În contratimp sau pe contrasens ?!

Andrei Marga și Adrian Severin au, ninemi nu se îndoiește, preocupări cu privire la viitor. Al Europei și al României. Pentru mine, viitorul a fost tema centrală, definitorie, în tot ceea ce am făcut. Așa că m-au invitat și pe mine la evenimentul pe care l-au organizat. Aveți mai jos intervenția pe care am ținut-o în cadrul Conferinței ”România și viitorul Uniunii Europene”, București, 9-10 iunie 2026. Cu ceva întârziere…

 

Ceea ce voi susține în continuare mă va transforma în oaia neagră a turmei albe. Cu certitudine va genera polemici. Sunt o realistă utopică, adică una foarte conștientă de probleme  și provocări dar care a susținut ideea unei Europe federale. Față de funcționarea actuală, am fost  mereu critică, dar nu eurosceptică. În timp, am devenit foarte îngrijorată de direcția în care Uniunea Europeană se îndreaptă și îmi este deja teamă că ajunge doar un proiect imaginat de unii, ca utopie,  și realizat alții, ca distopie. Un zvon bântuie Europa. Că Uniunea și-a făcut datoria și acum poate să moară, ca să îl parafrazez pe Schiller. Nu suntem încă acolo!

Mărturisesc asta într-o sală plină de critici ai federalismului. Nu-mi spuneți că ați avut dreptate! Federalismul unora, printre care mă număr, nu s-a bazat pe iluzii, ci pe necesitate; și pe experiența trecutului. O Europă a statelor naționale – temă reluată mereu în spațiul public – am mai avut și s-a lăsat cu două războaie mondiale după care fiecare, state și societăți,  au trebuit să se reconstruiască din temelii. 

Uniunea Europeană trebuia reformată cu orice preț dar păstrată cu orice preț; ce fel de federație sau confederație poate deveni se va decide în funcție de realități și în mod democratic. Datoria noastră este să diagnosticăm corect problemele pe care reforma sau refondarea Uniunii ar trebui să le rezolve. Altfel, vom avea soluții bune la probleme inexistente și vom ignora adevăratele probleme.

Atunci când România a aderat – cu bună-credință absolută și necunoaștere totală –  reforma mai era încă posibilă. Uniunea era un șantier în lucru. Astăzi, este infinit mai dificil, ca să nu zic imposibil. Economicul (sistemul financiar bancar) a preluat politicul și-l ține captiv; la nivel european și național; politicul nu poate sau nu vrea să se elibereze. Media, rețelele sociale și institute foarte interesate și bine finanțate formează conștiința cetățeanului. Partidele tac.

Raporturile de forțe la nivel global s-au schimbat; lumea este multipolară iar instrumentele multilaterale create după al doilea război mondial, subminate sistematic și intenționat, nici nu mai reprezintă realitatea, nici nu sunt capabile să gestioneze nenumăratele probleme care apar; și ele trebuie reformate (ONU, FMI, OMC, Banca Mondială).

Europa nu este unită decât în declarațiile liderilor; în schimb, este uniformă! De bună voie și nesilite de nimeni, majoritatea guvernelor fac sau ar face exact ceea ce acuză că le obligă Uniunea să facă fără voia lor. Guvernele pot pasa responsabilitatea și transforma Uniunea în țap ispășitor atât timp cât cetățenii uită sau nu știu că principala instituție decizională e formată chiar de aceste guverne (Consiliul Uniunii Europene). Cealaltă instituție – Parlamentul European – este aleasă direct de cetățeni. Tot guvernele desemnează comisarii. Inclusiv parlamentele naționale au aprobat măsuri pe care ar fi trebuit să le respingă, dacă analizau și înțelegeau interesele celor pe care-i reprezintă. Nu putem accepta că toți membrii tuturor parlamentelor au fost aleși de corporații dar putem suspecta că avem instituții captive sau independente (de interesul public).

Nu susțin că  Uniunea trebuie conservată în forma ei actuală și nici că va fi desființată mâine! Nu neg realizările trecute. Ele există. Unele sunt inegal distribuite, altele sunt în beneficiul tuturor. În prezent, însă,  nu avem argumente concrete pentru a vorbi despre un viitor diferit și mai bun  pentru cei mulți, nu pentru câțiva!

