Viața noastră nu are legătură cu indicatorii lor!

În țara divorțurilor transmise în direct – cu probele infidelității incluse! – nu este un act de curaj să scrii o tabletă despre indicatorii macro-economici; poate părea doar un efort sortit eșecului de a plictisi cititorul; spun că sortit eșecului pentru că acesta nu va trece de titlu.

Totuși, în aceste zile s-au purtat zeci de discuții sterile despre cum ieșim sau nu din criză odată cu sfârșitul recesiunii. Susținători și critici, deopotrivă, păreau convinși că soarta lor este legată de cifrele pe care statistica le va anunța; în bine sau rău, după caz. Japonia a constituit însă argumentul care mi-a alungat rezerva de a alege un subiect atât de puțin sexy. În modul cel mai cinic cu putință, la câteva zile după ce urmările catastrofale ale cutremurului deveniseră neîndoielnice, vocile s-au înviorat; în spatele unor articole apărute în publicații “foarte serioase” ni-i puteam deja imagina pe cei care-și frecau mâinile de bucurie; pentru aceștia, toată nenorocirea și distrugerea erau semn că se va ieși, în sfârșit, din stagnarea ultimelor decenii; va urma o creștere susținută a PIB- ului! Vă puteți închipui ce reprezintă pentru „baronii” asfaltului sau cimentului din America, Europa sau Japonia catastrofa de la Fukushima!? O uriașă afacere, de zeci de miliarde de dolari! Cam atât a costat la Cernobîl construirea sarcofagului de beton. Fără cutremur, această “oportunitate” nu ar fi existat.

Nu vreau să vorbesc într-un articol scurt despre ceea ce Naomi Klein a scris într-o remarcabilă carte lungă (Doctrina șocului) – guvernarea lumii prin crize; doar un lucru vreau să spun indicatorii care ne descriu destinul nu măsoară viața noastră ci afacerile lor. Afirmația nu este polemică și nu se referă la guvern. Este o afirmație pur …tehnică. De decenii deja, criteriul oricăror comparații legate de dezvoltare este Produsul Interior Brut; s-a insinuat subtil și a luat locul altor măsurători; pereche cu el, puterea de cumpărare a înlocuit calitatea vieții. Ni se spune că țara o duce bine sau o duce rău după mărimea PIB; ni se anunță că vine sau pleacă o criză după evoluția PIB. Viața bună este echivalată cu puterea de cumpărare mare. Cine reprezintă țara, cine iese din criză și cui aparține puterea de cumpărare nu ni se spune; că o țară este formată din cetățeni și nu din consumatori, se ignoră cu intenție.

Produsul Interior Brut reprezintă valoarea producției vândute și încasate într-o țară în timp de un an; este o măsură a pieței, nu a activității; tot ce nu intră în regulile pieței, nu există; dacă firmele sunt românești sau străine nu contează; contează doar să funcționeze în această țară; indicatorul nu este sensibil la colonizare; dacă sporesc cifrele de afaceri ale cazinourilor de pe Calea Victoriei, vânzările producătorilor americani de tutun sau recolta de roșii de la Tecuci, din mărimea PIB-ului nu ne dăm seama. PIB-ul nu ne spune nici dacă veniturile se adună în conturile din Elveția ale celor din Top 300, se repatriază spre țările unde sunt înregistrați investitorii străini sau se împarte între cei care muncesc pentru el. Media pe cap de locuitor ne ascunde cât de echitabilă, sau nu, este repartizarea între toți cei care participă la realizarea sa; ea poate crește în voie în timp ce majoritatea moare de foame.

