Femeile și politica la români
(sinteză la timpul prezent)

“Democraţia-i democraţie, dar nu şi pentru căţei!”, spunea odată – “realist” – un coleg. Totuşi, despre drepturile căţeilor cu toţii am auzit vorbindu-se în ultimul timp destul de mult şi argumentat; organizaţiile care luptă pentru drepturile animalelor sunt o voce sonoră a societaţii civile. Din acest motiv suspectez faptul că ironicul meu coleg nu a vrut de fapt să spună “căţei” ci “Democraţia-i democraţie, dar nu şi pentru femei!”. Deşi se vorbeşte adesea despre marile progrese obţinute pe drumul de la dictatură la democraţie, realitatea noastră cotidiană dovedeşte că aceste progrese, dacă s-au produs, nu le privesc, în egală măsură, şi pe ele.

Multe muncesc din greu în gospodării agricole, ca lucrători familiali neremuneraţi; munca lor nu este inclusă în PIB si nu ofera nici un fel de protectie sociala; în plus, pot fi considerate neproductive.

Ele fac, in ultimii ani, mai multa şcoală (aproximativ 55% dintre absolvenţii de învăţământ superior în acest an sunt femei). Domeniile pentru care se pregătesc oferă status social mai scăzut şi bani mai puţini; functiile de conducere, chiar daca ele sunt majoritare in ramura, sunt detinute mai mult de ei. Drept urmare, decalajele salariale sunt mari; in cazul pensiilor ele sunt şi mai mari pentru că diferenţa este accentuată de faptul că femeile întrerup mai des activitatea pentru a naşte şi creşte copiii şi drept urmare au contribuţii mai mici.

Ele se îngrijesc de ceilalţi – copii, soţi, părinţi în vârstă, rude bolnave – mai mult decât o fac ei. Îngrijirea este pe gratis, pentru că li se spune, dacă nu au slujbe remunerate, că sunt „în întreţinere”. Conform Codului familiei, ea şi el sunt egali, dar el apare drept “capul familiei” în toate statisticile, chiar dacă ea este singura care lucrează sau el mai figureaza ca soţ doar in acte… Ca să fie şi ea considerată “cap” trebuie să renunţe la el (să fie celibatară, văduvă sau divorţată).

De regulă, ele sunt nişte fiinţe anoste, cu prea mult simţ al datoriei şi mai puţin simţ al aventurii, care ascultă mai mult decât vorbesc, care se ocupă de alţii mai mult decât de sine, dau viaţă şi pun suflet în toate. Şi sunt aproape invizibile. Cele care apar pe ecranele televizoarelor nu seamănă deloc cu mamele noastre şi numai uneori sunt fiicele pe care am dori să le avem. Cu certitudine nu sunt ca celelalte 99% dintre femei. Când apar drept “remarcabile”, au meserie de bărbat, comportament de bărbat şi se neagă pe sine. Că sunt femeie nu are importanţă, spun ele, ci competenţa.

E o mare şi periculoasă minciună! Ierarhiile, mai ales în politică, sunt bazate pe putere, nu pe competenţă. Nici nu se spune ce fel de competenţe ar fi necesare pentru a-i reprezenta pe alţii ca să nu se observe că cei care deţin puterea nu le au totdeauna suficient.

In schimb, ei invoca des lipsa lor de competenţă în politică. Putem să acceptăm şi că au puţină dreptate, dacă politică înseamnă circ mediatic, conflicte permanente, să te ocupi de “probleme serioase” – precum instaurarea democraţiei cu tancul sau cum să faci serviciile secrete atât de secrete încât să nu le poată controla nimeni – şi să nu discuţi despre probleme “minore”; de exemplu, cum pot să supravieţuiască cei care au drept venit salariul minim pe economie sau o pensie de o sută lei sau cum se face că sunt incluse în „coşul minim zilnic” ţigările dar este uitat detergentul…

Departe de a le fi avantajat, tranziţia a multiplicat rolurile femeilor, făcându-le situaţia mai dificilă . În multe cazuri au devenit „şi tată şi mamă” pentru că au fost nevoite să preia toate responsabilităţile de la partenerii lor, plecaţi de acasă la muncă sau aiurea, uneori refugiaţi în alcool. Creşe nu mai există, îngrijirea copiilor în regim privat este un lux. Implicarea socială şi politică a femeilor este considerată redusă pentru că, în lumea noastră, a creşte copiii, a îngriji bătrânii, a reproduce biologic şi cultural societatea nu face parte din social şi nu are relevanţă politică (sic!).

După ce au fost sistematic neplătite pentru muncă – în timp ce bărbaţii au fost la fel de sistematic plătiţi pentru a nu munci, aşa cum ne arată politica salariilor compensatorii în tranziţie – s-au risipit prin Europa. Ca să poată trimite un ban acasă, s-au înstrăinat de politica de la televizor; pentru altfel de politică nu au în mod cronic timp şi nici voinţă. Întrucât, în mod repetat, nu au fost prezente pe agenda publică cu interesele lor mărunte – o educaţie mai bună pentru copii, medicamente accesibile pentru cei bătrâni, mai puţină violenţă şi mai mult respect – au început ele însele să creadă că nu contează.

Cele care au crezut diferit au devenit victimele favorite ale politicii şi ţapii ei ispăşitori (ar trebui introdus echivalentul feminin, pentru că la noi, foarte frecvent, nu ei ci ele plătesc pentru greşelile tuturor). Curăţarea politicii româneşti de foştii colaboratori ai securităţii (că de securişti nici nu poate fi vorba) a început şi pare că s-a şi sfârşit cu nişte remarcabile – în ciuda tuturor erorilor – femei. Orice remaniere guvernamentală s-a făcut eliminând femeile din guvern. Culoarea politică nu este relevantă în acest caz deşi actualul executiv a atins o performanţă extrem de rară în lume, nu doar în Europa – nu are in componenta sa nici o ministră.

Nici economia nu funcţioneaza după alte reguli decât politica, cand este vorba despre gen. Intrucat cineva trebuia să plătească pentru pierderile provocate de prabuşirea Fondului Naţional de Investiţii sutelor de mii de investitori marunti, cineva chiar a platit – o femeie; gurile rele ar spune că profitorii dezastrului erau mai mulţi iar ei nu au plătit.
In mod sigur, ei sunt majoritari acolo unde se conduce, unde se decide, acolo unde se alege cum să fie utilizate resursele societăţii. Ele nu sunt; aproape deloc. Romania se situează pe un absolut penibil loc 92 în lume după procentul de femei membre ale parlamentului; in toate celelalte organe ale puterii centrale şi locale ponderea este şi mai mica.

Odată, cineva spunea o poveste care suna cam aşa: „Închipuiţi-vă ca traiti intr-o tara in care preşedintele este femeie, primul ministru şi toţi membrii guvernului sunt femei, preşedinţii celor două camere ale parlamentului sunt femei şi aproape toţi parlamentarii, conducătorii majorităţii instituţiilor importante sunt femei, 98% dintre primari sunt femei, 93% dintre consilieri sunt femei, etc.” Enumerarea continuă să descrie o lume bizară şi produce oroare colegilor barbaţi, oroare indulcită şi transformată într-o îndoială ironică doar de credinţa ca o asemenea situaţie nedreaptă, dezechilibrată, care le dadea fiori, este un produs al imaginaţiei care nu poate să existe cu adevărat. Nici unul nu a observat ca era doar descrierea realitaţii noastre cea de toate zilele dar cu genurile inversate, realitate pe care doar puţini dintre ei o consideră nedreaptă…

Societatea noastra se construieste pe niste valori fundamentale – libertatea, egalitatea, dreptatea, solidaritatea, etc. Personal, am un ataşament autentic faţă de una dintre ele – egalitatea – asa cum cred ca ar trebui sa aiba toate femeile intr-o lume inca profund inegalitara si unde ele sunt frecvent primele victime; un atasament pe care ar trebui sa-l aiba, de asemenea, orice om de stanga. Cum bunele intentii de unul singur nu folosesc la nimic fara actiune de grup, incerc sa-i conving si pe altii, din politica si nu numai, despre cat de important este sa punem in practica principiul egalitatii, despre câte progrese s-ar realiza în ţara nostră dacă am avea, de exemplu, o reprezentare politică mai echilibrată a femeilor şi bărbaţilor.

Ori de cate ori insa discut cu prietenii aceasta temă – tabu în dezbaterea publică şi absentă aproape din agenda politică romaneasca – am senzatia, pe care mi-au marturisit-o si celelalte temerare, că asist la monologuri paralele sau la un fel de dialog al surzilor.