Fără o refondare radicală, dacă suntem norocoși să evităm o criză economică profundă și un război, viitorul va fi doar un prezent repetat. Adică, inegalități între state și în interiorul lor, un sistem monetar fragil, o dependență economică, energetică și geopolitică totală a unei entități care, din păcate, se comportă și se vede ca imperială, la vârful ei. Un imperiu dependent este un imperiu second hand! Consider că o republică (federală sau nu) ar fi preferabilă!

De ce sunt atât de brutală în formulări?!  Criza Uniunii Europene nu e doar a ei. Este parte a crizei capitalismului neoliberal occidental la care se adaugă un complicat  specific propriu; acesta este motivul obiectiv.  

Motivul subiectiv vine din diagnozele Uniunii pe care le fac sistematic, de aproape un sfert de secol. Am analizat aproape orice document european importsnt; am urmărit realitatea și schimbările ei. Multe probleme aveau soluții sau soluții mai bune decât cele alese. Necesitau însă o paradigmă economică diferită de cea neoliberală, adică ar fi trebuit să renunțăm la credința irațională că piața este mecanismul perfect de alocare a resurselor, că statele trebuie să fie mici și controlabile, sectorul public privatizat, economia dereglementată iar granițele deschise pentru fluxurile de capital, bunuri și servicii (adică ceea ce numim globalizarea neoliberală). 

Această paradigmă economică nu e apărată de oameni incompetenți, chiar dacă suspectăm că mulți sunt interesați. În schimb, funcționează ca o religie. Când realitatea contrazice paradigma, e realitatea de vină! Va sfârși prin a distruge capitalismul și democrația; Uniunea este în pericol de a fi prima victimă. 

Înființată inițial ca o piață pentru corporații – cele americane, în prima perioadă,  și europene, mai târziu – Uniunea Europeană era pe cale să devină mai mult decât o piață. Cel puțin, cât timp a fost formată din puține state și relativ asemănătoare ca dezvoltare, fragilitatea construcției nu se vedea. 

După extinderea din 2004, disfuncțiile au devenit evidente. Diferențele de dezvoltare între statele membre au produs mișcări ale forței de muncă dinspre est spre vest și mișcări ale capitalurilor în sens invers. Ambele procese sunt divergente. Țările mai puțin dezvoltate nu mai au resursele umane pentru a reduce decalajul, corporațiile din țările mai dezvoltate devin monopoluri, controlează sau înglobează întreprinderile naționale, cele care nu falimentează în fața unei concurențe inegale. În faza următoare, se repatriază profiturile în țara mamă sau în paradisuri fiscale și se plătesc impozite puține, atunci când plătesc. Bugetele de stat devin deficitare. 

Statele se împrumută sau își privatizează companiile publice, fie pentru a realiza noi investiții, fie din motive pur ideologice, pentru că statul însuși a fost făcut să creadă că ar fi prost administrator. Băncile și instituțiile financiare de la care guvernele se împrumută sunt înregistrate în unele state membre, care devin creditoare; nevoile,  în altele, care devin debitoare.  

Am enumerat succint procese cunoscute  care se produc și produc divergențe, încetinind sau împiedicând reducerea decalajelor economice, în ciuda eforturilor de a spori coeziunea. Fondurile de coeziune și remitențele  care au intrat în statele mai puțin dezvoltate nu depășesc, totuși, sumele care au plecat din ele. E concluzia studiului realizat de Thomas Piketty asupra statelor din Europa centrală. Nu te uita la ce ți se dă, uită-te la ce ți ia,  zicea un înțelept! Divergențele economice  provoacă tensiuni sociale și alimentează euroscepticismul.

Cu toate acestea, în anul de grație 2008, Uniunea Europeană era cea mai mare economie din lume, depășise Statele Unite ale Americii la Produsul Intern Brut.

Este momentul în care Uniunea, mereu criticată pentru lentoarea deciziilor și pentru că nu ar avea un președinte cu număr direct la alți președinți, a luat-o pe contrasens! În ultimii 20 de ani a fost condusă aproape exclusiv prin crize – criza financiară, criza climatică, criza energetică, criza migranților nedoriți, criza generată de epidemie, război la frontieră, criza morală a unei societăți care tolerează genocidul dar închide gura celui rămas rațional, etc. Crizele, reale! Niciuna nu a fost rezolvată, doar înlocuită de următoarea. Măsurile bune, neaplicate, cele sinucigașe, aplicate cu strictețe!

Voi descrie, spre  ilustrare, câteva schimbări periculoase de direcție.

