Cetățeanul înfrânt! Stânga dezbinată!

Aveți, ca de obicei, avanpremiera la tableta de maine. Și o încercare de a-mi ține promisiunea făcută; nu este analiza completă a alegerilor europene; este totuși o provocare la o dezbatere din care sper să rezulte idei mai bune.

„Titluri de o șchioapă anunță o mare victorie a Dreptei la recentele alegeri europene. Îl ascult pe șeful popularilor din Parlamentul European, după afișarea primelor rezultate. Afirmă radios că cetățenii au ales o Europă socială, o Europă verde și drepturi individuale. Cunosc însă încăpățânarea cu care grupul său se opune oricărei ameliorări în aceaste direcții; am văzut inventivitatea cu care deghizează măsurile antisociale în inocente reglementări sau dereglementări… Primul gând a fost că a câștigat discursul de stânga al partidelor de dreapta, că cetățeanul a fost păcălit.

O analiză chiar și superficială arată însă că avea dreptate în sens propriu; cetățeanul chiar asta a ales; dar cetățeanul a fost înfrânt, nu păcălit. Câștigul aparent – dar concretizat în mandate parlamentare – pe care l-au obținut popularii nu arată eșecul Stângii ci dezbinarea ei.

Se preferă, interesat, să se mențină o mare confuzie , confuzia dintre Stânga și social-democrație. Stânga nu este identică cu partidele social democrate și laburiste; între ele, sunt unele care au experimentat a treia cale și diferite alte căi până au pierdut demult calea … stângă. În egală măsură, și poate mai justificat, Stânga include partidele ecologiste, comuniste și noile mișcări politice, radicale, create sub stindardul socialismului de secol 21 și altermondialismului; mișcări care activează acolo unde există o viață politică autentică și înfruntări ideologice.

Din acest motiv, exemplele cu care îmi justific afirmațiile nu sunt din Est. Partidele socialiste și social-democrate din țările foste socialiste, campioane ale măsurilor neoliberale, acolo unde au pierdut, își merită soarta. Cetățenii au simțit trădarea idealurilor lor sociale și au văzut cum unele măsuri apără interesele corporatiste mai mult decât pe cel rămas fără loc de muncă, patriarhatul mai mult decât femeile… În schimb, democrațiile “bătrâne” pot arata mai bine tendințele Dreptei și Stângii pentru un motiv simplu – acestea doar acolo există.

În Franța, partidul câștigător al președintelui Sarkozy a fost votat de 27,8 % din alegătorii prezenți. Dacă adunăm rezultatele tuturor listelor de stânga, obținem 48,5% din aceleași voturi…

Situația din Germania ar putea fi luată drept încă o dovadă, de care nu avea nimeni nevoie, pentru un lucru știut de toți – marile coaliții Dreapta-Stânga se termină invariabil prost pentru partidele de stânga; de obicei, ele suferă o diluare a identității politice, pe de o parte, și sunt transformate în țap ispășitor pentru nerealizările guvernării, pe de alta. În acest caz însă, votul arată altceva. Nu creștin democrații Angelei Merkel au beneficiat de eșecul electoral al social democrației germane; Stânga (Die Linke) și Verzii, împreună, egalează scorul SPD-ului. Avem două stângi; dezbinate dar susținute puternic totuși, de cetățeni.

În Portugalia, situația se repetă, chiar mai evident, pentru că sunt puține partide. PSD-ul (dreapta politică) are 10 mandate, Partidul Socialist are 7 iar comuniștii 5. Partidul lui Zapatero, aflat de șase ani la guvernare, într-o țară lovită violent de criză și sub atacurile concertate ale popularilor, Bisericii catolice și ETA, rezistă greu; Dreapta ia cu două mandate mai mult; dar dacă adunăm Stânga catalană și Verzii, în Spania, avem o majoritate absolută a partidelor de stânga. Dovadă că aici, socialiștii au trădat mai puțin propriile idealuri…

Concluzia este că asistăm la o renaștere a Stângii; a unei stângi diferite. Ea ar trebui să producă și o trezire a social democrației; în caz contrar, după ce și-a autoadministrat în ultimii douăzeci de ani doze repetate din ideologia pieței libere, va intra în sevraj…

La noi, nu există nici măcar marele câștigător al alegerilor; doar marele perdant – cetățeanul român. Acesta a pierdut pe mâna lui dar nu din vina lui; nu din vina exclusivă. Aceste alegeri nu sunt caracterizate de victoria electorală a PSD-ului; acesta obține un mandat în plus, în comparație cu alegerile europene trecute, în fața unui PDL care pierde 5 dintre locurile deținute. Nu este important nici caracterul atipic al unor proaspăt aleși care, în aceste zile, sunt protagoniștii tristului spectacol care a devenit politica noastră.

Definitoriu este faptul că oamenii au ales să nu aleagă. Este posibil ca rezultatul să fi fost același; sondajele au pregătit cu mult timp înainte opinia publică să-l accepte. Lipsa participării politice reale întărește ipoteza. Doar legitimitatea ar fi fost diferită.

Explicațiile deciziei de a nu merge la vot abundă. Doctrinele politice sunt difuze. Cetățenii sunt neîncrezători. Unii se simt trădați, când nu sunt indiferenți sau scârbiți.

Asta nu e totul. Am văzut o campanie concertată (oare de cine!?) al cărei scop a fost să spună alegătorului : Stai acasă! Televiziunea publică s-a manifestat cu o discreție mai mult decât vinovată. Televiziunile comerciale au dat tonul; uneori, de o manieră violentă și cu o lipsă de argumente șocantă. Bineînțeles, cu excepția argumentului cunoscut – noi suntem perfecți, ceilalți sunt idioți, singurul care mă poate reprezenta pe mine sunt eu! Este o poziție care poate fi perfect justificată. Candidează, atunci! Cei nemulțumiți și care dețin soluțiile la probleme se pot reuni și depune o listă; democrația o permite. Dar oare, în spatele acestor campanii, există un interes pentru democrație!?

Este prea puțin și nedrept, totuși, să vedem doar ceea ce este evident; explicațiile sunt mult mai profunde. Una dintre ele, foarte importantă, ține de transformările care s-au produs în funcționarea partidelor politice după introducerea votului uninominal.

Partidele s-au fragmentat, au pierdut identitatea ideologică drept liant și au devenit federații de interese individuale sau găști, după caz. De aici, incapacitatea de a înțelege miza politică a acestor alegeri și de a o transmite celorlalți; de aici, implicarea redusă în campania electorală a aleșilor locali și naționali de care principalele partid dispun. Efectul direct, slaba mobilizare la vot; efectul subsecvent, subminarea instituției fundamentale a democrației, parlamentul, prin privarea de legitimitate.

Unii ar spune că este o întâmplare în care “clasa politică” poartă vina. Câteva argumente simple nasc însă îndoiala că acesta este întreg adevărul. De ce ar fi deranjat politicianul de instituții democratice puternice?! El lucrează în ele. Ce rău ar produce implicarea cetățenilor conștienți de interesele lor și dispuși să se bată pentru ele!? Partidele ar fi mai puternice. Pe cine ar supăra reglementările ferme și clare în calea abuzului!? Toți cei ce au nevoie de ele s-ar simți în siguranță.

Există totuși unii care o duc minunat doar fără ele. O clasă economică minusculă și foarte unită – a oligarhilor de aici și de aiurea – a înfrânt cetățeanul român. Politicienii sunt incluși; după ce s-au predat necondiționat, odată cu mandatul magnatului din Pipera, au acceptat să fie și înlocuiți…”