Aceste lucruri sunt logice, nu-i nicio noutate. Ce se ignoră adesea este altceva; ca să vedem cu ce-am rămas după întregul efort, din PIB ar trebui să se scadă nu doar ceea ce aparține de drept altora (investitorii străini, de exemplu); ar trebui să se scadă și toate costurile externalizate ale producției pe care le plătim întotdeauna noi, într-un fel sau altul. Poluarea mediului nu intră decât parțial în costuri; doar are efecte negative și generează cheltuieli publice mari pentru a repara ce mai poate fi reparat. Sănătatea fizică și psihică deteriorată a lucrătorului lipsit de protecție și prost plătit este pe gratis. Exploatarea excesivă a resurselor se asociază și cu distrugerea solului, peisajului, lunecări sau prăbușiri de teren, modificări climatice; ele sunt parte distrusă din averea unei națiuni dar nu și parte din costurile producției vândute și încasate. Nici costurile de dezactivare a unui reactor nuclear nu a fost luate în considerare atunci când multe guverne au decis să investească bani publici în producția de energie nucleară pe motiv că este ieftină. La salariile din care cei mai mulți trăiesc, cuvântul ieftin este magic pretutindeni. O mică omisiune s-a făcut; nu s-a spus că peste treizeci de ani și fără nicio altă catastrofă se vor plăti alte miliarde și miliarde pentru a scoate din funcțiune rectoarele; despre soarta neclară a deșeurilor, doar amintim… Lista exemplelor este lungă. Concluzia este scurtă. Creșterea economică pe care PIB-ul o măsoară nu este, automat, motiv de bucurie. S-ar putea, ca în vasele comunicante, să fie doar creșterea unora pe seama sărăcirii altora…

6 Replies to “Viața noastră nu are legătură cu indicatorii lor!”

  • N. Raducanu

    Temerea autoarei editorialului de azi ca cititorul se va plictisi cu un articol ce trateaza despre PIB (produsul intern brut) si despre imaginea falsa pe care acest indicator o poate da despre viata romanului, este justificata, dar numai partial. Mai corect ar trebui sa vorbim despre indicatorii calitatii vietii, in care PIB este numai unul dintre factorii definitorii. Evaluarea calitatii vietii se face de OCDE incluzand o serie de componente, ca de pilda:
    speranta medie de viata la nastere, mortalitatea infantila, inegalitatea veniturilor, proportia populatiei ce traieste in saracie si saracie severa, sinuciderile, educatia, numarul populatiei carcerale (din inchisori), gradul de inactivitate al tinerilor, nr. accidentelor mortale in traficul rutier s.a. Marile reviste saptamanale occidentale (Spiegel, Economist, s.a.) nu se jeneaza deloc, ba chiar se simt obligate sa impaneze articolele cu cifre si grafice. Asa cum voi proceda si eu in cele de mai jos.
    Abordand acest subiect consider indispensabila citirea raportului social al ICCV (Institutul pt. cercetarea calitatii vietii) de pe langa Academia Romana, publicat recent si intitulat: “Romania : Raspunsuri la criza” (se poate consulta pe internet la http://www.ICCV.ro). In el se vede ca PIB al Romaniei pana in 2003 nu reusise sa atinga nivelul PIB din 1989, iar in urmatorii 7 ani (deci pana in 2010) PIB crescuse cu doar 21 % fata de 1989. In 1990 numarul salariatilor in tara era de cca. 8 milioane, in timp ce in 2009 se inregistrau doar 4,5 milioane persoane salariate. Oare unde or fi disparut milioane de romani? Sa fie atati de multi patroni? Sau atat de multi capsunari? Daca privim cheltuielile publice sociale,care in medie in cele 27 state ale Uniunii Europene se ridica la 56 % din PIB, in Romania ele reprezinta numai 37% din PIB, nivelul cel mai scazut din Europa. Bulgaria are acest indicator – 41%, Ungaria – 46%, iar Germania – 63%. Pentru cheltuielile de invatamant Romania a alocat doar 3,6 % din PIB, in timp ce in medie in UE s-au alocat 5%. Pentru sanatate in UE s-au alocat in medie in perioada 2000-2008 sume reprezentand 7,7% din PIB, in timp ce in Romania – doar 3,4% (in Franta – 9%). Paritatea puterii de cumparare (PPC) in Romania era anul trecut doar 40% din cea medie pe Uniunea Europeana. Nivelul puterii de cumparare in Romania este egal cu cel din Botswana sau Malaezia. Fata de nivelul lunii octombrie 1990 al salariului real, in 2010, deci dupa 20 de ani,acest indicator a fost doar cu 17% mai mare. Salariul mediu pe economie a fost in 2010 egal cu 1424 lei.
    As putea continua cu prezentarea si a altor date din acest raport impartial, care insa semnaleaza ca drumul pe care s-a angajar actuala conducere a tarii duce la un impas. Totusi PIB, chiar privit critic, ramane inca un indicator indispensabil in comparatiile economice internationale. Indicatorii calitatii vietii trebuie luati in ansamblu, cu ponderi diferite pentru rolul jucat de fiecare in atingerea unui anumit nivel de satisfactie al existentei populatiei. Dar acesta e un alt subiect…

