Avanpremiera, ca-n fiecare luni…

Cioara vopsita nu se cheama porumbel!

Martea trecuta. Opt dimineata. Strazile sunt blocate pe o raza  care transforma in douazeci si cinci cele cinci minute pe care le face masina de obicei de la hotel la parlament. Pe cladirea Louise Weiss a aparut un obiect straniu ce pare ca scruteaza cerul; nu cred ca era acolo mai inainte si nici ca ar veghea sa nu cada ceva din inaltimi peste  plafonul proaspat reparat al salii de plen. Suntem din nou la Strasbourg – parlamentarii, comisarii, consilierii, lobistii, ca intotdeauna; aceiasi.

Noutatile  sunt doar plafonul si venirea lui Nicolas Sarkozy. Pentru plafon nu s-a adus nici un sobor de preoti si nu s-a facut nici o inaugurare. Remarc discretia absolut fireasca care noua ne lipseste. Ne lipseste si mai mult un stat laic dar asta este o problema diferita. Discretia momentului era insa interesata; orice discutie care s-ar deschide poate avea doar o singura concluzie – vrem ca Parlamentul European sa aiba un singur sediu; la Bruxelles. In  Strasbourg, nimeni nu vrea asta…

                Pentru vizita presedintelui in exercitiu al Uniunii a fost destula agitatie in oras; nu e prima data cand se intampla. Exceptand demonstratia de forta, nu inteleg de ce ar avea nevoie de atata securitate in propria tara si in prea pasnicul Strasbourg. Ma mira si ca este numita „vizita” indeplinirea unei obligatii legale – aceea de a informa Parlamentul asupra concluziilor Consiliului European si a raspunde obiectiilor si criticilor pe care acesta le poate exprima.

Peste aceste neintelegeri putem trece; fac parte din retorica. Ceea ce ma ingrijoreaza cu adevarat este altceva. Reprezentanti ai stangii moderate s-au grabit sa salute planul de  masuri adoptat pentru salvarea  pietei financiare ca pe o realizare din programul propriu iar discursul lui Sarkozy  ca pe unul de stanga. Mai mult, si alte discursuri din partea dreapta a salii au fost apreciate ca… de stanga.

Ieri, Dreapta omagia piata libera si dereglementarea  pregatind, fara regret, inmormantarea  statului numit, cu dispret, „asistential”. Orice program social  submina libertatea individului de a alege sa moara de foame si, oricum, nu erau bani la buget…  Azi ridica in slavi cheltuirea banului public pentru masuri economice exceptionale de salvare a celor bogati, preamaresc  interventia rapida a statelor in economie si tac chitic cand e vorba de sursa sumelor uriase necesare masurilor de temperare a crizei. Statul asistential nu-i mai supara daca asistatul este marele capital!

Din compromisul de rezolutie la care s-a ajuns lipseste problema paradisurilor fiscale si a societatilor fantoma; Dreapta s-a opus crunt. In acelasi timp, in  bugetul pe 2009 nu se respecta promisiunile privind programul de combatere a foametei in tarile sarace. Vorbesc de foametea actuala, nu de cea viitoare, foamete care ucide un copil la fiecare 5 secunde. S-a solicitat  un miliard de euro, nu o mie miliarde… Este respinsa pana si propunerea modesta de a oferi cetateanului abilitatile necesare  pentru a evita riscurile nejustificate  pe piata financiara printr-un program educativ pan-european;  era vorba doar de  un milion.

„La probleme globale trebuie solutii globale!”  Declaratia lui Nicolas Sarkozy suna intr-adevar bine la prima vedere. Fortele politice progresiste incearca de mult timp sa impuna ideea de cooperare intre state pentru solutionarea problemelor majore  – incalzirea climatica, distrugerea mediului natural,  foametea, subdezvoltarea si fenomenele asociate (analfabetism, boli cronice, mortalitate infantila si materna, etc.); ideea responsabilitatii comune, de asemenea.

Faptul ca unii sustin astazi mijloacele  interventioniste  ca pe o salvare nu trebuie insa sa ne insele. Scopurile sunt cu totul altele. Teoria fara fundament a pietelor libere care se autoregleaza si capitalismul salbatic trebuie salvate. Problemele globale ale Dreptei sunt altele decat ale Stangii.

Se poate spune, pe buna dreptate poate, ca in Uniunea Europeana capitalismul a fost deja domesticit, ca nu seamana cu cel american. Se poate reaminti ca SUA nu au ratificat nici astazi Protocolul de la Kyoto in timp ce noi avem un program solid privind schimbarile climatice si energiile curate. Din pacate,  asta nu are nici o importanta  atat timp cat capitalul financiar nu are nationalitate iar poluarea nu cunoaste granite. Cei care umbla cu cioara vopsita pot fi luati uneori drept papagali; ar fi o mare naivitate insa sa-i credem porumbei…