Despre cum ne-am furat singuri caciula

” Rescrierea trecutului este privilegiul învingătorilor; după războaie. In 1989 nu a fost niciun război în România; cu toate acestea, mai mult decât în alte părți, aici se poate verifica pe viu adevărul afirmației conform căreia învingătorii scriu istoria iar învinșii o suportă. Învinșii reprezinta o majoritate care nu mai vorbește public și despre care rar se mai vorbește; sunt cei pierduți pe parcurs prin ignorare, prin declasare sau risipire.

”Pierduții” pe parcurs se revoltaseră împotriva regimului represiv și a cultului paranoic al personalității ”conducătorului” crezând că o societate care-și trădase numele va fi înlocuită cu una care și-l respectă! Împotriva supravegherii și fricii cultivate sistematic, ei strigaseră libertate, guvern democrat, alegeri libere. Cei care au trăit începutul anilor ’90 își amintesc cum totul se învârtea obsesiv în jurul a două deziderate – libertăți și drepturi; era o foame de participare, implicare, democrație, la toate nivelurile. Era timpul televiziunii libere, ziarelor libere, sindicatelor libere, circulației libere, României libere… După un deceniu de austeritate cruntă, nimeni nu strigase ”Banane și cafea!” sau ”Vrem hârtie igienică!”; acestea sunt simboluri mic burgheze ale privațiunilor îndurate care au apărut mult mai tarziu; (aproape) nimeni nu aștepta neoliberalismul în formă brută și nici capitalismul pe pâine; sau gol, goluț…

După efervescența democratică inițială lucrurile au luat-o, totuși, într-o altă direcție. S-a acceptat implicit și fără o reacție care să merite numele de rezistență, că tranziția nu înseamnă transformarea dictaturii în democrație, ci trecerea directă de la socialism la capitalism; a treia cale nu apăruse încă.  Nu s-a vorbit nici despre înlocuirea unei dezvoltări abstracte, de dragul dezvoltării, cu una subordonată nevoilor ființei umane. Ironia cu care a fost întâmpinată în spațiul public ideea că am putea adopta modelul suedez a traversat tranziția până astăzi, chiar dacă realitățile s-au schimbat.

Existase un  stat excesiv, caracterizat de o dezvoltare intolerabilă a elementelor de control/supraveghere și o intruziune abuzivă a acestora în viața oamenilor, într-o societate ce se voia socialistă. Treptat dar sistematic, s-a eliminat orice urmă de socialism, ca formă de proprietate sau atenție acordată accesului la serviciile publice; s-au conservat, în schimb, dezvoltate la niveluri pe care le-ar invidia predecesorii, instituțiile de forță și supraveghere extinsă.

Revolta populară, entuziastă și stropită cu sânge,  a legitimat în final o contrarevoluție. Aceasta a reușit perfect. Capitalismul este un fapt, în forma cea mai sălbatică, nedomesticită – o combinație de acumulare primitivă a capitalului pre-modernă și neoliberalism post-modern.

Ca o tristă ironie pentru cei care credeau în democrație, astăzi, nu se știe întotdeauna cine sunt cei care determină anumite decizii dar se poate spune cu certitudine cine sunt ce care nu sunt consultați cu privire la ele – cetățenii. Aceștia au descoperit că, după 1989, și-au câștigat dreptul (teoretic) de a face opoziție politică dar și l-au pierdut total pe cel de a exercita puterea politică; ca trăitori în regimuri autoritare succesive, era un drept minimal la care se simțeau îndreptățiți. 91% dintre cetățeni apreciau, într-un studiu făcut de Cătălin Zamfir cu câțiva ani în urmă, că nu au nicio influenţă asupra modului în care este condusă ţara; restul își imaginau că ar avea… Până și modernitatea în care considerau că au trăit deja inainte de 1989 le-a fost refuzată; li s-a spus repetat, și mulți au interiorizat dureros asta, că țara ar fi ieșit direct din epoca de piatră...

Personificarea răului in socialismul romanesc, ca revers al cultului personalității conducătorului, permisese celor neimplicați direct în conducere să aibă o scuză în fața propriei conștiințe pentru faptul de a fi lăsat lucrurile să degenereze sau de a nu fi știut cum să se opună. Extensia supravegherii – cel putin imaginara – a fost scuză pentru toți. Pentru aspectele pozitive însă – mai ales progresul material vizibil în electrificare, blocuri, fabrici și uzine, sisteme de irigații sau recolte – cei care le-au realizat se considerau mândri; își atribuiau, pe bună dreptate, meritul celui care schimbă o lume cu propriile mâini.

Încet și sigur însă, imaginea de sine a fost răsturnată; s-a introdus în mintea oamenilor ideea că nu doar lumea în care au trăit era construită greșit, ci și că ei, oamenii, au fost cumva”greșiți”; repararea greșelii ar impune negarea totală a realizărilor; ele trebuie aruncate la ”coșul de gunoi al istoriei” – una dintre expresiile favorite ale criticilor trecutului apropiat – ca o grămadă de fiare vechi ce sunt; nu s-a precizat și că aceasta ar avea vreo valoare. În fapt, realizările nu au fost deloc aruncate; doar privatizate pe mai nimic iar cele neinteresante pentru investitori, eficient valorificate întru construcția noii clase conducătoare – miliardarii de…fier vechi.

Pentru cei la care facem referire aici, mult mai numeroși decât miliardarii, viața în tranziție nu a adus un succes similar. Cu incertitudinea zilei de mâine, în lipsă de soluții și în  cautare de vinovați, au început să încrimineze pentru relele capitalismului – care, da, există! – democrația, care încă nu există.  Prea puține voci încearcă să-i convingă de contrariu; interesul pentru cultura politică a cetățeanului nu-l depășește pe cel pentru creșterea nivelului general de viață sau pentru costul coșului zilnic, care cost nici nu se mai calculează, de altfel, începând din 2004.

Sâmburii fascismului, nu ai unei noi revoluții, încolțesc iar terenul se arată fertil; interbelicul de aur al unora a fost reînviat cu toate ingredientele sale... Fenomenul nu e specific românesc dar are și trăsături foarte locale. Un lucru e sigur; a început tocmai cu ștergerea memoriei și rescrierea ei; în cazul în care aceasta nu a fost lăsată așa, tabula rasa…

Pentru înțelegerea erorilor reale, nu doar a celor  imaginare, este necesară recuperarea memoriei cu toate fațetele sale. În caz contrar, vom asista la confirmarea, iar și iar, a unui nedorit adevăr – ”Istoria se repetă mereu. Întâia oară ca tragedie, a doua, ca farsă”. Oamenii de stânga ar prefera ca Marx să aibă dreptate în alte privințe decât aceasta; oricum, ”repetiția” nu exclude ca farsele istoriei să aibă victime foarte concrete, care trec prin autentice drame.

Radicalitatea și viteza  acestor schimbări de percepție și evaluare, reacțiile pe care acestea le generează, ar impune,  fiecare în parte, studii serioase, folosind toate izvoarele disponibile, inclusiv  mărturiile vii  ale celor care au trăit în ambele ”epoci”, atât cât ele există.

Când viitorul imaginat de alții sau construit de la sine, fără un proiect asumat, s-a prăbușit peste români – căci utopia a fost ratată dar distopia a avut succes rapid – au lipsit instrumentele necesare pentru a înțelege ce se petrece și mobilizarea pentru a se opune. O valorificare pozitivă a mineriadelor și grevelor din primul deceniu al tranziției este inutilă, în context. Mișcările sociale din anii ’90 au avut forță dar au fost lipsite de orice proiect alternativ. Incapacitatea elaborării unei alternative favorabile celor multi are cauze mai profunde și diferite decât cele pe care suntem  tentați să le recunoaștem.

Există o evaluare acceptată de toată lumea, ca fiind de ordinul evidenței. Intelectualii, cei care aveau carte și stăpâneau cuvântul, nu au avut curajul disidenței deschise față de regimul ceaușist în timpul acestuia. Cele câteva rare cazuri înregistrate nu pot fi luate în considerare decât ca reacții individuale, nu ca o mișcare critică coerentă; mișcare socială, cu atât mai puțin. Ceea ce nu se spune este că, în mod dramatic,  au lipsit intelectualii critici din interiorul docrinei, nu cei din afara acesteia; ei ar fi putut, mai mult decât criticii neangajați,  să prevină derapajele, excesul, abuzul.

Pentru cei care nu credeau in posibilitatea unei lumi mai dreapte și în egalitate, micimile omenești și alte ”priorități” de carieră pot oferi o explicație pentru lipsa de reacție față derivele totalitare; nu și o scuză.  In schimb, intelectualii de stânga, văzând cum li se prăbușește proiectul, ar fi trebuit, cu orice risc, să vorbeasca, să scrie, să inventeze și reinventeze societatea; să încerce măcar… Or, gândirea de stânga înainte de 1989 a produs la fel de mult ca după 1989 – adică foarte, foarte puțin! Chiar și cunoscătorii doctrinei socialiste au fost rari; inovatorii, mai deloc. Dovada este dispariția lor în neant, imediat după. Slăbiciunile gândirii critice la români, pe care le semnalăm cu îngrijorare dar puțini dintre noi, au rădăcini adânci…

Paradoxal în raport cu amploarea anticomunismului preventiv de astăzi, este faptul că a lipsit, pur și simplu,  ideologia comunista. Partidul unic o înlocuise demult deja, probabil la începutul anilor ’70, cu o combinație de pragmatism și tehnocrație. În același timp, securitatea avea grijă ca naționalismul etnicist să suplinească absența elementului motivațional al acțiunii publice. Cultul personalității, al conducătorului, ca esență a românismului, făcea parte din același angrenaj; era o expresie a revenirii în forță la o ideologie străină socialismului/comunismului, pentru care internaționalismul, nu naționalismul, reprezintă element definitoriu.

Se acceptă astăzi că discursul socialismului, formal și lipsit de patos, ajunsese precum cel al Casandrei, în alte vremuri; spunea adevărul dar nu era crezut de nimeni pentru că niciun purtător nu mai credea în el; dispariția cvasitotală a celor animați de credința într-un ideal – fie el și utopic – a contribuit la eșecul final mai mult decât realitățile care-l contraziceau.

Discursul care i-a urmat a fost mai curând un cântec al sirenelor. Rațional, se putea ști de la început că întreaga ”poveste” despre economia de piață ca loc al democrației și bunăstării pentru toți este doar o mare iluzie; se putea deduce concluzia din nenumăratele contraexemple, bine cunoscute, și din propria istorie anterioară. Cu toate acestea, niciunul dintre cei interesați nu s-a legat de stâlp să reziste tentației; Ulise a absentat de la datorie...

*

Această lungă incursiune într-o perioadă anterioară celei la care, se presupune, ar trebui să facă referire acest text nu e întâmplătoare. Pe acest fond, de autoiluzionare și speranță, pe de o parte, dar și de vulnerabilitate, pe de alta, a început marele jaf post-comunist. In urma sa, societatea românească a ajuns cum se vede – puternic polarizată economic, cu țesutul social fragilizat, marcată de o neîncredere distructivă în instituții și de aceeași neîncredere între oameni...

Deși jaful din perioada postcomunistă este, fără doar și poate, un adevăr, el nu rezistă ca explicație a stării sociale în care se află România, așa cum adeseori a fost propus. Și s-a întâmplat acest lucru mai ales în anii din urmă, atunci când ilegalități capabile să revolte și cel mai indiferent spirit au fost descoperite și intens mediatizate.

Ipoteza noastră este diferită; în acest caz, ca și în alte situații, apare ceea ce numim”paradoxul ascunderii”. Acest paradox se manifestă ori de câte ori anumite teme – jaful, de exemplu – devin recurente, mobilizează și descarcă energii, reduc tensiunea socială,  dar acoperă astfel autentica problemă – acest sistem economic este construit de așa manieră încât nu poate funcționa altfel, adică fără jaf! România nu reprezintă nici măcar o excepție. Cu diferențe care sunt doar de grad, fenomenul se manifestă în toate celelalte țări. Fostele țări socialiste prezintă doar particularități legate de situația diferită la punctul de start.

Într-o lume în care resursele și bunurile au un caracter limitat  și nu mai sunt demult libere, neapropriate, nu se poate concentra bogăția la un număr restrâns de posesori fără ca alții să fie deprivați de ceea ce posedă deja...

Ascunderea acestui adevăr nu se produce ca rezultat al unei intenții malefice; discursul care denunță jafurile este, pe cât de util stopării lor, pe atât de onest formulat de majoritatea celor implicați, fără obiectivul de a manipula pe cineva anume și într-un anume sens. El face pereche și îndeplinește același rol cu un altul, la fel de prezent – discursul anticorupție. În ambele regăsim  aceeași obiectiv implicit – hoții mici, pe cont propriu, sunt infractori și trebuie pedepsiți pentru că distrug proprietatea privată care este sacră; în schimb, hoția sistemică, mare, trebuie conservată și protejată, căci astfel proprietatea privată se constituie...

Dincolo de ironia amară din rândurile de mai sus, jaful și corupția, ca încălcări ale legii penale, repet, sunt reale. Transformarea lor în cauzele absolute ale răului din societate, nu în forme de manifestare larg răspândite ale unui sistem structural corupt, joacă alt rol; ca și denunțarea lor permanentă. Într-o societate care și-a pierdut speranța și nu găsește ieșirea, se întreține prin asta iluzia că, odată soluționate aceste probleme – concrete, palpabile, instrumentabile – și după sancționarea celor vinovați, societatea va deveni dreaptă și viața fiecăruia, bună. Suplimentar, se divide populația în hoți/corupți, pe de o parte, și victime inocente pe de alta; orice idee a luptei de clasă, a intereselor definitorii diferite, este exclusă din dezbatere, în timp ce întărirea organelor de forță este legitimată de necesitatea de a face dreptate. Victimizarea unei părți a populației, cea jefuită, eludează problema răspunderii…

Atașarea atributului ”postcomunist” face din jaf o continuare cumva suspendată în timp a trecutului și nu mecanismul prin care noua societate se instituie si manifesta. ”Jaful neoliberal” nu există în conștiința publică; nici măcar înțelesul neoliberalismului contemporan nu e prezent nivel de cultură politică generală. Dicționarele românești fac o confuzie totală între liberalismul politic clasic și neoliberalismul economic din ultimele decenii, dovadă că ”ascunderea” funcționează mai bine decât ne putem imagina…

Aud deja criticii care spun că e o ipoteză bazată pe suspiciune, psihologizantă, rezultat al unei interpretări perverse a realității. Bineînțeles că nu au dreptate; este vorba de funcția socială și de modelare a cunoașterii pe care o îndeplinește transformarea anumitor realități în probleme și înscrierea lor ca priorități ale agendei publice. Paradoxul ascunderii nu e înrudit cu teoriile conspiraționiste la modă căci, în niciun moment, nu am făcut referire la intențiile vreunui agent al istoriei apropiate deși, nu aș pune mâna în foc că intențiile lipsesc total...

Adevărata pervesiune nu stă în interpretarea pe care o dăm realității, ci în realitatea însăși. Marele jaf postcomunist nu este format din miile de ilegalități prin care unii au făcut avere pe seama altora, cu precădere a proprietății publice, în ultimii douăzeci și cinci de ani. ”Marele jaf”, cu ghilimelele care-l scot din zona infracționalității sancționabile penal, s-a petrecut absolut legal și a fost legitimat prin vot, adeseori impulsionat prin cerințe public formulate, de către cei jefuiți! El s-a produs ca urmare a asumării necritice a neoliberalismului economic, hibridării sale cu ceva conservatorism social local și aplicarii, cu fidelitate și sistematic, a ”formulei” obținute în orice politică publică, mai ales după 1996. Rezultatele au fost nesurprinzătoare, căci erau deja cunoscute din experiența altor țări – jefuire organizată și interesată.

Astfel, modelul de dezvoltare implicit urmat în tranziție nu a fost contestat serios de nimeni; nu ne referim la voci izolate, ci la mișcări sociale, partide, sindicate. Firave interogări la adresa sa au apărut relativ recent, după ce dezastrul produs de aplicarea sa consecventă a devenit de necontestat. Pe scurt, modelul însemna  privatizarea rapidă a proprietății publice, cu precădere către investitori străini, creștere bazată pe exporturi, nu pe întărirea pieței interne, și forță de muncă ieftină. Îl mai putem întâlni în coloniile clasice sau în statele așa numitului capitalism dependent/de periferie, din lumea de astăzi.

În mod sistematic, bunurile tuturor au fost transferate legal doar unora, la prețuri neechivalente; diferența dintre valoarea de schimb și valoarea de utilizare a fost total ignorată; drept urmare, din dezmembrarea și vinderea pe bucăți a unei întreprinderi privatizate pe un pumn de dolari s-au construit averi. În alte situații, averile au sporit enorm doar prin cumpărarea și închiderea firmelor românești concurente, în scopul eliminării lor de pe piață. Pentru dispariția piețelor pe care obișnuiau să vândă întreprinderile românești nu a fost necesar vreun ”jaf” la care să fim complici;  am renunțat de bună voie și nesiliți de nimeni la ele; foștii prieteni de drum – țările în curs de dezvoltare sau socialiste – nu mai încăpeau în noua imagine de sine…

Există pierderi estimabile, cuantificabile în bani, și altele inestimabile; pe unele le cunoaștem, altele nu pot fi încă anticipate. Nu știm la acest moment cât de mari și de diverse sunt pierderile provocate de faptul că s-a folosit ca principal avantaj comparativ forța de muncă – forța de muncă educată, calificată și…ieftină! Or, nu există forță de muncă ieftină atunci când costul vieții este ridicat și în creștere continuă; există doar forță de muncă prost plătită și, drept consecință, o deteriorare a capacității sale de refacere și reproducere, o scurgere permanentă a plus valorii create peste hotare, urmată, odată ce a fost posibil, de fuga ”creierelor” și ”mânii de lucru” cu tot cu purtători.

Aici identificăm cauza primă a inegalităților, a distrugerii țesutului social, a scăderii productivității interne și începutul sfârșitului pentru sistemele de pensii și asigurări sociale. Sistemul de pensii  a mai fost jefuit absolut legal și prin transferarea unei părți din contribuții către pilonului doi, cel al pensiilor obligatorii administrate privat… Distrugerea și risipirea ”prin lege” sau cu asentimentul celor jefuiți, nu prin ilegalități și înfruntându-le opoziția, o regăsim în multe alte cazuri, de la desființarea obligatorie a cooperativelor agricole, până la dispariția patrimoniului sindical sau desființarea școlilor și spitalelor din rațiuni de cost.