Prietenii de care vorbesc sunt adesea foarte educaţi, cu reuşite sociale remarcabile şi, îngrijorător pentru mine, multi sunt declarat de stânga. Cu toate acestea, au o rezistenta de catar la a se lasa convinsi ca e de bun simt sa accepti ca si femeile, de exemplu, sunt cetateni si au dreptul sa fie reprezentate echitabil acolo unde se iau deciziile care le privesc. Aud numai ceea ce ei vor să audă şi ceea ce vor să audă se situeaza undeva între o imagine caricaturală şi grotescă, la o extremă, şi una retrogradă şi hipertradiţionalistă, la cealaltă; adica, pe de o parte, „feminista cu peri in barba care striga in gura mare ca-i uraste pe barbati” si, de cealaltă parte, „gospodina tacuta, obligatoriu lipsită de orice idee despre lume, frecand fundul cratitei in asteptarea unui barbat care sa-i recomande detergentul mai eficient” (sic!). Prietenii erau mai ales barbati; cu tristete am observat ca si unele prietene gandeau asa; ei erau surzi, ele erau oarbe.

Am încercat să-i înţeleg eu pe ei. Mi-am pus foarte serios întrebarea: de ce gândesc aşa aceşti bărbaţi, cu care împărtăşisem idei şi sentimente încă din studenţie, fii ai unor femei remarcabile, parteneri ai altor femei remarcabile şi chiar excelenţi taţi pentru nişte tinere femei, unii dintre ei. Atitudinea lor mi-a atras atenţia asupra unui fapt care nu este particular şi ne afectează în general mişcarea, oriunde, nu doar acasă. Se cultivă încă nişte mituri care subminează eforturile de a schimba societatea şi minimalizează activistele mai mult încă decât unii încearcă să minimalizeze femeile în spaţiul politic. Aceste mituri trebuie permanent combătute.

In primul rând, cred că toate femeile se confruntă – exceptând poate ţările nordice – cu neînţelegeri şi false percepţii despre ceea ce ele vor, spun sau fac. Afirmaţia se referă mai ales la organizaţiile de femei şi la activismul feminist din politică. Este atât de profundă neînţelegerea încât chiar militantele pentru respectarea drepturilor femeii simt nevoia să se apere preventiv de acuzaţii spunând „ Nu că aş fi feministă dar…” şi continuă cu foarte coerente discursuri feministe. Or, aici este o mare problemă – cea a prejudecăţilor, stereotipurilor, falselor concepte cu care operăm şi care impiedică comunicarea.

Dacă dorim să schimbăm ceva cu adevărat, trebuie ca femeiele să-si explice pentru cei ce nu sunt pregătiţi să înţeleagă, acţiunile şi obiectivele. Altfel, nu e loc de întoarcere, doar de eşec!

Prima credinţă care ne însoţeşte şi afectează activitatea este aceea că femeile din politică şi mai ales organizaţiile lor îşi exprimă opinia şi eventual pot decide în câteva domenii femeieşti sau se ocupă cu…probleme femeieşti.

În situaţia bună, ni se recunoaşte o anume competenţă dacă ne exprimăm opinia despre educatie, sanatate şi, eventual, cultură sau mediu. Dar asta se petrece ca un fel de concesie care urmareste sa arate mai mult spiritul democratic al celui ce cedeaza decat convingerile sale intime sau indreptatirea femeilor de a-si expune punctul de vedere. Si mai spune ceva – functionand ca un fel de bariera in fata implicarii efective in actul decizional – să ne păstrăm menirea „naturală”, de femei. Să nu încălcăm zonele interzise!

In situaţia proastă, dar foarte frecventă, organizaţiile de femei funcţionează pe principiul excluderii la interior, fiind un fel de enclave care se ocupă, în partide, cu bucătăria politicii; organizează acţiuni sociale şi culturale, dau telefoane, pregătesc dosare şi, de multe ori, la propriu, pregătesc gustări şi fac cafelele. Sigur, ele nu decid.
Or, concluzia care se impune este că suntem recunoscute eventual ca femei dar nu ca cetăţene. Am auzit de nenumarate ori – mai ales când se faceau comentarii legate de bugetele excesive destinate securităţii – comentarii de tipul „Ce ştiţi voi despre securitate! Astea sunt lucruri serioase, decizii strategice, care ii privesc pe barbati…”

Acesta este mitul celor două lumi separate, cu reguli distincte – lumea bărbaţilor şi cea a femeilor – de care fiecare ar trebui să se ocupe. Această societate nu a existat niciodată în realitate ci este numai o idee in mintile celor care detin puterea de a decide, idee care trebuie eliminată.

Este necesar ca femeile să participe la elaborarea politicilor de securitate si aparare, de exemplu, pentru că le priveşte. În război mor copiii şi partenerii lor, se cheltuie banii lor şi mai mor şi ele pentru că, frecvent, victimele sunt civili în mai mare măsură decat soldati, ca sa nu mai amintim cadrele medicale şi militare femei prezente in zone de conflict.

Ceea ce desemnăm, cu un cuvânt monstruos in limba romana, drept gender mainstreaming este o necesitate. Numai ca, pentru a fi luate în considerare interesele si obiectivele ambelor genuri, ele trebuie cunoscute şi exprimate, trebuie definite; consecintele masurilor care se adoptă trebuie masurate. S-ar putea descoperi atunci ca poate ne-am săturat să fim mame de eroi şi vrem să avem fii-oameni vii.

Aici apare un pericol pe care nu-l sesizăm în deajuns – să fim bătute cu propriile noastre arme. Mă refer la acele situaţii în care femeile ocupă poziţii decizionale în domeniile la care mă refeream mai sus şi nu fac decât să conserve sistemul, oferindu-i şi o suplimentară legitimitate democratica. Sunt în politica actuală câteva nume care pot servi ca exemplu. Condoleeza Rice este un caz de acest tip. Succesul ei in ierarhia decizionala americana poate fi folosit pentru a se spune că, în sfârşit, lucrurile încep să se echilibreze. Şi aici vine întrebarea – a schimbat ea în vreun fel regulile jocului astfel încât interesele femeilor să fie mai bine reprezentate, punctul lor de vedere a avut o mai mare vizibilitate?! Raspunsul este, mai curand, nu.

Situaţia este diferita în ţările în care femeile au reuşit să ocupe într-o pondere suficient de mare locuri decizionale. S-au observat modificări evidente ale politicilor publice. Statisticienii au descoperit cateva corelatii semnificative intre prezenta femeilor in organismele de decizie si evolutia unor indicatori bugetari. Astfel, intre ponderea cheltuielilor militare – numite, eufemistic, „de aparare”- si ponderea femeilor în parlament se observa o corelatie inversa in timp ce cheltuielile sociale, pentru educatie si sanatate variaza in acelasi sens cu ponderea lor. Un alt fenomen interesant observat în ţările care au un mai bun echilibru de gen in politica este acela că cetăţenii percep administraţiile şi politicienii ca fiind mai puţin corupţi.

Asta inseamna ca femeile reusesc sa redirectioneze banii publici dinspre domeniile legate de exercitarea violenta a puterii de catre stat spre cele asociate cu interesele fundamentale ale cetatenilor şi să determine o modalitate mai corectă şi mai transparentă de lucru.

Am putea sa interpretam si altfel aceste cifre brute – ca femeile au reusit sa-si faca simtita prezenta in politica mai ales in acele societati unde barbatii sunt ei insisi mai putin legati de ierarhiile de putere ale societatilor traditionale, razboinice, sunt mai pasnici, mai interesati de social sau corecţi prin cultura lor. Cum urmaşii vikingilor au astăzi societăţile cele mai egalitare din perspectiva de relaţiilor dintre femei şi bărbaţi, aceasta interpretare este o pura speculatie. Realitatea arata ca femeile au reusit, pas cu pas, sa-şi facă auzite vocile şi caştige drepturile; departe ca acestea să fie un dar, sunt rezultatul unei lupte care se intinde pe cel putin două secole.

Ne putem întreba ce înseamnă „pondere suficient de mare” în organele de decizie?! Cel puţin 20%, spun specialiştii. Sub acest procent femeile în politică tind să imite bărbaţii. Pentru că nu pot modifica regulile jocului astfel încât să le adapteze specificului lor, se supun celor existente pentru a dobândi acceptarea şi recunoaşterea din partea grupului; pot adopta inclusiv comportamente zise „masculine” – un limbaj mai liber şi mai violent, renunţarea la viaţa personală în favoarea „carierei”, şedinţo-mania.

