Limba încastrează în ea structurile sociale şi ierarhiile valorice; conservatorismul limbii, întreţinut academic prin caracterul instituţional şi obligatoriu al regulilor gramaticale, perpetuează aceste structuri şi ierarhii dincolo de momentul în care ele încetează practic să funcţioneze pentru că un lucru este sigur – mobilitatea limbii a fost, până acum, mai redusă decât a societăţii însăşi. Acest decalaj între momentul în care societatea face schimbarea şi cel în care limba acceptă acest fapt poate genera efecte negative întrucât limbajul nu este neutru şi mai ales nu este inocent; noi ne formăm în şi prin el iar într-o lume care totuşi se schimbă inerţia limbii care face jocul tuturor conservatorismelor – politice, sociale sau culturale.

Ne propunem în continuare să ilustrăm cum, uneori fără intenţie dar cu maximă eficienţă, limba pe care o folosim ca şi cea care ne este recomandată să o folosim susţin patriarhatul şi-i maschează fragilizarea acolo unde ea a început deja; şi asta cu un instrument al cărui caracter ideologic scapă la prima vedere – genul substantivelor. Dacă credeam că numele are vreo legătură cu apartenenţa de gen „naturală” a lucrurilor denumite atunci o analiză chiar şi superficială a actului „numirii” ne poate arata cât de mult ne înşelăm.

Un caz tipic şi deseori amintit dar niciodată luat în serios este cel al numelor de profesii şi ocupaţii. Putem vorbi de servitor-servitoare, de muncitor-muncitoare dar poliţia gramaticală acţionează încă atunci când vorbim de senator-senatoare. Cu o obstinaţie de maşină bine programată calculatorul a corectat acest text ori de câte ori a apărut cuvântul senatoare (corespondentul feminin pentru senator) propunând senatore (vocativul pentru senator). Putem utiliza orice caz gramatical dorim atunci când folosim substantivele dar nu şi orice gen. Ca într-o parcare bine organizată există locuri rezervate unde poţi să-ţi laşi maşina numai cu riscul unei sancţiuni. Deşi social funcţiile sau ocupaţiile au încetat să mai fie exclusive termenii continuă să-şi păstreze acest caracter după o logică care nu este în nici un caz cea a limbii. Poţi fi deja profesoară dar nu şi ministră, poţi fi prostituată dar nu şi prostituat ( e preferabil gigolo căci e mai exotic şi lipsit de conotaţii peiorative).

Avem coafeză şi coafor dar în uz el a început a se numi stilist, ca şi cum exercitarea de către un bărbat a unei asemenea profesii lipsite de măreţie precum pieptănatul femeilor nu s-ar putea face decât printr-o metamorfozare – lingvistică cel puţin – care să o transforme în artă. Mătuşa care face cele mai gustoase mâncăruri este o minunată bucătăreasă; domnul care ne învaţă la televizor să facem sarmale este un mare gastronom ca şi cum un meşteşug (tehne) oarecare, chiar dus la perfecţiune, e prea puţin lucru; când bărbaţii îl exercită el trebuie să sune a ştiinţă (episteme). Bucătăreasă seamănă cu croitoreasă; gastronom cu astronom. Ba chiar auzim mereu că bărbaţii sunt cei mai buni bucătari şi se crede că este vorba despre actul concret de a găti când în fapt ceea ce ei fac e actul abstract, mult mai durabil şi mai puţin supus gusturilor, de a stabili ce înseamnă cel mai bun. Bunica face cele mai bune prăjituri din lume dar ele nu vor fi niciodată recunoscute astfel pentru că ele sunt acte private şi „neproductive” pe deasupra. În schimb, „şeful” de la nu ştiu care restaurant de lux poate impune o modă şi un standard culinar pentru că nu este bun ce este savuros ci ceea ce este recunoscut ca bun, adică ceea ce mănâncă „cei buni”. În plus, actul său este public (comunicabil şi accesibil) şi economic „productiv”.

Ca şi societatea, limba pare să aibă o clasă de mijloc, o elită şi un fel de subclasă. Orice mobilitate orizontală este acceptată cu o mai mare uşurinţă decât mobilitatea verticală. Rolurile pot fi schimbate între genuri cu condiţia să nu aducă cu ele şi o schimbare de status a celuilalt gen. Dacă aceasta survine regulile gramaticale încearcă să pună lucrurile la locul lor. Folosirea unor cuvinte precum frizeriţă sau chiar şoferiţă au întâmpinat mai puţină rezistenţă decât doctoriţă; forma este acceptată dar e mai curând familiară decât oficială pentru că este recomandat încă să ne adresăm cu doamna doctor unui medic-femeie pentru că medică este de neimaginat (sic!) cu toată feminizarea care s-a produs în ultimele decenii în domeniul medical ; nici doctoră nu există în limba română academică pentru că şi titlurile academice sunt masculine conform regulilor limbii (oare să ne mai întrebăm de ce ?!).

