Cuvinte interzise (bis)
Săptămâna trecută spuneam ca in lumea noastră, sărăcia este super-studiată; daca am economisi tonele de hârtie pe care se tipăresc rapoartele şi s-ar dezvolta, în schimb, programe destinate scoaterii din sărăcie a celor afectaţi, am avea cu câteva procente mai puţini. Banca Mondială deţine maxima expertiză în această privinţă; pe frontispiciul său scrie că luptă pentru o lume „eliberată de sărăcie”; conform teoriilor vechi şi noi ale războiului, a decis să cunoască mai întâi inamicul pentru a-l putea învinge. Drept urmare, din rapoartele sale putem afla totul despre sărăcie – câţi săraci sunt, în ce ţări, de ce gen, vârstă, mediu de viaţă, câte calorii mănâncă, dacă şi cât studiază, bolile de care suferă, dacă şi ce au şi, mai ales, ce nu au… Bineînţeles, rapoartele sale însumează datele pe care guvernele le deţin şi pun la dispoziţie…
Toate această revărsare de cunoaştere nu ne oferă şi vreo idee despre cauzele pentru care cei săraci sunt săraci, nici nu a reuşit să schimbe esenţial atitudinea autorităţilor faţă de săracii aflaţi în zona lor de responsabilitate. La noi, sunt consideraţi drept singurii vinovaţi de felul în care trăiesc; inclusiv cei peste 350 000 de copii aflaţi în sărăcie absolută s-au născut vinovaţi; toţi, nediferenţiat, sunt etichetați drept „asistaţi social”. Această etichetă spune invariabil ceva de rău despre ei, niciodată ceva rău despre guvernele statului cu pricina; bineînţeles, despre cât de drepte sunt regulile după care se împarte avuţia ţării este tăcere absolută. Să primeşti de la societate este ruşinos şi degradant, dacă eşti sărac; ca bogaţii să-şi aproprieze tot ceea ce este public, este înscris în codul genetic al societăţii noastre.
Acceptăm drept adevărată ipoteza este că, prin simpla apartenenţa la un anumit stat, orice locuitor este parte egală din „poporul suveran”; aşa scrie în Constituţie. Numai că drepturile şi obligaţiile constituţionale se exercită în condiţiile legii; din întâmplare sau nu, legea uită de egalitatea membrilor „poporului suveran” când împarte drepturile şi obligaţiile; astfel, unii se aleg cu drepturile iar alţii cu obligaţiile… De exemplu, legea garantează proprietatea privată; proprietatea publică nu este garantată de nimeni. Nu vă gândiţi la năravul vechi de a se înfrupta din proprietatea comună ca şi cum ar fi a nimănui; şi din proprietatea personală s-au înfruptat din greu unii; mulţi îşi amintesc cu durere despre societăţile de investiţii financiare fraudulos falimentate care i-au lăsat pe drumuri…
Problema este mai serioasă. O linie de cale ferată stă părăsită pentru că un proprietar nu a acceptat să vândă o bucată de teren; trenul face nişte kilometri în plus iar investiţia este trecută la pierderi dar proprietatea privată a fost respectată. Guvernele au decis să privatizeze proprietatea publică; bănci, combinate, companii de exploatare a resurselor cu resursele incluse au fost înstrăinate; capacitatea statului român de a acţiona în beneficiul cetăţenilor proprii sau de a negocia în relaţiile internaţionale s-a redus semnificativ prin această decizie; nimeni nu s-a opus în mod serios; nici măcar săracii… Ceilalţi, chiar dacă sunt foarte discreţi, au mereu purtătorii lor de cuvânt să le susţină interesele.
Mai recent, proprietate publică de privatizat nu prea mai există; parteneriatele public – privat au devenit la modă şi au promotori fervenţi; aceste parteneriate sunt asociaţii în care fiecare ia câte o parte, în mod egal – statul îşi asumă riscul, firma privată încasează profitul iar cetăţeanul plăteşte! Poporul rămâne suveran; este adevărat, unii sunt suverani peste mult iar alţii peste mai nimic…
Iertare! Am făcut o greşeală; au obligaţii. Un recent studiu IRES îşi propune să măsoare atitudinea cetăţenilor faţă de felul în care au reacţionat autorităţile la o catastrofă naturală, adică la ultimele inundaţii. Din studiu aflăm că, nu doar săracii, ci toţi cetăţenii, în general, au „mentalitate de asistaţi”. Nu am descoperit ce indicatori sociologici au servit pentru a se trage concluzia dar ne putem închipui că aşteptarea ca autorităţile să investească în amenajarea teritoriului construind diguri de protecţie a localităţilor este ilegitimă; cei afectaţi de inundaţii trebuiau să pună mână da la mână şi să fi ridicat ziduri de apărare… Dorinţa ca banul public să fie folosit pentru a îmbunătăţi viaţa cetăţenilor ne este prezentată cam la fel de ilegitimă ca întrebarea „cum ai făcut primul milion de euro”, întrebare pe care nici un institut de cercetare nu a pus-o vreodată. Să nu credeţi că este vreo decizie ştiinţifică la mijloc; spiritul critic ne spune că este doar ideologie curată… Că este cea care-i serveşte pe cei care au, nu-i nicio mirare.
Bibliotecaru
Nu există nici o cale care să ne scoată din sărăcie. În curând petrolul se va fi terminat. Apoi se va termina şi gazul. Când va începe cu adevărat criza energiei, totul va rămâne în paragină, nu va mai conta cel care are un Ferrari, ci cel care are o bicicletă. Asta până ce nu va mai fi petrol nici pentru cauciucurile de bicicletă…
Români nu ar trebui să muncească pentru o vremelnică ieşire din sărăcie, munca ar trebui să fie pentru supravieţuirea atunci când noua lumea va începe cu adevărat.
N. Raducanu
Un nou articol al d-nei Cretu, prin care dansa bine face ca demasca ipocrizia societatii “noastre”. De aceasta data, el e insotit si de prezentarea pe scurt a cauzelor ce ne duc la faliment: vinovati sunt “guvernele statului cu pricina”, care “au decis sa privatizeze proprietatea publica”, care au faurit si fauresc in continuare “regulile dupa care se imparte avutia tarii”, etc. Concluzia pe care eu, cititor cu sentimente politice apropiate de cele ale autoarei, o trag din cele de mai sus, ar fi ca trebuie sa ne oprim din calea apucata si, daca nu ne putem intoarce la un regim condamnat de istorie, sa o luam macar pe alte cale. Dar incotro? Si o putem face oare singuri, intr-o lume tot mai interconectata?
Au trecut 20 de ani de la o profunda rascolire sociala, timp in care s-a spus tot ce se putea mai rau despre comunism si socialism, dar si tot ce putea fi mai elogios despre capitalism. Se pare ca acum a venit un moment al bilantului, cand unii din laudatorii neconditionati ai actualului sistem isi nuanteaza ezitant opiniile, si cand apar critici curajosi ai capitalismului, ce cu numai cu un an sau doi in urma ar fi fost taxati drept bolsevici. Dar critica e insuficienta daca nu este insotita de solutii. Si bine face d-na Cretu ca se inscrie, cu articolele si blogul dansei, in categoria celor ce fara teama doresc sa puna degetul pe rana, pentru a o cerceta si vindeca.
Deci ce e de facut pentru a repara daunele “privatizarii proprietatii publice”? Cum ar trebui sa arate, in principiu, niste noi “reguli de impartire a avutiei publice”? Care sunt racilele democratiei parlamentare romanesti si oare pot fi ele corectate prin inlocuirea actualului guvern cu un altul? Iate doar cateva intrebari, care sunt si sugestii pentru viitoare articole. Democratia e un sistem flexibil si de la ea trebuie pretins si mai mult. Dar pentru asta trebuie sa inceapa din nou luptele pentru marile utopii, pentru acele idei ce au inflacarat generatiile anterioare. Fara ideologii, fara marile convulsii purtatoare de visuri si care pun in miscare istoria, ne-am trezi cu stari de violenta disperata, difuza, incapabila sa mobilizeze spre un tel societatile. Utopiile nu au murit si cu siguranta ca ele vor renaste. Iar reaparitia unor puternice utopii reconforteaza, caci omul are nevoie de ele. Amintirea acelor eroi tragici ai unor batalii ideologice pierdute, ce isi atinteau privirea foarte sus, chiar daca nu au fost capabili sa depaseasca stacheta, ne reaminteste ca poate a venit iarasi vremea omului disident, a omului revoltat de nedreptatile unei lumi insuportabile, ce poate fi insa facuta mai buna. Trebuie din nou sa se ceara libertate, egalitate, fraternitate si multe inca altele, caci chiar daca avem in memorie esecul unui comunism gresit inteles, chiar daca vedem anumite avantaje ale unui capitalism totusi plin de defecte, e mai mult ca oricand nevoie de revolutionari in sensul cel mai larg al cuvantului.
goe
„O linie de cale ferată stă părăsită pentru că un proprietar nu a acceptat să vândă o bucată de teren; trenul face nişte kilometri în plus iar investiţia este trecută la pierderi dar proprietatea privată a fost respectată” – pentru asta exista legea exproprierilor, nu mai prostiti poporul cu blogul…
Eu cand am zis ca urmeaza un articol in care o sa puneti toporul pe proprietatea privata nu m-am gandit ca o sa si aveti inconstienta (politica) sa-l scrieti. Amestecarea perfida a privatizarilor dubioase (pe care cine oare le-a parafat?) cu tarlaua lui badea Gheorghe va dezvaluie adevaratele convingeri si intentii politice. Articolul este o insulta la adresa tuturor romanilor, de la cel mai bogat pana la cel mai sarac. Nici macar cel mai sarac nu vrea sa stie ca nu va mai avea nimic niciodata. In afara de cativa nomenclaturisti si alte lipitori ale PCR-ului, nostalgici dupa vremurile lor de „glorie”, imi place sa cred ca absolut nimeni nu e atat de prost sa mai vrea o tura de iad comunist.