Aceasta din urmă este una dintre bolile politicienilor, extrem de contagioasă şi, în egală masură, periculoasă atunci când devine singura formă de activitate politică şi cel mai important argument de legitimare; contribuţia fiecăruia se măsoară în „ore scaun” la sediul partidului şi pe această bază se stabilesc ierarhiile. Acest criteriu funcţionează şi ca factor ce limitează ascensiunea femeilor în ierarhiile organizaţiilor (întrucât, din cauza obligaţiilor familiale şi de îngijire ce le revin aproape exclusiv, au timp liber semnificativ mai redus pentru şedinţe interminabile şi ineficiente).

Un alt „mit” frecvent împărtăşit este că nu putem fi egali pentru că suntem diferiţi de la natură, ca şi cum egalitatea ar presupune că trebuie să avem aceleaşi trăsături, aptitudini, comportamente şi în aceeaşi măsură.

Egalitatea nu este un atribut natural ci o relaţie socială între cetăţeni, relaţie care este fundamentul democraţiilor moderne; de la „natura” oamenii sunt egali. Egalitatea presupune că barbaţii şi femeile trebuie să se bucure de aceleaşi libertăţi şi să le fie garantate aceleaşi drepturi; mai înseamnă că trebuie să aibă aceleaşi oportunităţi de dezvoltare individuală şi, nu în ultimul rând, să împartă responsabilităţile într-o manieră echitabilă.

Faptul natural că femeile nasc copiii şi bărbaţii nu – diferenţa esenţială biologică dintre cele două genuri, invariabilă – nu se poate constitui într-un criteriu social de acceptare sau excludere de la exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeni. Orice trasătură înnăscută care este folosită drept criteriu de ierarhizare socială este echivalentă cu nerecunoaşterea statutului de cetăţean şi este discriminatorie pentru că singurele „inegalităţi” acceptabile în statul de drept sunt cele dobândite.

Deşi au abolit sclavia, s-a desfiinţat regimul de apartheid, s-a acordat votul universal în toate ţările, majoritatea societăţilor moderne nu pot totuşi să fie considerate democraţii autentice atât timp cât femeile sunt considerate inferioare pentru că sunt femei; democraţia poate începe numai după ce va fi abolită şi „ultima inegalitate” bazată pe naştere, aşa cum o identifica, pe bună dreptate, Vladimir Pasti.

Există şi mituri „ştiinţifice” ale societăţii moderne care dezavantajează femeile şi le limitează posibilităţile de participare politică în ciuda faptului că, aparent nu au nici o legătură cu reprezentarea cetăţenilor în organele puterii. Unul dintre ele – reducerea activităţii productive la producţia de bani – a transformat indicatorul „marfă vândută şi încasată” în principal criteriu al dezvoltării, creşterii şi participării economice, Produsul Intern Brut şi participarea la crearea lui într-un fel de mijloc absolut de evaluare. În aceste condiţii, creşterea şi educarea copiilor proprii, îngrijirea bolnavilor şi altor dependenţi din familie, muncile casnice – adică ceea ce economic înseamnă reproducerea şi refacerea forţei de muncă – sunt considerate activităţi neproductive şi neremunerate. Participarea la o activitate economică este criteriu de valorizare socială; drept urmare, femeile sunt devalorizate şi ca muncitoare chiar dacă statisticile arată că muncesc mai mult (ca să nu amintim şi lipsa asigurărilor sociale sau existenţa lor doar în calitate de drepturi derivate…)

Aceste mituri sunt arhi-prezente şi mereu reluate pentru uzul noilor generaţii în mass media, transmise prin emisiuni în care femeile sunt obiecte foarte frumoase, foarte tinere, foarte dezbrăcate, blonde şi fară minte sau casnice „în întreţinerea” unor bărbaţi maturi, activi şi plini de succes; sau ele sunt „bebeluşe” (şi cine ar încredinţa treburile publice unor bebeluşi!?) iar ei „cârcotaşi” (adică posesorii unui fel de spirit critic autohton, necesar în politică). Reclamele comerciale utilizează şi ele stereotipurile de gen în exces, în dezavantajul ambelor genuri; bărbaţii nu sunt privilegiaţi totdeauna întrucât adesea apar consumând alcool, încălcând regulile, utilizând violenţa. Situaţia este social extrem de dăunătoare pentru că aceste comportamente sunt prezentate drept modele recomandabile sau înţelese astfel.

In aceste conditii, tragem concluzia că problema participării femeilor în politică este mai complexă decât credem şi necesită o actiune concertată în care să fie implicate societatea civilă, partidele politice, mass media, sistemul legislativ, Consiliul National al Audiovizualului, sindicatele, cercetătorii din universităţi şi, bineînţeles, femeile însele prin organizaţii puternice şi vocale care să le reprezinte interesele.