Avem însă deja doctorand-doctorandă, medicinist-medicinistă; femeile au voie, conform dicţionarului, să studieze în vederea obţinerii unor titluri ştiinţifice sau profesii bine cotate în calitatea lor de femei dar nu le pot deţine sau practica decât ca bărbaţi! Arhaicul doftoroaie ne spune cum societatea şi nu limba interzice femininul. Atunci când ocupaţia nu conferea vreo poziţie socială privilegiată termenul nu era rezervat unui gen (respectiv celui masculin). Nici măcar, sau poate mai ales, lumea ocupaţiilor ştiinţifice nu este scutită de situaţii de tipul celor prezentate mai sus. Putem spune geografă dar limba nu înghite femeile care ar fi specialiste în istorie; matematicienele intră în dicţionar dar politologele nu ( nici politicienele). Toate acele domenii ce par a avea un statut mai puţin ideologic, ce par mai neutre în raport cu puterea (fizică, matematică, fiziologie, geografie, lingvistică) apar ca fiind mai deschise în ceea ce priveşte acceptarea ambelor genuri ale termenilor. Cu cât este mai evidentă legătura cu puterea (istoria şi politologia sunt asemenea exemple) masculinul domină. Eventualele argumente fonetice sunt din start moarte pentru că avem geografă dar nu şi istoriografă, zoologă dar nu şi politologă.

O excepţie care la prima vedere infirmă observaţiile de mai sus o reprezintă acceptarea filosoafelor în discurs. Această acceptare, foarte recentă, e doar formală pentru că, exceptând scrierile feministe în care termenul apare şi care de fapt l-au şi impus, el nu are neutralitatea şi greutatea corespondentului său masculin ci aproape întotdeauna are o încărcătură devalorizantă impusă de uz; există o notă de ironie şi uşoară distanţare faţă de seriosul termenului filosoafă care-i însoţeşte utilizarea şi pe care definiţiile de dicţionar o ignoră.

Odată cu pătrunderea din ce în ce mai numeroasă a femeilor în anumite funcţii rezervate tradiţional bărbaţilor uzul a reuşit să impună în cele din urmă formele feminine (directoare, preşedintă ). Patriarhatul lingvistic s-a repliat rapid prin introducerea regulii conform căreia adresările scrise trebuie să fie impersonale; nu facem o cerere către un director sau o directoare ci către o funcţie care din întâmplare este desemnată printr-un substantiv masculin şi astfel câştigul lingvistic se reduce la exprimările orale. Or, verba volant, scripta manent.

Nici permutarea rolurilor nu este mai uşor acceptată în cazul în care aceste roluri au legătură cu definiţiile patriarhale ale genurilor care oricum sunt expresia unei ierarhizări implicite. Un bărbat care ar dori să-şi câştige existenţa îngrijind copiii altora este lăsat sub tăcere sau trebuie să accepte femininul dădacă aşa cum atunci când face curăţenie nu o face decât deghizat sub nedeterminatul personal de întreţinere căci menajer nu există; nici soldată. Nu doar pentru că este mai puţin obişnuit ci pentru că este subminant pentru sistemul de valori pe care se sprijină patriarhatul.

Morala cu rol formator a acestei stări de fapt este aceea că atunci când în realitate suntem pe locurile „rezervate” celuilalt gen acest lucru se întâmplă numai prin accident iar accidentul are totdeauna pe lângă caracterul de neaşteptat şi pe cel de nedorit.

Că masculinul este mai puternic în limbă ne-o dovedeşte şi infinita sa capacitate de absorbţie a femininului; regulile limbii ne spun cum unei adunări formate din n femei (n poate fi oricât de mare) şi un singur bărbat ne adresăm la pluralul masculin – Stimaţi participanţi… Pentru ca un discurs să ne fie adresat explicit în calitate de femei trebuie să ne separăm căci regula lui şi care să conjuge şi să le facă şi pe ele „adevărate”, prezente, în ciuda uzului chiar, mai are de aşteptat … Şi nu este un operator fără relevanţă socială căci este semnul conjuncţiei, a lui împreună, apropiaţi, uniţi, al egalităţii. Pluralul înglobant nu poate fi decât forma lingvistică a unei dominări reale.