  • gabicretu

    @RN,
    Un mare ajutor, ca de obicei! Mulțumesc că ați amintit de raportul ICCV. Anul acesta este sensibil mai bun fata de cel de anul trecut, fara nicio indoiala.

  • Bibliotecaru

    Sunt de acord cu acest articol, ba cred că tonul este mult mai temperat decât ar trebui să fie (eu sunt mult mai aproape de disperare). Din nefericire România încă aşteaptă de la clasa politică ca PIB-ul oficial să se apropie de cel real prin… normalitate. Or ce mai este normal în România?

    După părerea mea PIB-ul nu are mare lucru de-a face cu binele unei ţări, pentru că binele este ceva relativ. Dacă iei un împrumut FMI egal sau mai mare cu veniturile la Bugetul de Stat, poţi să generezi un PIB suplimentar (în cazul unui meşter în ale guvernării) de două sau trei ori mai mare decât acest împrumut, numai pe baza împrumutului. Numai că o astfel de creştere a PIB nu este una reală ci o umflare artificială a indicatorului care te lasă şi cu o datorie uriaşă la final de an. De asemenea există şi nişte trucuri de umflare a PIB-ului, cum ar fi supraîncălzirea economiei prin creşterea consumului, metodă folosită de Guvernul Tăriceanu. Creşterea consumului, mecanismul de creştere preferat de societăţile de consum cu tradiţie, nu va conduce niciodată la bunăstare reale, ci la consumarea accelerată a tuturor resurselor. În momentul când societatea de consum nu va mai fi posibilă din cauza penurie, o astfel de economie se prăbuşeşte cât ai clipi din ochi. Sănătatea economică a unei ţări dezvoltate ar trebui să urmărească două chestiuni importante, pe de o parte un sector agro-industrial puternic, constant, şi în creştere uşoară în fiecare an, pe de altă parte constituirea de capital autohton. România, din păcate, este tocmai invers, şi asta numai din vina politicii. Pe de o parte sectorul agro-industrial are o pondere în PIB mult mai mică ca în 1989, pe de altă parte privatizările şi goana după capitalul străin a fost privită în România drept o pleaşcă. Din păcate, marile privatizări nu au avut ca ţintă o producţie agro-industrială crescută şi mai eficientă, astfel încât să existe măcar un beneficiu pe seama pierderilor de capital, ci schimbul de proprietate s-a mişcat în sfera speculaţiilor (desfiinţări, valorificări imobiliare, preluarea segmentului pentru formarea condiţiilor de monopol şi creşterea preţurilor… etc.)

    În sfârşit, trebuie spus că România este o ţară a economiei subterane şi aceasta se sustrage PIB-ului. Motivul pentru care economia subterană este la fel de puternică sau chiar mai puternică decât economia oficială… desigur este un motiv tot legat de politică.

    Mai departe?

    Mai departe nici nu mai contează ce părere am, oricum cetăţeanul nu contează în această ţară.

  • Iceflame

    Biblio, mie mi-a placut materialul prezentat de Gabi aici. Mi se pare

    ca, de ceva vreme, gazda noastra este in mare forma. I-am zis-o

    si ei dar nu m-a crezut.

    Zice ca se simte sfarsita…

    Pai daca Gabi scrie asa cand este “sfarsita” cum o fi scriind cand se

    simte in forma maxima?

    Pe de alta parte, ca tot ai amintit de cetateanul roman care nu

    conteaza deloc.

    Eu cred ca nu conteaza pentru ca nu stie inca, prostul dracului, ce

    putere are…

  • Bibliotecaru

    @ Iceflame
    Cetăţeanul nu poate să conducă câtă vreme se roagă de diferite persoane să-l servească.

    Pe blogul meu, pe data de 14 aprilie, va fi un articol numit… “Întoarcerea la sistemul feudal”. Acolo este (pseudo)dovada involuţiei societăţii româneşti. De fapt în acest moment societatea românească este mult inferioară societăţii de acum 150 de ani. Priviţi în urma, la istoria României. Acum 150 de ani viaţa cetăţenilor de la oraş era strâns legată de Operă, sala de Concerte, expoziţii de pictură, poezie, romane, bun-gust… Exista o interacţiune publică, oamenii se cunoşteau, interacţionau, erau structuraţi, inteligenţa şi omenia conta… Chiar şi oamenii săraci aveau în public o anumită ţinută, exista un auto-respect, apoi se respectau unii pe alţii, se salutau ridicând pălăria… Eleganţa era o dovadă de bun-simţ obligatoriu.

    Astăzi societatea românească este mult degradată. Practic românii au început să fie nişte individualităţi înghesuite cu zecile de mii prin cartiere. Bun-simţul, buna-purtare şi spiritualitatea sunt astăzi handicap. Indicatorul a ajuns să fie capacitatea de a emite putere, a apărut sindromul Gigi Becali, “blonda lui Bote”, tânărul fotbalist, şampanie de 5 mii de euro…

    Românii ar trebui să reînveţe să fie o comunitate. Priviţi la reacţia foarte bună a COMUNITĂŢII la închiderea acelor spitale în localităţile mici. Acei oameni au devenit comunitate pentru că au o ţintă. Astfel ei îşi simt puterea unirii, o putere activă şi uşor de exprimat. Gândiţi-vă acum la puterea ce s-ar naşte dacă toţi cetăţenii României ar fi uniţi! Vi se pare că domnul Boc sau domnul Băsescu sau oricine alt “important” ar României ar putea să facă o măgărie unui astfel de popor unit şi clădit pe reacţii fireşti şi de bun simţ? Democraţia pe asta se bazează, pe faptul că cetăţenii trebuie să fie uniţi pentru a-şi apăra drepturile şi viitorul.

    O politică responsabilă cu asta ar trebui să înceapă, cu schimbarea mentalităţii cetăţenilor din indivizi subjugaţi puterii liderilor în membri ai unei comunităţi suverane. Din păcate politica nu este un organism atât de responsabil dintr-un motiv simplu: POLITICIENII DEŢIN PUTEREA ŞI NU VOR SĂ O DEA. Iată, aceste împrumuturi au vândut o bună parte din suveranitatea României pe cel puţin o sută de ani… Acest lucru se va vedea peste cinci ani când nu se vor mai putea plăti datoriile. Cum au putut politicienii să facă asta dacă textul Constituţiei spune că poporul este suveran? Au putut pentru că au furat suveranitatea poporului şi nu vor, cu nici un chip, să o cedeze. Priviţi discursul politic. Toţi politicienii dau soluţii, vorbesc despre reforme, ne explică care este “adevărata cale”… Numai că în democraţie nu politicienii trebuie să aibă voinţă politică, ci poporul trebuie să aibă această voinţă, să stabilească ţintele spre care societatea trebuie să se îndrepte. Politicianul trebuie să fie executiv, să stabilească soluţiile, metodele, prin care ţintele stabilite de popor trebuie să fie duse la îndeplinire. Nimeni nu a întrebat poporul cum doreşte să fie reforma justiţiei, educaţiei, sănătăţii, politicienii s-au apucat să facă după cum îi taie capul şi, trebuie spus şi asta, câte capete, atâtea păreri.

    Acesta este adevăratul motiv pentru care societatea românească este astăzi atât de jos.

    Dacă individul nu reuşeşte să ajungă la conştiinţa că face parte din comunitate şi, mai ales, că dor comunitatea este suveranul care ia decizii… totul este în zadar, oricât de bine ar fi intenţionată clasa politică.

  • Pingback: Gabriela Cretu » Blog Archive » Catre un model de dezvoltare mai echitabil - rolul sindicatelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *