Premierul poate fi și femeie!

Președintele Traian Basescu spune că, citez,  „Premierii trebuie să fie bărbați„.  La gândirea binară pe care o folosim (încă) atunci când vine vorba de gen/sex, ce nu-i bărbat e femeie și viceversa. Tragem concluzia că este ceva în neregulă cu premierii- femei. Îl asigur pe domnul președinte că se înșeală! Premierul poate fi foarte bine și femeie! Asta chiar ar face diferența!

Premierul-femeie (nu folosesc femininul intenționat,  pentru accent) ar începe prin a vă spune că aveți dreptate; într-un punct – Tratatele trebuie citite! Nu doar Tratatele Uniunii;  Constituția, de asemenea. Doar că ar mai adăuga ceva; simpla lectură nu este suficientă; trebuie citite în spiritul lor, văzute  consecințele care decurg  și adoptate măsurile legislative care să facă posibilă funcționarea statului și societății conform prevederilor din tratate.

La 1 Decembrie 2009 (mai bine de doi ani au trecut) intra în vigoare Tratatul de la Lisabona; bineînțeles, după ce fusese semnat de șefii de state sau guverne și ratificat de parlamentele statelor membre în modalitățile cerute de constituțiile respective.

Printre  modificările cu semnificație aduse Tratatelor Fundamentale ale UE se numără și cele legate de Consiliul European. O reuniune oarecum  regulată dar informală/neinstituționalizată  – Consiliul la nivel de șefi de state sau guverne – devine instituție comunitară cu rol și structură precizate și cu președinte ales. Articolele 13 și 15, alianiatele 1 și 2,  vin mărturie:

Articolul 13 precizează  ce anume constituie cadrul instituțional al Uniunii Europene. Instituțiile comunitare sunt: „Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi.”

Articolul 15 ne spune ce face si cine este  Consiliul European.

(1) Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale. Acesta nu exercită funcții legislative.

(2) Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre… (articolul continuă dar nu are importanță pentru discuția de față)

Tratatele Uniunii au un statut quasi- constitutional. Cuprind principii și reguli generale care trebuie transpuse în legislație pentru a deveni funcționale.

Oamenii (femeile și bărbații) de stat știu că funcționarea instituțiilor si bunul mers al societății sunt primordiale in raport cu satisfactia trecătoare a exercitării puterii. Mai știu si ca prin semnarea unui tratat  si-au asumat o responsabilitate – sa facă astfel încât prevederile sa nu rămână doar cuvinte.

Or, documentul nostru spune ca participanții stabilesc orientarile politice si prioritatile generale, pe de o parte,  dar și că deciziile lor nu au caracter legislativ, pe de alta; textul mai lasă la latitudinea statelor și o alegere – șeful statului sau primul ministru. Ea trebuie făcută; după criterii democratice și funcționale.

1. Cel care participă la Consiliul European trebuie sa aiba legitimitatea constitutională de a decide in privința politicilor generale ale Uniunii Europene si a opțiunilor naționale în această privință și un mecanism clar de fundamentare a acestor decizii

2. Reprezentantul trebuie sa dețină  instrumentele instituționale și legislative prin care să transpuna in practică declarațiile de principiu pe care Consiliul European le adoptă (pentru că ele nu au caracter legislativ!). Pe românește, cel care participă trebuie să dețină inițiativă legislativă, majoritate parlamentară sau, cel puțin, să aibă prin constituție posibilitatea de a solicita guvernului să scrie iar parlamentului să voteze acele legi care să transpună în practică orientările stabilite. Altfel, el/ea poate susține și vota la Consiliul European orice, dar fără consecințe interne.

In fiecare stat membru alegerea a fost diferită. O incursiune în practicile altora nu strică niciodată în luarea unei decizii. Să le trecem în revistă. Participanții la Consiliul European cel mai recent (se mai schimbă, de fiecare dată, cu alegerile din diverse state) sunt aici.

Monarhiile europene, constitutionale fiind, rezolvă ușor dilema; șeful statului (monarhul) nu are nici legitimitatea, nici instrumentele prin care sa actioneze; participă primul ministru (7 state)

Cipru, nu are probleme – merge președintele, ca șef al statului si guvernului, pentru ca este republica prezidențială; singura din Uniune. (1 stat)

Franța, cu regim semi-prezidențial, a decis ca participa președintele; pana acum, lucrurile au mers bine pentru ca, din 2009 încoace, nu a fost cazul niciunei coabitari între un președinte de o culoare si un premier/majoritate parlamentară de alta.  Sarkozy a avut o majoritate solidă, Holland va avea una. Cand va fi coabitare, nu este exclus așa apară si acolo problema românească… Oricum, in Franța președintele are câteva mijloace de acțiune conferite de constitutie mult mai importante decât la noi. ( rămân 18 state)

In  celelalte state membre, exista si președinte, definit constituțional drept șef al statului, si premier. În 16  state participă premierul; în România și Lituania, până acum, au participat președinții.

Argumentele pentru Lituania sunt destul de clare – constituționale și pragmatice. Constituția conferă președintelui și puteri executive explicite  (de exemplu, conduce guvernul în perioada dintre încetarea mandatului unui guvern și învestirea altuia); pe de altă parte, orice decret emis de președinte trebuie contrasemnat de prim-ministru și ministrul de resort care preiau prin asta responsabilitatea deciziei, spune Constituția Lituaniei. Pragmatic vorbind, alegerea nu a fost deloc proastă întrucât „doamna de fier” a Lituaniei este fosta comisăreasă pe buget și programare financiară în mandatul anterior al Comisiei Barroso (adică o excelentă cunoscătoare a instituțiilor și politicilor; bună negociatoare, de asemenea).

Premierul- femeie (este valabil și pentru președinta-femeie) s-ar fi întrebat  încă din 2009 cum este mai bine/funcțional  pentru România. Și ar fi făcut două analize: una pe termen scurt, în condițiile constituționale existente, alta pe termen lung,  în eventualitatea unei revizuiri a constituției sau a unei constituții noi.

În condițiile date, România are și președinte/șef de stat și prim-ministru. Fiecare are atribuții stabilite constituțional.

Spiritul Constituției, ca și litera, de altfel, a vrut să-l plaseze pe președinte în calitate de mediator între instituții și deasupra partidelor; apartenența la partide și activitatea  în cadrul acestora îi sunt interzise pe timpul mandatului. Are și atribuții  referitoare la relațiile internaționale și politica de apărare (dar, dacă suntem atenți, observăm că în acest caz orice decizie/tratat/decret  este pregătită de guvern sau/și contrasemnată de primul ministru). Elaborarea și promovarea de politici economice, sociale, culturale, etc. nu cade  în sarcina sa. Nici nu ar avea posibilitatea să le implementeze; președintele nu are inițiativă legislativă; el poate adresa mesaje parlamentului  dar aceastea nu sunt acte juridice; pot fi ascultate cu interes și respect;  sau nu… Poate să consulte guvernul dar nu poate să-i spună acestuia ce să facă. Poate să participe la ședințele acestuia dar numai la cele legate de atribuțiile sale explicite sau dacă i-o cere premierul (bărbat sau femeie).

Constituția nu face nici o referire la nivelul european de decizie; Tratatele instituie un nivel decizional care nu este nici național, nici internațional – instituțiile și politicile comunitare. Nu voi intra acum în bătălia dintre cei care consideră că este vorba de politică/drept intern și cei care consideră că trebuie să considerăm reglementările și politicile europene ca făcând parte din categoria dreptului internațional. Ceea ce este evident este instituirea unui al patrulea nivel politico-decizional. Începând cu 1 ianuarie 2007 avem nivel local, județean, național și european; alegem consilii locale și județene, parlament național și parlament european; desemnăm membri români ai altor instituții europene.

