Despre români, europeni și viitor!

La 9 mai 1877, oamenii politici ai epocii au avut curajul să proclame și afirme o independență pe care poporul roman a câștigat-o apoi cu sânge! Independența politică! Era capacitatea de a-și decide viitorul; nu și de a-l construi. Construcția a urmat după! Cu suișuri și coborâșuri. Și cu prea multe sacrificii. Inclusiv de vieți omenești.

La 9 Mai 1945, se punea capăt, în Europa, unui razboi care a arătat toată partea cinică, violentă, irațională a umanității; sau liderilor ei.  A distrus vieți, nediscriminatoriu, de civili, mai mult decat militari, de copii, femei, tineri și bătrâni, fără vreo diferență sau milă. Între 70 si 86 de milioane de oameni au murit; bombardați,  împușcați, gazați, înfometați, sufocați…
Bucuria păcii, în 9 Mai, a fost pe măsura monstruozității războiului. El ne-a predat o lecție dură: că oamenii traiesc pe pământ, împreună cu ceilalți; în război, doar mor; și omoară.
Pe fondul experienței tragice a razboiului a venit 9 Mai 1950, Declarația Schuman, cea care deschide calea unei Europe unite, care să prezerve pacea,  drept condiție sine qua non a libertății, democrației și bunăstării.
Vă reamintesc principiile Uniunii pe care o propune:
– menținerea păcii va cere eforturi de imaginație, de creativitate, proporționale cu pericolele care o pun în pericol
– uniunea nu se va realiza deodată, ci în etape, construind mai întâi solidaritatea
– punerea în comun a industriei grele – primul pas, cel de la acel moment – va  servi muncitorilor obișnuiți să producă, până atunci, bombele care ii ucideau chiar pe ei înșiși
De zece ani deja, suntem parte a acestui mare proiect; proiect căruia tot felul de falși profeți ii anunță sfârșitul. Și la care tot felul de inocenți subscriu, agățându-se de trecut.
Cel mai mare omagiu adus strămoșilor este să le dăm asigurarea că țara pentru au vărsat sânge, au cheltuit minte, suflet și energie, are un viitor.
Au fost multe țări cu trecut mare, care au facut istorie, care au schimbat istoria, și care nu mai exista. Deloc. Sunt la civilizații dispărute. Acest lucru nu s-a intamplat pentru ca nu au avut trecut mare. Au avut trecut mare și uneori, greu. Ceea ce le-a distrus a fost faptul de a nu fi capabile să-și mai construiască un viitor.
Asta înseamnă  că celebrând Uniunea Europeana trebuie să declarăm simultan razboi inerției care spune că lucrurile pot merge mai departe „as usual”, ca până acum, adică…
Trăim în partea cea mai dezvoltată, pașnică și echitabilă a lumii. Dar nu, nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.
O Uniune din ce în ce mai unitâ dar și o Uniune altfel, a cetățenilor și nu a banilor, este absolut necesară.
Piata internă, menită să pună în comun interesele economice ale statelor, ca să nu se mai războiască între ele, a fost deturnată între timp de la obiectivul măreț și vital al păcii spre scopuri mai puțin divine, ba chiar diavolești, cele ale banilor mulți pentru puțini.
Așa cum părinții fondatori au anticipat, pieței unice  ii trebuie un suflet!
Sunt trei lucruri esențiale de făcut:
1. Să recitim primele trei articole din Tratatul fondator si să ne amintim că UE trebuie să construiască o economie socială de piață; piață avem. Societate, nu destul. Pilonul social și o Europă a popoarelor, nu a statelor, băncilor sau corporațiilor sunt încă de definitivat.
2. Să reparăm urgent sistemul monetar pentru a îndepărta suspiciunea că Europa a fost făcută pentru euro, nu euro, pentru Europa. Aceasta suspiciune dărâmă încrederea in viitorul comun.
3. Sa ne reamintim ca înarmarea nu apară pacea, ci alimentează razboiul. Că multilateralismul si diplomația au fost intotdeauna mai bune! Nu a imita și dezvolta militarismul altora, ci a afirma specificul propriu este calea de urmat.
Stimați colegi,
Ca români, sper că ne putem ura astăzi nouă, României și Europei, la trecutul mare, mare viitor!
Ca reprezentantă a Vasluiului, aș încheia  amintind, doar pentru noi,  vorbele lui Ștefan cel Mare, cel care a dus atâtea bătălii doar pentru a construi o pace cat mai lungă.
„Țara nu e a noastră, ci a urmașilor noștri și urmașilor urmașilor lor…”
(Discursul cu acazia zilei de 9 Mai, ținut în ședința de plen a Senatului – 9 Mai 2017)

2 comentarii la “Despre români, europeni și viitor!”

  • Radu Negru

    Am citit textul publicat acum pe blog al cuvantarii rostite de d-na senator Gabriela Cretu in plenul parlamentului tarii, in care dansa pomeneste cateva date care vor ramane de nesters in istorie si care obliga generatiile actuale sa se ridice la nivelul de responsabilitate al parintilor si stramosilor lor. M-am gandit atunci ca, in locul unui comentariu ce nu ar fi putut decat sa sublinieze ideile corecte expuse de la inalta tribuna, sa reamintesc un articol pe care l-am publicat acum 3 ani pe blogul meu si care mi se pare ca intregeste intr-un fel esenta problemelor abordate acum de d-na Cretu.

    CE AR FI SPUS EI ASTAZI…
    June 27, 2014

    Traim timpuri zbuciumate, in care – chiar daca nu ne ameninta un razboi mondial, totusi sunt numeroase conflicte locale sangeroase, in care mor si sunt raniti soldati si civili, sunt violate femei, milioane de oameni sufera de foame, milioane de copii nu pot primi educatia cuvenita. Populatia lumii sporeste, fara ca mizeria sa scada, performantele tehnicii sunt remarcabile, fara insa ca majoritatea omenirii sa beneficieze de ele. Si totusi sunt numerosi acei scriitori si filozofi care in trecut au atras atentia asupra viciilor societatii lor, vicii care in buna masura se manifesta si astazi. Am ales cateva figure proeminente ale gandirii universale, asupra cuvintelor carora trebuie reflectat.
    Ce ar fi spus oare astazi Iisus Cristos, marele revolutionar al monoteismului, ce se confrunta cu o societate in care bogatii devin tot mai bogati, iar saracii – tot mai saraci? El a rostit multimii care il inconjura: “Vedeti si paziti-va de orice lacomie de bani, caci nu in belsugul averii sta viata omului” (Luca – 12, 15). Cum sa nu te gandesti atunci ca astazi, dupa doua milenii, in lume sunt cateva sute de miliardari, ce poseda o avere egala cu castigul a jumatate din omenire, in timp ce un miliard de oameni au mai putin de un euro pe zi pentru a trai, iar doua miliarde – nu au apa potabila in casa. Ordinea economica inechitabila este cea care permite aceasta situatie. Iar cand se citeste in Biblie (Matei – 19, 24) ca Iisus ar fi spus: “Mai curand va trece o camila prin urechea acului, decat va intra bogatul in imparatia Domnului”, cum sa nu iti pui intrebarea daca capitalistii se pot numi crestini. Desigur ca ei se pot numi, dar ramane intrebarea daca ei sunt cu adevarat crestini. Interesele omului sunt mai importante decat interesele capitalului, iar ordinea economica capitalista este o crima fata de miliardele de fiinte umane ce traiesc in saracie, boli si ignoranta .
    Ce ar fi spus oare astazi Victor Hugo, care era nu numai un genial scriitor, ci si un mare om politic?. La 9 iulie 1949, intr-un discurs in Adunarea Nationala a Frantei intitulat “Sa distrugem mizeria” a spus: “Eu nu fac parte dintre cei care cred ca se poate suprima suferina in lume, caci suferinta tine de o lege divina. Dar eu sunt dintre cei ce cred si afirma ca se poate distruge mizeria. Nu spun sa se micsoreze, sa se limiteze, sa se reduca, ci spun sa se distruga mizeria. Caci mizeria este o boala a corpului social, asa cum lepra e o boala a corpului uman. Mizeria poate facuta sa dispara, asa cum si lepra a disparut. Este posibil asta, iar cei din parlament si din guvern trebuie sa se gandeasca mereu la asa ceva ca la o datorie a lor“. Dupa ce prezinta cateva cazuri de mizerie strigatoare in Paris, Victor Hugo continua: “Domnilor, dumneavoastra tocmai ati reusit, cu ajutorul armatei sa refaceti statul care a fost inca odata amenintat. Ati readus societatea normala, guvernul legal, institutiile, pacea publica, chiar civilizatia. Credeti ca ati facut mult, dar in fond nu ati facut nimic! Nimic, atat timp cat ordinea materiala nu se sprijina pe o ordine morala, atat timp cat poporul sufera!. N-ati facut nimic, atat timp cat sub dumneavoastra poporul e disperat!. N-ati facut nimic, atat timp cat cei ce muncesc nu au o paine!. Atat timp cat cei batrani care au muncit, raman fara un adapost!. Atat timp cand la tara camatarii fac specula cu pamantul, cand in orase se moare de foame, cand nu sunt legi care sa vina in ajutor familiilor sarace si cinstite, taranilor si muncitorilor buni! Nu ati facut nimic atat timp cat spiritul de revolta se bazeaza pe suferinta publica! Atat timp cat fortele raului, ale distrugerii si intunericului au drept colaborator fatal pe omul nefericit!”.
    Citind cele de mai sus, m-am gandit cine a fost in cultura romaneasca acea personalitate care sa-si fi ridicat vocea cu putere in apararea celor slabi si nedreptatiti. Si care, daca ar fi trait in vremurile noastre, sa fi simtit nevoia imperioasa de a demasca falsul si impostura, somajul si lipsa protectiei medicale, saracia ce se invecineaza cu opulenta obraznica, interesul personal ce sfideaza interesul public. Mi-au trecut prin minte figurile luminoase ale lui Mihail Sadoveanu, cel care in interbelic s-a ridicat impotriva legionarismului agresiv (printre altele, raspunzand la o conferinta a sa unui legionar din sala ce rostea niste imprecatii bolborosite: “Fiara paroasa si necuvantatoare, intra inapoi in vizuina din care ai iesit!”). Mi-am amintit de Tudor Arghezi, cel care a avut curajul in timpul razboiului sa scrie un pamflet vitriolant (“Baroane”) la adresa ocupantului german. Mi-a revenit in memorie numele lui George Calinescu, care de pe postamentul unei uriase opere literare de neclintit s-a implicat, fara a fi obligat sau rugat, in desbaterea publica de partea intelectualitatii progresiste. Dar pe langa acesti mari maestri ai cuvantului, cel care imi revine cel mai des in minte atunci cand imi pun intrebarea “Ce ar fi spus el oare astazi?” este Geo Bogza.
    El este cel care a afirmat, inca in 1934, ca “imperativul vremurilor noastre cere scriitorilor sa nu mai intarzie atat cu ei insisi, cand tragedii care privesc mase intregi de oameni asteapta sa fie exprimate in scris”. El este cel ce a ridicat la rangul de gen literar reportajul, pe care l-a definit ca “descriere a vietii asa cum e”, a vietii care e “un urias complot cu scopurile finale, vaste, supreme, inca neatinse”. El este primul care in literatura romana (si unul dintre putinii in literatura mondiala) a iesit din linistea cabinetului si a coborat sa cerceteze viata crunta a tabacarilor si a spalatoreselor, a celor ce muncesc la sondele de petrol si in rafinarii, a orbilor din Vatra Luminoasa si a celor ce traiesc in bordeiele din Valea Plangerii, a minerilor din Valea Jiului si a taranilor din Moldova peste care a trecut urgia razboiului. El le-a scris toate astea in interbelic, cand asemenea descrieri erau considerate tendentioase, banuite atunci ca si azi, ca sunt infectate de morbul gandirii de stanga.
    Oare ce ar fi spus astazi Geo Bogza, disparut in 1993, vazand ca milioane de romani si-au parasit satele pentru a-si cauta un loc de munca (si de supravietuire) in tari straine? Ce ar fi spus el vazand averile fabuloase faurite miraculos prin privatizarea unor bunuri publice, foste proprietati ale poporului? Cum ar fi reactionat el vazand ca pe treptele cele mai inalte in stat s-au cocotat, prin votul popular, persoane ce se ingrijesc mai mult de interesele familiilor lor decat de bunul trai al populatiei? Ce ar fi scris el, personificare a moralei si a iubirii oamenilor acestui pamant, cand s-ar fi confruntat cu flagelurile somajului, cresterii criminalitatii si a consumului de droguri, cu legalizarea prostitutiei, adica a unor vicii sociale care timp de decenii fusesera eradicate de pe pamantul Romaniei? Si, in fine, ce ar fi spus el vazand o seama de scriitori, de colegi ai sai de breasla, pretandu-se la gestul dezonorant de a primi o decoratie, nu pentru opera lor literara sau artistica, ci pentru devotamentul politic fata de persoana sefului statului ? Nu stim, dar banuim ce ar fi facut. El, cu autoritatea de om ireprosabil si intransigent, s-ar fi ridicat cu imensa statura spirituala de fecund si stralucitor creator si ar fi luat apararea vechilor si verificatelor principii ale libertatii, egalitatii si fraternitatii. Ar fi reintrat in arena, combatandu-i pe adversarii ideilor in care el a crezut o viata intreaga, considerand ca este de datoria oricarui scriitor responsabil sa ia din nou partea categoriilor sociale exploatate si oprimate. Nu stim ce ar fi spus azi Geo Bogza, dar stim ca literaturii romane contemporate ii lipseste de un sfert de secol un scriitor care sa se compare cu el. Si cine stie cat vom mai avea de asteptat…

  • aparate de etichetat

    avand in vedere ca suntem in permanenta supraveghere si dojana din partea UE se pare ca putem fi catalogati drept romani europeni tolerati.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *