Despre lobby și alte lucruri…

1. Ca fost europarlamentar, cum credeți că a evoluat relația dintre eurodeputați și lobbyiști, având în vedere și scandalul din 2011 „bani contra amendamente”? Cum era această relație în timpul în care ați fost eurodeputat?

Am fost membră în Comisia pentru piață internă, cea mai asaltată de diversele interese economice, dat fiind zona ei de reglementare; am o idee despre cum a evoluat procesul la nivel european dar sunt tentată să fac, pentru început, alte comparații. Aș remarca un fapt; atitudinea față de activitatea de lobby aici, acasă, oferă un bun argument pentru cei care vor să arate de ce este România altfel. În politica autohtonă, lobby-ul e ”de bine”; se fac eforturi pentru legitimarea și scoaterea sa la lumină; legiferarea activității urmărește intensificarea ei; modelul american este cel de referință. Par a nu fi însă cunoscute sau sunt ignorate total criticile referitoare la deturnarea interesului public și criza cauzate de ”succesele” lobby-ului financiar din același spațiu, de exemplu…

La Bruxelles, se poartă o adevărată bătălie instituțională pentru a controla și limita influența diverselor grupuri de interese mai puțin legitime  asupra  mediului decizional… Spun bătălie pentru că există o opoziție puternică la orice  încercare de reglementare, se înțelege. În această atmosferă, instituirea registrului lobiștilor, în care fiecare are obligația de a se înscrie, a fost considerată o adevărată victorie; măcar ne puteam forma o idee despre amploarea fenomenului.

Există, de asemenea, și o confruntare cotidiană, de uzură. Solicitările de întâlniri și diversele inițiative de promovare curg; nu curg spre toți în egală măsură. Se întâmplă în politica europeană, ca peste tot în politică, să existe deputați pe care anumite grupuri de interese îi sprijină  sau care provin din anumite medii cu interese importante; ei nu se regăsesc în grupurile de stânga, de regulă. Alte grupuri politice apără, în mod programatic, interesele pe care marele lobby bruxellez le promovează. La stânga, se apără mai curând valorile care nu se măsoară în bani…  Votul la plen este însă egal, indiferent de culoarea politică; oricine este important…

Un lucru este, oricum, mult mai clar decât la noi. Politicienii trebuie să servească  interesul public. Chiar dacă reglementează relațiile din  zona privată, ceea ce se urmărește este definirea și satisfacerea unui interesul comun al societății, nu interesul unuia sau altuia dintre reprezentanții mediului de afaceri, să zicem…

Lobiștii  au fost și sunt  mai puțin prezenți la Parlament; de regulă, se limitează la a expune propriile puncte de vedere drept adevărul absolut; adesea, într-o manieră extrem de profesionistă. Ceva mai mult îi întâlnim la Comisie… Nu mă refer la Colegiul comisarilor ci la structurile birocratice ale acesteia. Acolo se redactează proiectele de reglementari, de buget, se fac studiile de impact… Cum diavolul se ascunde întotdeauna în detalii, este mai usor de strecurat o condiție sau de eliminat alta,  în speranța că Parlamentul și Consiliul nu vor înțelege despre ce e vorba sau vor fi de acord…

Motivul preferinței este simplu – funcționarii nu sunt aleși și nu trebuie să dea seama pentru consecințele politice ale deciziilor lor; o bătrânețe liniștită financiar sau un post într-un consiliu de administrație pot să-i tenteze.

Întâmplarea cu înscenarea de acum doi ani – oricât de discutabilă ar fi –  a dovedit că nici aleșii nu sunt imuni la asemenea argumente și a avut două consecințe contradictorii. Parlamentarii au devenit mai circumspecți iar uitucii și-au reamintit că există o limită: unele lucruri se fac iar altele nu se fac! Probabil că unii lobiști au descoperit însă că ar putea ataca cu mijloace pe care anterior le evitau; au căpătat certitudinea că rezistența politicenilor nu e atât de mare pe cât credeau…

Reacțiile diferite ale celor implicați în scandal se explică prin cultura politică diferită de care aparțin, așa cum tocmai am explicat mai sus. Unii știu că anumite lucruri, dacă se fac, se plătesc… Alții consideră că respectarea formei te scutește de eroarea de fond…

Personal, am ascultat zeci, poate sute de lobiști dar am preferat să întrețin relații cu organizațiile neguvernamentale implicate în promovarea unor obiective globale legate de dezvoltarea umană și de cea durabilă; cele mai importante rețele au reprezentanțe la Bruxelles. Am avut prin ele suport logistic și sursă permanentă de informare în proiectele la care lucram; serveam  însă împreună un interes general… Din acest motiv, prefer să spun că ONG-urile sau reprezentanții sindicatelor militau de o manieră sistematică pentru niște obiective, nu că făceau lobby pentru niște interese.

2. Care este relația dumneavoastră ca Senator cu lobbyiștii români? Din ce domenii vin cei mai mulți dintre ei?

Corporațiile cu interese economice mari lucrează cel mai insistent – și profesionist, trebuie să o recunosc – pentru a și le promova pe lângă politicieni. Vorbesc de activitatea transparentă, oficială, de a ne informa cu privire la punctele lor vedere și de a cultiva o relație deschisă cu legiuitorul, care să permită comunicarea când e nevoie…

Dacă există și alte tipuri de acțiuni de convingere, nu am cunoștință despre ele din propria experiență; dar am avut impresia uneori că  persuasiunea mediului de afaceri este eficientă mai mult la unii decât la alții…

Eu sunt rezistentă la argumente pentru că, în general, sunt foarte bine informată; în plus, lobby-ul nu-l fac cei săraci, femeile supuse violenței, românii care emigrează de nevoie, șomerii sau cei care câștigă salariul minim, adică cei pe care îi reprezint cu precădere, ca om de stânga; ei sunt partea tăcută a societății. Alții își promovează interesele.

Exploatarea resurselor susolului este o miză actuală,  menținerea profiturilor uriașe în  industria tutunului, alta, dacă doriți exemple concrete de lobiști insistenți în politica noastră.

3. Cum se face lobby în România comparativ cu alte state europene? Există anumite aspecte specifice pe care le-ați identificat la lobbyiștii români?

La Bruxelles!? Ai noștri au pierdut puțin startul. Îmi amintesc prima zi în care mi s-a activat căsuța de mail la PE, în 2005. Era deja plină cu mesaje de la lobiști dar și de la o mulțime de ONG-uri și rețelele europene sau internaționale ale acestora. Cred că prima încercare românească de a promova un interes a fost a sectorului bancar, în timpul dezbaterilor la directiva creditului de consum. S-au luptat vreo șapte-opt ani să împiedice votarea acesteia. În România se mai luptă încă împotriva debitorului mai puțin influent și mai sărac pentru a amâna aplicarea de facto. Între timp, s-au făcut auzite și alte grupuri de interese; cele mai multe, tot din zona corporatistă. De exemplu, atunci când a ajuns temă de dezbatere europeană exploatarea cu cianuri…

La București?! Ca și lobby-ul de la Bruxelles, cred că preferă atacul la executiv; parlamentul nu este ținta preferată. Asta nu înseamnă că este ignorată…

4. Din experiența noastră și din discuții cu persoane avizate, România nu este foarte vizibilă în discuţia şi negocierea europeană. Dacă Polonia sau alte țări mai mici își spun răspicat punctul de vedere în presă, reușind  chiar să  pună presiuni în acest mod, oficialii români sunt foarte pasivi. De ce? Cum se poate schimba ceva în sensul acesta?

Lobiștii sunt una, oficialii, alta. Oficialul este purtătorul unui punct de vedere în baza unui mandat. Ca să exprimi un punct de vedere, trebuie să-l ai! Aceasta este prima dintre reguli. Interesele naționale nu sunt date; ele trebuie definite. O dezbatere națională prin care să se stabilească care sunt interesele și obiectivele pe care România le urmărește în cadrul Uniunii a lipsit și înainte și după aderarea noastră; dacă a existat, a fost extrem de timidă. Acesta este motivul pentru care facem alianțe uneori surprinzătoare; anumite decizii din Consiliul European  și unele voturi din Consiliu pot servi drept argument că nu știm ce vrem sau nu știm ce vor ceilalți…

Mă exprim astfel pentru a evita să afirm că am fi știut ce votăm dar că am apărat interesele altora în detrimentul celor pe care le are cetățeanul român. Compactul fiscal și lipsa oricărei dezbateri critice pe temă, din perspectiva intereselor noastre de dezvoltare,  este un  exemplu. Nici măcar în privința adoptării euro nu avem o decizie fundamentată pe interesele noastre și experiența altora pe care să o urmeze orice guvern. Să tragem concluziile după, din experiența proprie,  nu este politica recomandabilă în acest caz…

5. Ce poate face România la capitolul lobby pentru atragerea de investiții străine în țară? Sunt interesați parlamentarii români să facă demersuri consistente în acest sens?

Parlamentarii nu sunt lobiști. Este o mare confuzie. Ei militează pentru realizarea unor valori (diferite de la un partid la altul) cu ajutorul unor mijloace (diferite și ele). Dacă o fac bine și consecvent, se vede în calitatea reglementărilor, în implementarea lor corectă sau în bugetarea programelor prin care se pot realiza obiectivele urmărite. Se văd și ei și devin respectați și ascultați. Asta servește țării.

Eu, spre exemplificare, socialistă fiind, cred în solidaritate și coeziune; fonduri care să reducă inegalitățile și decalajele de dezvoltare sunt necesare; orice efort merită făcut pentru a menține sau suplimenta capitolul bugetar destinat sau pentru a promova reglementări care să favorizeze reducerea discriminării sau plata mai bună a muncii. Să urmăresc aplicarea ulterioară pentru ca legea să nu rămână vorbă pe hârtie este, de asemenea, o obligație.

Cerința de a face ”lobby” pe lângă investitori este echivalentă cu permisiunea pe care am acorda-o aleșilor de a ceda intereselor acestora; relația între o persoană și o corporație este întotdeauna dezechilibrată… Prezentarea oportunităților de afaceri intră în sarcina oficialilor din ambasade și instituțiilor specializate. Asta nu exclude rolul parlamentarului în  organizarea unor evenimente de promovare a unei regiuni sau anumitor posibilități, dar nu face parte din fișa postului…

Faptul că investitorii străini reprezintă soluția dezvoltării României reprezintă un loc comun luat drept interes național; poate că ar trebui să fie dezbătut ceva mai serios, cu toate implicațiile pe care le are. Bune și rele. Să avem o economie deschisă și schimburi economice cât mai variate este o opțiune; să ne bazăm în primul rând pe investitorul străin care, mobil fiind și purtat de interese, este astăzi în România, mâine în Ucraina și anul viitor în India, este altă opțiune. Personal, o prefer pe prima.

Ceea ce trebuie să facă parlamentarii este diferit; ei trebuie să transforme problemele societății noastre în subiecte pe agenda europeană și să le includă în procesul de căutare a soluțiilor. Europa nu este doar la Bruxelles sau Paris, nu este în afara noastră. Bârladul este tot Europa. Dacă nu înțelegem asta, ne vom plânge în continuare de dictat. Ceea ce îi face pe polonezi un exemplu pentru integrare este acest efort de a include interesul specific în reglementări, efort încununat parțial de succes. Și mai este ceva de făcut. Toți decidenții români de la nivel european, aleși sau nu, trebuie să aibă grijă să prevină acele reglementări care, odată adoptate, ne limitează ireversibil libertatea de alegere și de dezvoltare viitoare. Zicea odată un bătrân: Nu te uita la cât ți se dă, uită-te la ceea ce ți se ia; s-ar putea să fie mai important…

Interviul, acordat pentru Chelgate, poate fi citit aici.