Forța politică a femeilor

Așa cum am promis, adaug a doua parte a contribuției mele la Forța  politică a femeilor , volum care a fost lansat astăzi și a constituit pretextul unei interesante emisiuni dedicate reprezentării politice a femeilor pe televiziunea națională. Dacă ideile mele (deștepte!) nu sunt destul de clare, puteți să găsiți textul complet în Femeile sunt de vină, Editura Lumen, Iași, 2009

„Conform Codului Familiei, ea şi el sunt egali, dar el apare drept „capul familiei” în toate statisticile, chiar dacă ea este singura care lucrează sau el mai figurează ca soţ doar în acte… Ca să fie şi ea considerată „cap” trebuie să renunţe la el; trebuie să fie celibatară, văduvă sau divorţată.

Cele care apar pe ecranele televizoarelor nu seamănă deloc cu mamele noastre şi numai uneori sunt fiicele pe care am dori să le avem. Cu certitudine, nu sunt ca celelalte 99% dintre femei. Când apar drept „remarcabile”, au meserie de bărbat, comportament de bărbat şi se neagă pe sine. Că sunt femeie nu are importanţă, spun ele, ci competenţa.

E o mare şi periculoasă minciună! Ierarhiile, mai ales în politică, sunt bazate pe putere, nu pe competenţă. Nici nu se spune ce fel de competenţe ar fi necesare pentru a-i reprezenta pe alţii ca să nu se observe că cei care deţin puterea nu le au întotdeauna suficient.

În mod sigur, ei sunt majoritari acolo unde se conduce, unde se decide, acolo unde se alege cum să fie utilizate resursele societăţii. Ele nu sunt; aproape deloc.(….)

Cred că toate femeile se confruntă – exceptând poate ţările nordice – cu neînţelegeri şi false percepţii despre ceea ce ele vor, spun sau fac.

Dacă dorim să schimbăm ceva cu adevărat, trebuie ca femeile să-şi explice pentru cei ce nu sunt pregătiţi să înţeleagă, acţiunile şi obiectivele. Altfel, nu e loc de întoarcere, doar de eşec!

Prima credinţă care ne însoţeşte şi afectează activitatea este aceea că femeile din politică şi mai ales organizaţiile lor îşi exprimă opinia şi eventual pot decide în câteva domenii femeieşti sau se ocupă cu…probleme femeieşti.

În situaţia bună, ni se recunoaşte o anume competenţă dacă ne exprimăm opinia despre educaţie, sănătate şi, eventual, cultură sau mediu. Dar asta se petrece ca un fel de concesie care urmăreşte să arate mai mult spiritul democratic al celui ce cedează decât convingerile sale intime sau îndreptăţirea femeilor de a-şi expune punctul de vedere. Şi mai spune ceva – funcţionând ca un fel de barieră în faţa implicării efective în actul decizional – să ne păstrăm menirea „naturală”, de femei. Să nu încălcăm zonele interzise!

Acesta este alt mit, mitul celor două lumi separate, cu reguli distincte – lumea bărbaţilor şi cea a femeilor – de care fiecare ar trebui să se ocupe. Această societate nu a existat niciodată în realitate, ci este numai o idee în minţile celor care deţin puterea de a decide, idee care trebuie eliminată.

Pentru a fi luate în considerare interesele şi obiectivele ambelor genuri, ele trebuie cunoscute şi exprimate, trebuie definite; consecinţele măsurilor care se adoptă trebuie măsurate. S-ar putea descoperi atunci că poate ne-am săturat să fim mame de eroi şi vrem să avem fii-oameni vii (…)

Un alt „mit” frecvent împărtăşit este că nu putem fi egali pentru că suntem diferiţi de la natură, ca şi cum egalitatea ar presupune că trebuie să avem aceleaşi trăsături, aptitudini, comportamente şi în aceeaşi măsură.

Există şi mituri „ştiinţifice” ale societăţii moderne care dezavantajează femeile şi le limitează posibilităţile de participare politică în ciuda faptului că, aparent nu au nici o legătură cu reprezentarea cetăţenilor în organele puterii (…)

Drept urmare, femeile sunt devalorizate şi ca muncitoare chiar dacă statisticile arată că muncesc mai mult (ca să nu amintim şi lipsa asigurărilor sociale sau existenţa lor doar în calitate de drepturi derivate (…)

(…) Tragem concluzia că problema participării femeilor în politică este mai complexă decât credem şi necesită o acţiune concertată în care să fie implicate societatea civilă, partidele politice, mass-media, sistemul legislativ, Consiliul Naţional al Audiovizualului, sindicatele, cercetătorii din universităţi şi, bineînţeles, femeile însele prin organizaţii puternice şi vocale care să le reprezinte interesele.

Participarea politică nu se poate reduce la dreptul de a vota şi nici doar la a candida; înseamnă şi dreptul de a se exprima public şi a se asocia pentru a atinge nişte obiective, a fi alese sau a obţine funcţii în structurile executive pentru a putea influenţa decizia politică.

Acceptăm că şi în România ultimilor ani s-au înregistrat câteva progrese remarcabile, cel puţin la nivel legislativ. Avem o prevedere constituţională şi o lege care garantează egalitatea de şanse; toate bune şi frumoase dacă „egalitatea de şansă” garantată nu ar fi un nonsens pentru o lume deja ierarhizată.

O lege formală nu poate crea oportunităţi reale de dezvoltare şi afirmare personală, nu asigură participarea la alegerile fundamentale din societate, nu realizează o împărţire a responsabilităţilor familiale care să elibereze timpul pentru alte activităţi, nu oferă resursele necesare pentru a face cunoscute proiectele (…)

Totuşi, cred că trebuie să privim cu optimism viitorul; o schimbare în regulile vieţii noastre politice este necesară şi posibilă până şi pentru simplul motiv că în alte ţări s-a şi petrecut. Ceea ce mai trebuie să înţelegem este că nicăieri nu s-a produs de la sine…” Forța politică a femeilor, Editura Polirom, 2001