Participarea politică nu se poate reduce la dreptul de a vota şi nici doar la a candida; înseamnă şi dreptul de a se exprima public şi a se asocia pentru a atinge nişte obiective, a fi alese sau a obţine funcţii în structurile executive pentru a putea influenţa decizia politică.

Experienţa celor ce se află într-o situaţie mult mai echilibrată în ceea ce priveşte reprezentarea în organele alese arată că există un numitor comun – asumarea sau impunerea unor cote de reprezentare pentru fiecare gen pe listele de candidaţi la alegeri şi în structurile de conducere ale partidelor politice. In unele cazuri partidele însele (mai ales cele de stânga şi ecologiştii) au adoptat măsuri de democratizare internă, de orientare a programelor şi atenţiei spre electoratul feminin, de constituire a listelor de candidaţi astfel încât fiecare gen să fie reprezentat într-o proporţie de cel puţin 30 – 40%; unele au introdus sistemul paritar prin alternarea pe listele a candidaţilor şi candidatelor. În alte cazuri, legea electorală sau chiar constituţia a inclus asemenea prevederi; ele au obligat partidele să descopere electoratul feminin şi să-şi extindă baza de selecţie a candidaţilor astfel încât să includă mai multe femei.

Sistemul electoral utilizat poate fi, de asemenea, o frană sau un stimulent în calea reprezentării echilibrate. Votul proportional permite femeilor să fie alese în mai mare măsură, în condiţiile unei vieţi democratice normale, în comparaţie cu cel majoritar. Exemplul cel mai sugestiv pentru a ilustra diferenţele de rezultate în funcţie de sistemele de vot îl constituie Franţa. Aceasta are în Adunarea Naţională (aleasă prin vot majoritar) unul dintre cele mai mici procente de deputate din Europa şi din lumea democratică – dar nu mai mic decât în România – 12%; în Parlamentul European (ales prin sistem proporţional pe liste) unul dintre cele mai mari – 44%. La nivelul consiliilor regionale, unde se aplică legea privind paritatea reprezentării pe liste – ponderea femeilor este de peste 47% . Aprecierea de care se bucura Segolene Royal si cele 47 % din voturile francezilor obtinute la prezidentiale sunt semne ca schimbarea societatii franceze este substantiala; mai mult decat regulile politicii.

Acceptam ca si în România ultimilor ani s-au înregistrat câteva progrese remarcabile, cel puţin la nivel legislativ. Avem o prevedere constituţională şi o lege care garantează egalitatea de şanse; toate bune şi frumoase dacă „egalitatea de şansă” garantată nu ar fi un nonsens pentru o lume deja ierarhizată. În toate limbile şi culturile „şansa” se află sub semnul neprevăzutului şi întâmplării, nu al necesarului; înseamnă ocazie favorabilă, noroc, hazard, probabilitate.

Cum nu se poate garanta distribuţia egală a norocului (pentru că este intim legat de ideea de hazard) nici a probabilităţilor (care sunt doar măsura posibilului) o asemenea garanţie nu angajează la nici un discurs pozitiv cu privire la egalitate; se limitează la a spune „să nu împiedici”.

O lege formală nu poate creea oportunităţi reale de dezvoltare şi afirmare personală, nu asigură participarea la alegerile fundamentale din societate, nu realizează o împărţire a responsabilităţilor familiale care să elibereze timpul pentru alte activităţi, nu oferă resursele necesare pentru a face cunoscute proiectele.

Mie îmi aminteşte doar, cu tristeţe, o afirmaţie a lui Anatol France – „ Legea burgheză interzice în egală măsură bogaţilor şi săracilor să doarmă sub poduri „ – care ar putea fi parafrazată. Legea egalităţii de şanse permite în egală măsură femeilor şi bărbaţilor să ocupe un loc în guvern; singura problemă este că toate sunt deja ocupate…

Totuşi, cred că trebuie să privim cu optimism viitorul; o schimbare în regulile vieţii noastre politice este necesară şi posibilă până şi pentru simplul motiv că în alte ţări s-a şi petrecut. Ceea ce mai trebuie să înţelegem este că nicăieri nu s-a produs de la sine…

Conferinta tinuta la Reprezentanta Comisiei Europene in Romania, aprilie, 2007