    Am depus acum 25 de ani bani pentru cumpararea unui autovehicul Dacia. Nu am primit valoarea reactualizata a depozitului meu bancar, nu am primit masina, nu am primit nimic. In aceeasi situatie mai sunt 2000 de oameni. Exista un proiect de lege, PLx 226/2011 care inlatura consecintele acestei privari de proprietate/ sanse in viata. De ce nu este adoptata ? Mi-am propus sa dau acest mesaj de 1000 de ori. Sper ca acest guvern sa fie … altfel. (NR.532)

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *