Prefață scrisă de academicianul  Teodor Dima, în februarie 2004, pentru volumul „Discursul lui Foucault”

Am fost mai mult decât martor – îndrumător şi instanţă critică – la scrierea acestei cărţi cu câţiva ani în urmă, atunci când Michel Foucault de abia intra în atenţia traducătorilor români şi se bucura la noi de o anume notorietate doar în medii universitare restrânse, notorietate bazată mai ales pe o unilaterală şi deformantă supradimensionare a structuralismului său.

Foucault subversivul, cel ce oferă instrumentele prin care structurile să poată fi subminate, în calitatea lor de construcţii pur omeneşti, ridicate împotriva omului, nu era decât puţin cunoscut. Am urmărit, din acest motiv, cu autentic interes, felul în care Gabriela Creţu construia un criteriu de coerenţă şi inteligibilitate pentru un discurs amplu, dens, plin de sinuozităţi şi deseori sofisticat, aşa cum este opera lui Foucault. L-a găsit în dimensiunea pragmatică a interpretării.

Personal, am considerat mult timp o eroare faptul că autoarea a întârziat publicarea cărţii pentru că, în acel moment, lucrarea deschidea o perspectivă necunoscută în România asupra operei filosofului francez şi aducea un necesar plus de cunoaştere a acesteia. Ar fi putut suplini o lipsă a cititorului român interesat de filosofie care începuse să vină în contact cu gânditorii „crescuţi” la şcoala filosofului înainte de a-l fi citit pe acest deja recunoscut „clasic” şi ar fi servit la construcţia, tardivă oricum, a unui mod de receptare specific românesc, dat fiind faptul cunoscut al diverselor preluări pe care opera lui Foucault le-a generat şi permis.

Astăzi situaţia este puţin diferită întrucât majoritatea cărţilor sale au fost deja traduse în româneşte, constituindu-se, ca peste tot în lume, în adevărate succese de librărie iar programele de studiu universitare îi acordă o altă atenţie. Recitind textul pregătit pentru publicare însă am constatat cum o decizie aparent greşită poate avea efecte pozitive, indiferent de intenţiile care au stat la baza ei. Cititorul deja avizat, familiarizat cu gândirea lui Foucault direct din cărţile sale, poate urmări şi aprecia acum cu mai multă uşurinţă efortul de deconstrucţie şi reconstrucţie a operei realizat de Gabriela Creţu într-un adevărat demers de investigator prin scrierile foucaultiene. Momentul ales pentru publicare serveşte poate mai puţin filosofului care face obiectul lucrării dar cu certitudine serveşte mai mult autoarei pentru că ne permite să-i înţelegem mai bine intenţiile şi subtilităţile, să acceptăm sau să respingem provocarea pe care ne-o aruncă.
Că este vorba de o provocare o atestă utilizarea deliberată a unei metode de analiză întrucâtva foucaultiană, observabilă în forma şi acuitatea interogaţiilor şi în „decupajele” din operă la care se recurge pentru a ni se oferi tablouri sugestive, adevărate ilustrări, a ceea ce este de demonstrat. Se dublează astfel efectul pe care contează întreaga argumentare – acela de a ne convinge că discursul este format şi formează, că filosofia în ansamblul ei este prin excelenţă filosofie politică dincolo de ezoterismul aparent al temelor sau de specificitatea limbajelor folosite, că a propune teorii chiar este o practică printre alte practici sociale, dar nu una oarecare.

Din această ipoteză, decurge opţiunea pentru o analiză la nivel pragmatic a discursului foucaultian, considerat el însuşi o pragmatică a ştiinţelor umane, adică un metadiscurs ce ne descrie condiţiile în care a apărut figura omului în cunoaştere ca şi funcţiile practice pe care această apariţie le-a îndeplinit.

Citind cartea, putem desluşi două niveluri de lectură – unul al materialului cu care se operează şi altul al mesajului pe care, dincolo de conţinutul informaţional dar prin intermediul acestuia, încearcă să-l formuleze.

Aflată sub semnul interdisciplinarităţii, cartea conţine informaţii ce pot fi utile studenţilor sau celor ce sunt la începutul cercetării în domenii precum semiotica, epistemologia, filosofia limbajului, istoria ideilor, erotetică, politologie, etc. În încercarea de a îndulci „pilula prea amară” care este subtitlul – O pragmatică a metadiscursului – se face o introducere amplă în care, pe lângă orchestrarea demersului polifonic din cuprins, găsim formulat un întreg instrumentar semiotic şi logico-filosofic, însoţit de clarificări şi nuanţări conceptuale, descrieri documentate ale stadiului actual al epistemologiei şi pragmaticii, consideraţii despre rolul şi semnificaţia intenţiei, exemple de analiză logică şi chiar o „schiţă de erotetică aplicată”. Se remarcă aici formaţia epistemo-logică a autoarei în tradiţia şcolii filosofice ieşene. La acelaşi nivel, al informaţiilor vehiculate, subliniem şi contribuţia din prima parte a cărţii, Cum încep lucrurile să vorbească, unde analiza este centrată pe cea mai controversată şi singura netradusă încă în româneşte dintre cărţile lui Michel Foucault – L’ archéologie du savoir.

Partea a doua a cărţii, Cum se schimbă „lucruri” cu discursuri, precum şi studiile din final, trădează ceea ce iniţiaţii puteau să observe de la primele pagini – că nu avem în faţă o monografie Foucault după regulile academice ci un demers postmodern de construcţie a unui mesaj din materia brută pe care o reprezintă cărţile filosofului. Asumarea acestei poziţii este explicită. Mesajul este eminamente unul politic pentru că opţiunea pentru un filosof care „interoghează evidenţele şi postulatele, zdruncină obiceiurile, modurile de a face şi a gândi” nu este inocentă. Dacă Foucault reuşeşte să fie credibil şi să provoace simultan „o experienţă de adevăr” , adică „una din care iese un eu transformat”, înseamnă, suntem lăsaţi să înţelegem, că acest lucru este repetabil, că elaborarea unor noi forme de gândire şi a unei alte voinţe politice nu sunt utopii. Este evident că autoarea împărtăşeşte, odată cu filosoful, credinţa că “Trebuie să ne eliberăm de conservatorismul cultural tot aşa cum trebuie să ne eliberăm de conservatorismul politic. Trebuie să demascăm ritualurile noastre şi să le facem să apară drept ceea ce sunt: lucruri pur arbitrare, legate de modul nostru de viaţă burghez.”

Facem cunoştinţă cu mijloacele pe care filosoful le foloseşte pentru a produce reproblematizarea necesară unei schimbări posibile – cărţile, văzute drept acte de violenţă simbolică, istoricizarea adevărului, definit la nivel pragmatic ca mecanism de selecţie a unor forme de cunoaştere şi excludere simultană a altora, descrierea tipurilor de raţionalitate ce stau la baza îndoielnicei „excelenţe a prezentului”, definirea unui nou rol pentru filosof şi filosofie. Aceasta, concluzia este semnificativă, nu mai poate fi reflecţie despre istorie ci „reflecţie în istorie” .

Întreaga prezentare face transparentă intenţia de a fi determinaţi să vedem opera lui Foucault ca pe un tratat de(spre) metodă pus la dispoziţia celor ce-şi propun să schimbe lumea prin teorii – intelectualii. Termenul este însă resemnificat. „Intelectualul specific” care vine să înlocuiască „intelectualul universal” nu mai are sarcina de a dezvălui adevărul pe care puterea îl ascunde nici de a-l opune puterii care s-ar teme de el. Îngemănarea puterii cu adevărul este considerată axiomatică. Rolul intelectualului de tip nou este acela ca, descriind mecanismele constrângerii şi controlului în domeniul său de activitate, să contribuie la instaurarea unei alte politici a adevărului în măsura în care la un moment dat funcţionează „un sistem al puterii care invalidează, barează anumite discursuri şi anumite cunoaşteri”; el trebuie să demonstreze că raţionalul şi necesarul provin din contingenţă şi că, drept urmare, ceea ce este poate fi altfel. Diagnosticarea prezentului pe care intelectualul o face ar trebui să plece de la zonele cele mai problematice ale societăţii, acolo unde „fracturile sunt virtuale”, pentru a crea condiţiile transformărilor viitoare. O asemenea zonă sensibilă a identificat, în ultimii ani, autoarea însăşi, implicată activ în feminismul politic şi academic românesc care îşi propune demontarea rezistentului mecanism social care se numeşte exagerând patriarhat.

Adoptarea metodei foucaultiene, echivalentă cu o demistificare şi demitizare simultană a evidenţelor şi obişnuinţelor, a „bunei noastre conştiinţe comune”, nu este foarte comodă şi nici dorită întotdeauna pentru că este destabilizatoare pentru orice sistem (teoretic sau politic în egală măsură). Sperăm însă că citind această carte reformatorii, contestatarii şi spiritele critice să fie încântaţi că descoperă gânduri pe care nu le-au formulat dar ar fi vrut să o facă ei înşişi în portretul mărturisit impresionist (mai curând cubist afirmăm noi) realizat lui Michel Foucault.