De la o monedă pentru Uniune, la o Uniune pentru salvarea euro

Euro nu este o monedă unică. Este o monedă comună. A fost creată în vederea unei viitoare uniuni politice, în speranța că o va accelera. Este adoptată într-o zonă cu disparități largi și centru. Câteva state sunt câștigătoare, celelalte  pierd.

Ca orice altă monedă, euro este bazat pe încredere. Menținerea încrederii stabile solicită stabilizatori automați și o veritabilă bancă centrală, cu toate instrumentele de intervenție, pentru a menține echilibrul economic.

Adoptând euro, statele au renunțat moneda proprie și la majoritatea mecanismelor de ajustare asociate – rata dobânzii, cursul de schimb, deficitul. Trebuiau create altele la nivel european! Nu au fost! Criza financiară din 2008, deși importată din SUA, în mare măsură, a pus în lumină fragilitatea sistemului monetar. Se poate observa și de nespecialiști că euro nu a fost văzut niciodată ca un pericol la adresa supremației dolarului american, așa cum astăzi este considerat yuanul chinezesc, chiar dacă piața europeană era cea mai mare din lume.

Reglementările post-criză (Pactul fiscal) nu puteau avea decât rezultate catastrofale. Problema sistemului monetar era europeană dar responsabilitatea a fost atribuită statelor membre; să se descurce! Politica monetară a fost scoasă în afara deciziilor politice iar politicile sociale s-au transformat în variabila de ajustare. 

Pentru orice dezechilibru, austeritatea a devenit soluția suverană! Se țintește inflația, niciodată, șomajul.  Noile norme sunt disciplină fiscală,  reforme structurale, uniunea bancară și a piețelor de capital. Aceasta din urmă ignoră faptul că mișcarea capitalurilor  financiare se face de la săraci la bogați și că Uniunea e formată din state cu un potențial de  dezvoltare foarte diferit, deci și diferită nevoie de bani. Deși băncile au produs criza, pentru a le recâștiga încrederea, chiar și România, care nu este oficial în zona euro, a împrumutat 20 de miliarde, în 2009. 

Chiar dacă nu este încă membră a zonei euro, România nu este protejată de efectele negative generate sistemului monetar din multiple motive. Nu are derogare permanentă, are un ridicat grad de euroizare a economiei și un domeniu bancar dominat de capitalul străin.  În plus, are o Bancă Națională care nu a folosit independența relativă față de BCE și instrumentele la dispoziție în sprijinul economiei; politica prudențială a BNR a fost multă vreme excesivă. Deși nu era obligată, România a adoptat și legislația privind guvernanța economică. Când nu ni se impun condiții din exterior, ne legăm singuri mâinile sau picioarele. 

Coordonarea ex ante a politicilor (semestrul european) introdusă după criza financiară nu este o idee rea în sine dar este un instrument slab din lipsă de capacitate administrativă, voință de implementare, diagnoze greșite și, iarăși, neoliberalism. Să luăm cazul  recomandărilor de țară. 85 % dintre măsurile financiar bancare sunt adoptate, doar 7-8% dintre cele sociale… În toate țările!

O uniunea monetară  fără uniune politică poate funcționa doar pentru beneficiul sistemului financiar bancar, nu pentru societate; or,  oamenii trăiesc în societăți, nu în piețe! Cu atât mai puțin în sisteme monetare…

De la un proiect de pace,  la unul de război!

Uniunea Europeană a evitat, până recent, capcana creșterii puterii ilegitime a complexului militar industrial (nu și a celui academico-mediatic, cum se adăugă astăzi). Din păcate, nu a înțeles avertismentul președintelui Eisenhauer cu privire la puterile ilegitime.

O politică de apărare proprie nu înseamnă o nouă cursă a înarmărilor; poate însemna să ne organizăm pentru a menține sau construi pacea, pentru a cultiva prietenii, fie ele și de interese; sigur nu înseamnă să ne creăm inamici ca să aibă armamentul utilizare. În aceeași măsură, exigențele unei securități sporite nu presupun să se ofere unor instituții necesare dar nedemocratice, precum serviciile de informații, puterea de a controla pe oricine fără a fi controlate de nimeni.

De asemenea, nu trebuie uitată o lecție a istoriei  – alianțele militare se pot schimba, vecinătățile, nu! Politica de vecinătate estică a UE parcă a fost concepută ca să îl facă pe Zbigniew Brzezinski celebru. Nu știm ce va fi Rusia, cu sau fără Ucraina; știm însă că decizia nu se ia la masa de șah, ci într-un război sângeros. 

Secolul 21 va fi al cooperării sau nu va fi deloc, obișnuiesc să repet. A început foarte prost! Investirea unei părți mici  din bugetul  european în industria militară voia să arate inițial că se  face ceva și  în acest domeniu. Recent însă, s-a trecut la un soi de neo-keynesianism militar. Facem  împrumuturi, ca și în cazul pandemiei, ca să cumpărăm/producem, de data aceasta, arme. 

Pe termen lung, această decizie  se va dovedi un mare eșec!  Uniunea Europeană nu emite bani, are un buget de doar 1,4% din PIB; până și România are unul de circa 30%. Uniunea Europeană împrumută bani. La un buget anual de 190 de miliarde, UE a împrumutat 750 de miliarde pentru programul din care sunt finanțate PNNR-urile și încă 150 de miliarde pentru SEIF, investiții în industria militară. Mai adăugăm încă 90 de miliarde pentru Ucraina. Dacă Comisia Europeană era un stat membru, ar fi intrat demult în procedură de deficit excesiv.

Keynesianismul militar a funcționat, nu negăm; într-un anume context istoric și doar cu o condiție –  să se declanșeze câte un război la fiecare șase luni! Dacă analizăm cazul SUA, nu s-ar putea spune că investițiile enorme în armament au fost întotdeauna un succes.

Pentru Uniunea Europeană însă, aceste investiții sunt inutile. Rațiunile sunt multiple:

– nu există o politică externă comună, care  să aibă aceeași direcție – a păcii iar armata este un instrument al politicii externe.

– nu lucrăm la elaborarea unor tratate globale de control al armamentului care să împiedice escaladarea ulterioară; ele au existat și nu mai există.

– nu s-a ajuns la inter-operabilitatea echipamentelor militare existente.

– nu există un centru de comandă comun, dacă ar fi vorba de vreun război în care să fim implicați.

– nu este elaborată o  strategie militară de secol 21 viitor, ca să vedem ce ne lipsește și de ce avem nevoie, nu ce pot produce corporațiile mari din domeniul industriei militare.

-ipoteza că am putea începe să ne batem între noi, statele Uniunii, nu a fost luată în considerare.

Dintre  statele membre ale Uniunii, 23 sunt deja membre ale NATO, care folosește, în principal, armata și echipamentul statelor membre; 4 state sunt neutre. În loc să unim Europa prin politicile de apărare, ne confruntăm cu pericolul de a diviza politica internă de apărare a fiecărui stat membru, de a o dubla, de a discrimina pe unele în favoarea altora și de a renunța la diplomație. Încălcăm astfel cei 3D care constituie  principiile apărării comune europene, scrise în tratate – neDublare, neDiscriminare si Diplomatie. 

Să nu uităm că avem deja pornite prea multe războaie pe care nimeni nu le poate câștiga dar toată lumea le poate pierde. Această lume este deja multipolară. Uniunea Europeană ar putea să contribuie de reconfigurarea instituțiilor multilaterale  absolut necesare noii realități. Anarhia violentă nu servește nimănui. Nici măcar celor care  o provoacă!

De la reducerea energiei fosile, la o economie fosilizată

Economia este energie transformată. Uniunea nu are. A avut. Era ieftină și prin conducte,  suficientă pentru a asigura nevoile tranziției spre o energie mai curată, pentru  industrie petrochimică și, într-o anume măsură, proteja și  mediul. Dar era gaz rusesc și provoca dependență. La gazul de șist adus cu vaporul suntem imuni. Ca urmare, importăm gaze de șist.

Green Deal-ul european a fost elaborat pentru a maximiza profitul companiilor, nu pentru securitatea energetică a cetățenilor și economiei. Mecanismul european de stabilire a prețului pieței la  energie a  avut același obiectiv. Dar  rareori se spune asta. Energiile regenerabile au fost criticate dar cu argumente ridicole  – ba că vântul nu bate tot timpul, ba că soarele nu arde și noaptea. Între timp, s-a descoperit că nici gazul nu mai curge prin Nord Stream, nici Strâmtoarea Ormuz nu este deschisă când cei ce au nevoie de petrol ar vrea să fie. 

Cea mai mare consumatoare de energie din lume, cu cea mai mare producție industrială,  este, totuși,  cea mai puțin afectată – China. Are un Green Deal făcut cu cap și aplicat cu rigoare! Cele mai mari centrale  solare, eoliene, hidrocentrale, ceva energie nucleară,  baterii de stocare, mașini electrice, căi ferate de mare viteză, toate sunt acolo. În anul 2000, Germania producea panouri solare. Actualmente, în primii zece producători globali nu mai este  nicio firmă europeană, nouă sunt chinezești. 

Mineralele rare fără de care noile tehnologii nu funcționează, sunt tot în China. Dar Uniunea nu are nici Google, nici Amazon, nici Starlink, nici măcar Apple sau Tesla; nu-i trebuie metale rare, am spune cu ironie amară, deși a patra revoluție industrială a început  demult. Uniunea s-a angajat, în schimb, să investească în SUA banii care lipsesc cronic în economia europeană; angajamentul vine după ce i s-au impus și a acceptat taxe vamale la produsele pe care le vinde pe piața americană. 

În schimb, într-o răbufnire imperială de care nu poate scăpa, conducerea Uniunii Europene aplică sancțiuni și dă lecții (pe modelul învățat de la SUA).

Pachetele succesive de sancțiuni asupra Rusiei au un efect de bumerang neîndoielnic. Cele asupra Chinei, sunt aproape aberații, în contextul dat. Nu refuzăm protecționismul, ca principiu. Totuși, când fiecare produs încorporează materii sau componente care vin din zeci de alte state, trebuie gândit serios înainte de a aplica taxe vamale prohibitive. Cu partenerii necesari, sunt preferabile dialogul și negocierile.                                                                                

Aceste exemple ne spun că reforma euro este, întra-adevăr,  o problemă instituțională; foarte multe dintre celelalte probleme sunt legate de politici. Europa este – și  se comportă, uneori – ca o Românie mai mare. Cu aceeași constituție, respectiv aceleași tratate, lecturate cu bună credință și cu politicile adecvate, se poate merge mai departe. Subsidiaritatea nu ar fi o problemă în sine. Ea ne cere ca deciziile să se ia la nivelul potrivit. Dacă ar fi vorba de politici și măsuri corecte, cetățeanul  le acceptă indiferent de unde ar veni, nivelul național sau european.

Multe politici actuale ale Uniunii sunt criticate însă pe bună dreptate! Trebuie schimbate! Totuși, la nivel european, principalul decident este încă Consiliul, guvernele noastre dragi, care se află sub control democratic și care primesc de la parlamentele naționale mandatele, se presupune. Ele hotărăsc cel mai adesea unanim! Ba chiar sancționează guvernele care au opinii diferite. Tot guvernele naționale desemnează membrii Comisiei Europene.

Legătura democratică care lipsește atât de mult între instituțiile europene și cetățeni nu sunt guvernele naționale, după cum se poate concluziona. Sunt partidele politice! 

De la partide politice, la organizații ”nonguvernamentale”. De la democrație, la corporatism birocratic. Cazul Conferinței privind viitorul Europei

Partidele sunt o parte necesară, definitorie, a democrației liberale, ele sunt încorporate în definiția acesteia.

Reamintesc că partidele politice:

• asigură pluralismul,  organizarea/coagularea diferitelor categorii de interese și valori, adică reprezentativitatea politicii

• propun modele alternative coerente de societate

• creează conștiința politică, care nu este deloc înnăscută, trebuie educată; explică cetățenilor rațiunea fiecărei decizii; unele pot fi dureroase dar necesare

• selectează și pregătesc personalul necesar pentru exercitarea puterii, după ce verifică valorile asumate,  competența și caracterul! Nu împrumută cadrele  direct de la Goldman Sachs sau de la partidul advers! Fără  nicio verificare!

• mobilizează cetățenii pentru a le urma și a participa la procesele politice și electorale.

• conduc  țara/Uniunea, atunci când sunt la putere, gestionând diferențele din cadrul societății pentru a evita conflictele… 

Munca lor este grea si complexă!

Așa este în teorie sau în cer; pe pământ, în societățile noastre occidentale, democrația liberală are realmente probleme.  În principal, pentru că partidele zise mainstream au eșuat în a-și îndeplini rolul. În democrațiile populare, se pare că partidele muncesc mai mult!

Problema voturilor ”nedorite” de deținătorii puterii  nu este dezinformarea – care de multe ori este o opinie cu care nu suntem de acord, în politică. Adevărata problemă este că cetățenii îi cred pe cei care răspândesc alte opinii, unele în mod real aberante, și nu partidele de la putere! 

Interzicerea partidelor sau vocilor ”periculoase” nu este soluția, deși ideea circulă iar unii cetățeni sau unele media independente au primit sancțiuni pentru ”neconformitate”.  Interdicția nu ucide ideile și nu face ca tensiunile să dispară! Ele rămân; s-ar exprima, în schimb, prin conflicte, revolte și violențe crescânde. Or, democrația este forma de guvernământ în care tensiunile se rezolvă pașnic! 

Conferința privind viitorul Europei organizată de instituțiile europene (aprilie 2021- mai 2022) a arătat că există părți interesate ca situația să nu se schimbe, ba chiar au contribuit la aceasta. Democrația deranjează! Pe cetățeni? Nici într-un caz. Poate doar corporațiile, din orice domeniu ar fi, preferă să facă ele legea. Să nu uităm că Hitler nu a câștigat puterea! I-a fost oferită!

Conferința a fost o încercare populistă de a lupta cu populismul în creștere și diviziunea Europei. Se aștepta  o conferință cu un rezultat clar; cel puțin, să avem un diagnostic agreat al realității, decizia de organizare a unei convenții și o listă cu modificările necesare pentru a avea o Uniune mai socială, funcțională și mai unită; asta însemna schimbări de tratate, schimbări instituționale și noi politici de care avem nevoie pentru a ne adapta societățile la provocările mai vechi și mai noi. S-a încheiat cu o listă de 49 de propuneri de tipul cum să facem să fie bine și să nu fie rău; dintre acestea,  câteva  țineau de competența Uniunii, altele erau de nivel național sau chiar local. Oricum, au fost uitate.

În ceea ce privește componența conferinței, au participat factori de decizie aleși, factori de decizie numiți – cărora de obicei le dăm un mandat de a vorbi la nivel european – sindicate, reprezentanți ai Comisiei, ai Consiliului, Parlamentului European și parlamentelor naționale, patronate, autorități locale, lobbiști  înregistrați sau neînregistrați, ONG-uri și câțiva cetățeni despre care nimeni nu a putut explica cum au fost selecționați.  Cei circa 50- 60% dintre cetățeni care renunță la votul pentru alegerile europene nu au aflat că se desfășoară.

Partidele politice au fost absente; ele au acceptat acest aranjament. Or, repet, în democrațiile liberale, voința politică a cetățenilor este integrată de partidele politice; cetăţenii votează partide politice pentru a fi reprezentați în instituțiile europene, ca și în cele naționale. Partidele au datoria să le explice ce anume vor să facă din și cu Uniunea Europeană. Cum nu au fost implicate ca actori direcți, nu au făcut nimic pentru a organiza dezbateri și a explica cetățenilor reformele necesare. Drept urmare, conferința însăși a fost uitată.

Am ales să ilustrez cu acest exemplu dificultățile democrației liberale pentru a nu repeta erorile într-o viitoare conferință/convenție pe care ne-o dorim dar și pentru că eșecul partidelor este astăzi chiar mai mare decât era la momentul conferinței. Suntem diferiți, situația este diferită de la țară la țară, nivelul de eșec democratic este diferit. Cazul țării noastre este extrem. În România, se anulează alegeri dacă nu iese cine trebuie și, remarcăm cu uimire, partidele votate ca să guverneze refuză să facă guvernul…

Or, puterea nu se câștigă și, apoi, deține. Puterea se exercită. Suveranitatea în cooperare cu alte state, numita suveranitate cooperativă, cerută la nivel european astăzi, cerută și într-o viitoare federație/confederație de state, este mai dificil de exercitat decât suveranitatea de unul singur, asupra propriului teritoriu și populații. La acest moment, partidele din România nu au o masă critică de lideri care să reunească simultan competența și caracterul necesare pentru a defini și apăra cu succes interesele cetățenilor și statului român. ”Proeuropenii” își pierd orice simț critic în fața Bruxelles-ului, ”suveraniștii” vor cu orice preț să fie acceptați de Washington. 

  Noi, participanții la această conferință, nu suntem sau nu mai suntem decidenți politici. În schimb, avem libertatea și voința de a contribui cu experiența și pregătirea academică la formarea/selectarea viitorilor oameni politici. Această inițiativă trebuie continuată și extinsă. Trebuie să invităm tineri, viitori oameni politici. De la ei  se așteaptă societatea  să pună Bucureștii pe harta lumii și să schimbe ideea pe care mulți cetățeni români nu și-o poate alunga din minte – că trăiesc într-un stat vasal, colonie  sau, mai rău, un  stat eșuat.