Traian Băsescu aruncă mănușa!?
(Sper să nu o observe careva)
Trăim momente în care politica externă este mai semnificativă decât bătăliile interne; este însă la fel de derutantă pentru cetățeanul de rând și la fel de ruptă de interesele lui.
României i-a lipsit, în cea mai mare parte a istoriei sale, o viziune pe termen lung și cu perspectivă largă; este, din păcate, un adevăr pe care-l admitem chiar noi înșine. Decidenții actuali au fost scutiți de ororile războiului pe pielea proprie și îndrăgostiți de istorie nu prea par. Pozează drept maeștri în tactici și uită că, doar atunci când obiectivul este atins, știm dacă strategia a fost bună; sau nu! În România, nici obiectivul nu este clar.
În conflictul ucrainean nu luptăm pentru adevăr și dreptate, cum spun mulți, pentru că acolo nu e vorba de adevăr și de dreptate. E vorba de interese. Noi nu ne știm interesul, pentru că nu se străduie nimeni să-l definească. În această sală, suntem responsabilii; o parte dintre ei; noi tăcem. Vorbesc alții.
A vorbit Traian Băsescu. Ieșind, pentru a nu mai știm câta oară, din prerogativele constituționale, a participat la Congresul PPE, la Dublin. Nu s-a mulțumit să asiste. A transmis mesaje. În două direcții. Spre țară, promițând un rol măreț națiunii române, și spre Rusia, ca să-și bage mințile în cap!
Nu a luat în considerare niște lucruri banale. Cine se poziționează public în aripa radicală a uneia dintre părțile în conflict nu ajunge negociator. Fac o precizare, pentru cei care cred altceva; dacă este o confruntare, un meci, nu este în interiorul Ucrainei. Ucraina este mingea; sau tortul.
În al doilea rând, Traian Băsescu și-a pus o parte dintre prietenii politici într-o situație foarte delicată…
UE nu are mijloacele să răspundă, nici militar, nici economic, Rusiei, dacă varianta războinică ar trece și altcuiva prin cap, cu excepția președintelui nostru și presei autohtone, devenită aproape isterică. Statele mari nu au nici dorința, nici interesul; jocul de picioare, este pentru ochii lumii; cu scoaterea limbii la adversar se ocupă, din păcate, unii reprezentanți ai instituțiilor europene.
Banii dictează iar banii, care ar putea fi înghețați, drept sancțiune, vor pace, fie ea și o pace rece. 242 miliarde avea occidentul în băncile rusești, 160 de miliarde, rușii prin alte țări; avantaj Rusia, la acest punct…
Unele țări din UE, au nevoie de gazul rus și preferă soluții amiabile și relații pe termen lung; nici Rusia nu vrea altceva. Iar un război cald nu-și doresc, nici măcar suporterii americani ai confruntării; stindardul legalității este flenduri după Kosovo, după Libia și alte exemple…
Toată această agitație belicoasă, care a atins la noi niveluri ce se situează între tragic și ridicol, a alimentat însă două curente periculoase; unul susține că trebuie să facem orice ca UE să obțină independența energetică; mediul sau siguranța cetățenilor, nu importă; mai ales în unele părți. Altul, că UE trebuie să înceapă o cursă a înarmărilor și să-și facă o armată, pentru a depăși dezavantajul; că aceste bugete ar putea fi folosite pentru viața cetățenilor, nu pentru moartea lor, nu contează.
Eu sunt pacifistă! Cred că pacea este o condiție, o necesitate, un obiectiv, o valoare. Cred că războiul este declanșat de cei bogați și plătit cu sângele și sudoarea celor săraci. Pentru cei care plătesc, nu vorbește mai nimeni. Despre manipularea populației sau accesul corporațiilor la teritorii se tace din alte motive.
Aș fi vrut să vă propun, de la această tribună, o dezbatere serioasă despre politica noastră externă; nu îndrăznesc. Îmi este frică. Ce ne facem dacă se descoperă că, pe lângă un președinte ce pune în pericol țara, are și o clasă politică ce o duce spre prăpastie prin orbirea ei totală?! Am văzut în săptămânile din urmă ce poate face rusofobia din rațiune.
Din acest motiv, voi încheia cu o glumă. Amară. Acordul de încetare a focului în Georgia, în 2008, a fost intermediat de Sarkozy, care deținea președinția rotativă. Putin i-ar fi spus că ar vrea să facă precum Bush cu Saddam Hussein, să înainteze până la Tbilisi și să-l spânzure pe Saakashvili. La care Sarkozy i-ar fi replicat, cu trimitere la popularitatea lui George Bush, aflată la nivelul Gropii Marianelor – Și ce, vrei să sfârșești ca el!? Putin nu s-a dus la Tbilisi. Nicolae Ceaușescu care a mizat pe faptul că rusofobia va fi un argument suficient pentru a se face iubit și susținut; a cultivat-o în interior și utilizat-o în exterior. Traian Băsescu pare să fi uitat cum a sfârșit… Sper că nu chiar toți cei de față….
(declarație politică în plenul Senatului, 11 martie 2014)