Chiar sintagma regulile limbii este înşelătoare pentru că perpetuează ideea de neutralitate şi eternitate în comparaţie cu mai corecta sintagmă regulile academiei. Deşi este tot o instituţie, limba are transcendenţă în raport cu mai pământeana Academie şi, drept urmare, poate fi contrazisă mai greu. Caracterul ideologic al limbii nu intră deocamdată în discuţie, nu este de domeniul conştiinţei publice. Uităm sau ne facem că nu ştim faptul că limba şi funcţionarea sa nu au nici o necesitate naturală ci sunt un produs istoric prin excelenţă, unul dintre argumentele esenţiale ale faptului că nu suntem doar fiinţe biologice ci şi fiinţe culturale.

Dar de unde vine pericolul poate uneori să vină şi salvarea pentru că ceea ce a fost făcut înseamnă că poate fi şi desfăcut, că putem spera într-o schimbare în egală măsură a limbii şi societăţii. Speranţa nu este însă factorul dinamizator al acestei schimbări. Ceea ce dorim să propunem este ceva mai mult. Plecăm de la ipoteza că raportul dintre limbă şi societate este dublu: pe de o parte regulile de utilizare şi vocabularul sunt o creaţie culturală şi deci puternic marcate de structurile sociale în ansamblul lor; pe de altă parte trebuie să ne amintim ceea ce spuneau sofiştii – că odată un lucru spus el este spus, nu mai poate fi retras, lasă urme, acţionează.

Luând în considerare cel de-al doilea sens al influenţelor (dinspre limbă spre societate) ne propunem o forţare a schimbării, poate chiar o inversare a ritmului. Spuneam anterior că limba este mai inertă decât societatea, că schimbările sociale au premers până în acest moment schimbărilor din limbă. Dar limba pe care o utilizăm este în mai mare măsură controlabilă decât societatea – ne referim la frecvenţa anumitor cuvinte, la formele genizate, la crearea de termeni noi, etc. Mentalităţile nu au nimic mistic dar au totdeauna o exprimare lingvistică; ca şi prejudecăţile. Dacă o revoluţie socială a femeilor nu este încă de actualitate noi credem că o revoluţie lingvistică este posibilă. Câştigarea unui loc propriu în discurs (ca ansamblu a ceea ce se spune efectiv la un moment dat) şi a unei poziţii mai echitabile în limbă (ca ansamblu de reguli de folosire a cuvintelor istoriceşte modificabile) poate fi primul pas – esenţial – al unei alte societăţi.

Este de datoria celor dominaţi să protesteze împotriva formelor de dominaţie la care sunt supuşi şi să demonteze mecanismele acestor dominaţii prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie. Protestul lingvistic la care ne referim nu este, de data aceasta, doar o chemare la luptă ci lupta însăşi în măsura în care limba pe care o folosim continuă să ţină femeile la respect sau sub tăcere. Dictonul de la care plecăm spune că regulile discriminatorii trebuie încălcate iar vocabularul trebuie „umplut” cu termeni feminini şi care să vorbească despre o lume în care femeile sunt prezente. Titlul acestui text nu trebuie să ne ducă în eroare. Îndemnul nu este adresat doar femeilor ci tuturor celor pentru care (noi credem că sunt cei mai mulţi) misoginismul lingvistic nu este o alegere ci doar rezultatul unei credinţe naive în caracterul natural al limbii. La această credinţă trebuie să renunţăm.

Eficienţa unei asemenea schimbări de atitudine este mai mare decât ni s-ar părea la prima vedere căci limbajul, aşa cum aminteam la început, este cel ce dă forma conştiinţei noastre. Insinuându-se în structurile cele mai profunde ale fiinţei el îşi maschează caracterul istoric şi ne împiedică să vedem cum ne ţine înlănţuiţi pentru că vorbim mai înainte de a reflecta despre cum vorbim, ne supunem regulilor înainte de a le supune pe ele însele unei analize de pertinenţă. O conştientizare a modului în care îl utilizăm poate fi parte integrantă din procesul de autoformare ca fiinţe care, în acest caz, să nu mai vadă în apartenenţa la un gen sau altul motiv de dominare sau supunere. Noi ne-am referit la un aspect al excluderii femeilor din limbă dar asta nu înseamnă că alte forme de excludere nu sunt de asemenea posibile sau deja existente.

9 comentarii la “Femei din toate limbile, uniți-vă!”

  • medusa

    Pe mine ma deranjeaza faptul ca femininul pentru unele profesii, ocupatii, se face cu diminutiv. E un mod de a-i scadea din valoare. De exemplu femininul pentru primar este „primarita”, sofer -soferita, doctor – doctorita. Acest „-ita” situeaza munca femeii intr-un plan mai mic, oarecum afectuos.