Locul în care legea și fărădelegea și-au dat întâlnire și s-a produs cea mai mare devalizare a proprietății publice rămâne, probabil, procesul de retrocedare a proprietăților. Imaginea este suprarealistă; abuzurile prezentului sunt legitimate de intenția de a repara abuzurile trecutului, persoanele juridice sunt considerate titulari de… drepturi ale omului și despăgubite, exproprierile comunismului, care nu a apucat să existe, justifică retrocedări care se întorc în evul mediu iar fasciștii pozează în victime și nu degeaba; bunurile confiscate legal le sunt retrocedate ilegal. Cel care chiar a suferit o nedreptate o suferă în continuare, pentru consecvență…

Cum de toate acestea sunt posibile!? Presiunea din exterior, erorile din interior, dominația actuală a modelului neoliberal și lipsa unuia alternativ suficient de puternic, incapacități și slăbiciuni ale nației, toate au fost și sunt  invocate. Mai este însă ceva în plus, ceva care dă nota autohtonă, o notă ascuțită, care sparge uneori urechile celorlalte națiuni, la fel de susținătoare ale statului mic și salariilor egale și cu tendință asimptotică spre zero; acel ceva este omul.

Neoliberalismul nu este despre libertatea de a fi tu însuți dar este despre construcția sistematică a omului neoliberal. Socialismul a eșuat în intenția sa de construire a omului nou; nu a avut timpul și tehnica necesare; a lipsit interesul sau a fost deturnat mult prea timpuriu de naționalismul etnicist care întărea toate tarele omului vechi… Se poate presupune că așa s-a întâmplat dar eșecul socialismului reprezintă un loc de cercetare încă neexplorat; până astăzi, doar succesul prăbușirii sale a fost obiectul discuțiilor.

Spre deosebire de socialism, neoliberalismul e reușit să speculeze într-un timp record toate trăsăturile frecvent prezente la români pe care se putea grefa – individualismul, lipsa de solidaritate, orgoliul, un anume sentiment al superiorității, identificarea bunului comun cu bunul nimănui…

Omul neoliberal, acest mutant social de dată recentă și extrem de răspândit, întâlnit în medii sociale absolut surprinzătoare, nu doar în consiliile de administrație ale societăților financiar-bancare, este cea mai mare piedică pentru o schimbare socială progresistă și democratică. Ea ar presupune diagnosticarea corectă a problemelor, urmată de găsirea unor soluții pe care realitatea să le confirme iar cetățeanul să le considere drepte, acceptabile și să le sprijine prin votul său. Dar decizia corectă devine  aproape imposibilă, presupunând că ar exista intenția, atunci când ea se adresează unui popor în care o majoritate se solidarizează cu băncile împotriva altui popor, a se vedea criza greaca, în care săracul care apără necondiționat interesul bogatului cu argumentele acestuia iar bugetarul își face scop  în viață din reducerea taxelor și impozitelor care-i finanțează activitatea. Cei menționați sunt colegi cu sindicalistul care negociază cu patronul reducerea locurilor de muncă și sunt reprezentați în parlament de membri se bat cu pumnul în piept că ei nu fac politică…

În aceste condiții o întrebare se ridică. Este istoria ceva care ni se întâmplă fară contribuția noastră, un fel de destin în care vina sau meritul nu-și găsesc locul?! Cine sunt jefuitorii și cine sunt jefuiții, la urma urmelor?! Regimul comunist a fost descris în această manieră fatalistă. Trecutul propriu ar fi fost ceva exterior nouă, ceva ce ni s-a întâmplat, ne-a fost implantat, ba ne-a fost chiar luat, fără ca noi să fim acolo; nu am fi fost agenți ai istoriei ci doar sărmanele ei victime. Drept urmare, erorile nu ne aparțin, ca societate.

Nu împărtășesc acest fel de scriere a istoriei. Legitimează neputința totală, în condițiile în care putința reală de schimbare este oricum destul de redusă. Drept urmare, trebuie inclusă victima-complice în limbajul analiștilor politici și sociologilor perioadei de tranziție; nu și al juriștilor. Altfel spus, orice progres viiitor este condiționat de o schimbare în noi înșine care trebuie să înceapă prin a recunoaște și a trata o stare de fapt care ne marchează istoria contemporană – în mod repetat, ne-am furat singuri căciula. Si această repetiție nu e o farsă!”

Post Scriptum