Atribuțiile legate de politica  internațională ale președintelui îi conferă în mod clar drepturi în toate raporturile bilaterale și multilaterale cu alte state; dacă are și competențe comunitare, nu scrie în constituție. Dacă încercăm să o interpretăm, avem două poziții  care se bat cap în cap. Unii vor spune că este vorba de politică internă și, drept urmare, președintele nu are nici în clin nici în mânecă cu acest nivel decizional; toți cei care cred într-o uniune a cetățenilor, proeuropenii și federaliștii vor fi de acord. Alții consideră că Uniunea Europeană este o uniune a națiunilor independente; au mari dificultăți teoretice de a explica cum de se aplică regulamentele europene, ce este Comisia Europeană și de ce mai aleg membri în Parlamentul European dar, oricum, vor spune că președintele reprezintă națiunea independentă și trebuie să participe la Consiliul European drept garant al suveranității. Este adevărat că, semnând Tratatul de aderare, ne-am angajat să cedăm o parte importantă a acesteia și să intrăm într-un proces de continuă negociere a restului, dar ce mai contează pentru iubitorii națiunii…

În concluzie, argumentele practice și constituționale  spun că prim-ministrul are legitimitatea, mijloacele și responsabilitatea să fundamenteze și aplice politici (nu le-am mai înșirat, sunt cele care aparțin executivului oriunde, într-o țară cu separarea puterilor drept principiu). Constituția oferă și instrumente de sancționare atunci când o face prost (votul de neîncredere, moțiunile, etc.).

Nu este foarte clar, în România, cum se legitimează democratic deciziile europene ale guvernului atât timp cât el este învestit pentru programul său de guvernare, nu și pentru cel al Comisiei Europene. Legea de cooperare parlament-guvern în afaceri europene trebuie votată urgent!

Pe de altă parte, președintele nu poate practic și este neclar dacă are constituțional dreptul să o facă. Dar a făcut-o! Timp de doi ani și jumătate.  Asta dovedește, dacă mai era nevoie,   că relațiile politice din România nu sunt instituționale ci personale; altfel, nu înțelegem cum de s-a mișcat guvernul sau a votat parlamentul în ultimii doi ani acte care veneau în continuarea concluziilor de la Consiliul European (pentru că nu-i obligă Constituția să o facă).

Situația mai poate  fi argument și pentru nerespectarea Constituției în punctul care vorbește despre președinte și relația cu partidul; nu mă refer la cea personală, pe care nimeni nu o poate nega sau împiedica, ci la cea care-i permite să controleze o majoritate.  Și mai  este o explicație a faptului că timp de doi ani un președinte care nu are instrumentele constituționale de acțiune a reușit să acționeze – faptul că nimeni nu s-a opus și toți s-au supus.

Premierul-femeie ar spune că acesta este o întâmplare (putem să o numim fericită, chiar dacă nu-i democratică) dar nu o reglementare care să asigure funcționarea relațiilor instituționale în orice situație, indiferent de cine sunt ocupanții vremelnici ai pozițiilor de putere în stat.

La urma urmei, se poate cădea de acord că președintele trebuie să participe; dar pentru legitimitate și funcționalitate el ar trebui să primească un mandat legitimat de parlament de la premier despre ce și cum să susțină și să-și asume riscul unei sancțiuni în cazul în care încalcă mandatul; deși, și în acest caz apare o problemă – constituțional, președintele nu este responsabil în fața altei instituții; poate fi suspendat, bineînțeles, dar alegerile politice greșite nu prea pot fi considerate juridic trădări… Oricum, nu mi-l închipui, nici pe actualul președinte dar nici pe un oricare altul ales pe liste de partid și legat de o ideologie și un program, făcând asta. Din acest motiv, orice modificare viitoare a Constituției trebuie să soluționeze această problemă…

Post scriptum

Cei care se așteptau ca acest articol să fie despre misoginismul președintelui sunt probabil dezamăgiți. Faptul, de misoginism vorbesc,  este cunoscut, chiar dacă nu și sancționat…  Am lăsat altora plăcerea să scrie; celor care-și mai amintesc  încă cum, absolut surprinzător,  CNCD a considerat  în cazul jurnalistei că a fost  o discriminare etnică dar nu și una de gen. Păsărică putem spune tuturor femeilor! E plin de respect! În perfectă concordanță cu demnitatea ființei umane, indiferent de gen.  Dar atenție! Nu e formă de adresare pentru premierul- femeie!!!