  • gabicretu

    @medusa,
    Bineinteles ca ai toata dreptatea; dar explicaţia poate fi şi inversă. Diminutivele nu au acelaşi statut pentru că sunt „mai mici”, adică asociate femininului; la fel ca valorile estetice „graţios”, „delicat”, etc. care sunt considerate minore… dansul este o artă de cand e lumea. De ce o fi gratia minora, nu se pot da explicatii logice. Ghici de ce!?
    În exemplele de faţă există macar termen feminin; astept să folosim si „istorica” sau „medica”. Nu vad ce regula a limbii ne impiedica. Regulile societatii care ne impiedica, le stim…

  • Codrina

    Mai traim inca intr-o lume patriarhala, facut-a de barbati doar pentru interesele lor. Capacitatea biologica de a reproduce viata, capacitatea „naturala” de a deveni mama, a fost transformata intr-o obligatie morala pentru femei cu tot ceea ce tine de aceasta actiune, fara insa a tine cont de interesele femeii. Daca aproape continuu barbatii au fost cei care s-au ocupat de politica si stiinta (ignorand ca „sophia-stiinta” e feminin) nu e de mirare ca atatea profesii nu se folosesc la feminin. Multe femei nu au atins inca punctul de a observa ca sunt neindreptatie, ele fiind educate dupa necesitatile barbatilor si acceptand totul ca ceva ce nu trebuie pus sub semnul intrebarii. La fel si barbatii, obisnuiti si ei cu educatia de a fi deasupra femeii, nu vad ca exista o problema. Totul pare normal!!!! Iar asta cam peste tot in lume!
    Insa…eu am sperante. Se pare ca se schimba ceva in moment, se pare ca femeile nu mai accepta orice, iar asta imi place!

  • Gelu

    Sa stiti ca si eu sunt foarte contrariat de aceasta anomalie a limbii romane. De exemplu, nu inteleg de ce exista cuvantul „pitipoanca” si nu exista echivalentul masculin, „pitiponc”. De asemenea, in limba romana nu avem nici „curvi” (curve), nici „cordi” (coarde), nici parasuti (parasute)…De asemenea, vreau sa mai atrag atentia asupra unui alt aspect important al misoginismului limbii romane: de ce exista cocalari in toata tara si nu avem si noi cocalarele noastre? Pana cand?

  • george

    @ medusa

    Maniera dvs. de a gandi este o exagerare.
    Adica este tipica unei „feminazi”
    Sufixul „itza” se datoreaza diferentelor ANTROPOLOGICE(dimensiuni, forta fizica etc)
    Ganditiva la „caprita” …. de exemplu.
    Ca sa nu mai spun ca n-am auzit de „contabilitza” sau „presedintitzica”

    Sa nu exageram in lipsa de alte ocupatii.

    Un pupitz !

  • george

    @ Codrina

    Dumneavoastra ignorati (presupun, cu buna stiinta) cea dintai datorie a fiecarui specimen human : perpetuarea speciei.
    Subordonarea (chiar daca intelectualizata) acestei „datorii” oricaror altor ordini nu aduce nimic bun pe termen lung. De altfel insasi istoria omenirii, de pana acum, ne demonstreaza ca nici o societate/natiune nu a supravietuit „uitand” aceasta datorie/sarcina 🙂
    Exceptiile nu au valoare demonstrativa, sper ca sunteti de acord.

  • Alina

    Ce-mi place mie cand femeile isi problematizeaza existenta! Cand au/n-au treaba, dar isi fac! :)))) Barbatii (acesti porci, vorba Elenei Carstea, alta feminista) trebuie pusi la respect, pentru ca se fac vinovati de erorile limbii! Degeaba s-a schimbat Codul Civil si ala Penal, daca n-a prevazut sanctiuni dure pe tema asta! Sic!

  • Gabi

    @ comentatorilor si comentatoarelor (sic!) tarzii,
    Si pe mine ma incanta sau ma uimeste, dupa caz, antifeminismul preventiv dezinhibat. Zic dezinhibat pentru ca numai astfel se poate justifica afisarea ignorantei cu atât aplomb. 🙂 Oricum, va multumesc pentru interes! Textul nu era destinat celor care au convingeri atât de puternice dar poate fi citit de oricine; chiar si de cei care nu-l înțeleg.
    @ Alina, unor femei li se mai întâmpla sa problematizeze existența; la asta foloseste ratiunea; bărbaților nu li se întâmpla sau le lipseste instrumentul?!
    @Gelu,
    Suntem inca liberi sa luptam pentru egalitate si pentru a fi numiti cu numele nostru – curv, pitiponc sau oricare altul pe care limba nu-l accepta încă. Știm prea bine ca realitatea e alta si e plină de personajele cu pricina…

  • dana

    mie regula asta mi se pare atat de incredibila..
    unei adunări formate din n femei (n poate fi oricât de mare) şi un singur bărbat ne adresăm la pluralul masculin

    Chiar nu se poate schimba? Eu ma gandesc uneori sa protestez impotriva ei :))

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *