Gazul, Gaza şi străinătatea

Gazul  nu arde, Gaza da. Lucrurile ar fi trebuit să stea pe dos. Comunitatea internațională, atât cât mai acționează solidar, nu reușește nici să stingă conflictul istraeliano-palestinian, nici să aprindă aragazele bulgarilor sau bosniacilor. România are  norocul că se descurcă încă; aceasta a devenit reala noastră specialitate. Se descurcă dar nu există; nu ca jucător în vreuna din aceste piese.

                In  ciuda  bunei gestionări a problemei  gazului ruso-ucrainian de către social-democrații români în Parlamentul European săptămâna trecută, nu trebuie să ne facem iluzii. Deputații pot doar sesiza problema, sublinia urgența sau sugera soluții dar statul român este cel care ar fi trebuit să acționeze; pârghiile îi aparțin mai ales pentru că este vorba de relații bilaterale, cu țări nemembre ale Uniunii Europene. 

 Ocupat cu trupele în teatre de operațiuni și declarații aproape belicoase la adresa rușilor, șeful statului a ignorat  că într-un război economic, la o adică, tăierea gazului este mult mai eficientă în a distruge decât este scutul anti-rachetă în a apăra…  Politica de vecinătate și la Marea Neagră nu pare să fi  luat în considerare faptul că iarna nu-i ca vara, nici vulnerabilitatea noastră energetică. Noroc cu firul roșu, care se dovedește singurul capabil să ne scoată din auto-izolare, când e necesar!

 Inițiativele noastre externe au fost, în ultima vreme, atât de lipsite de profil și rupte de interesele reale ale țării, încât devii fără voie nostalgic după epoca în care diplomația românească  avea rolul său pe scena internațională. Ne rămâne să sperăm că recenta schimbare a titularului de la externe va aduce un spor de valoare. Deocamdată, vorbim în tăcere. Și americanii vorbesc în tăcere despre Israel, Gaza și  miile de victime civile. Diferența este că atunci când SUA tac, știm cu toții ce spun.

In acest context îngrijorător, vești bune – zic jurnalele și autoritățile -se arată la orizont; alte câteva  state europene au ridicat restricțiile privind intrarea românilor pe respectivele piețe ale muncii. Și aici lucrurile sunt puțin pe dos.

 Deciziile actuale nu sunt de dragul românilor, așa cum cele anterioare nu erau împotriva lor. Guvernele nu deschid sau închid piețele după cum le sunt sau nu simpatici unii sau alții ci în funcție de interesele, în acest caz economice, pe care le au.

Ce interese are Grecia, cu un guvern de dreapta, aflată sub spectrul intrării în recesiune, să decidă în acest moment ridicarea restricțiilor?! Lucrurile sunt mai simple decât par; arată pisica (folosind o expresie aproape argotică) muncitorilor proprii. Țara se află într-o situație aproape revoluționară, mișcările sociale au luat forme violente în multe cazuri; a demonstra lucrătorilor că nu sunt de neînlocuit poate fi un cinic argument pentru a potoli lucrurile. Subminez cu bunăștiință interpretările curente privind accesul pe piața europeană a muncii pentru că, întreținute de spiritele naționaliste, ele au generat multe frustrări.

În realitate, nici nu există o piață unică europeană a muncii pe care lucrătorii să circule liber așa cum există, de exemplu, o piață a bunurilor sau circulația liberă a persoanelor. Există douăzeci și șapte de piețe diferite, cu reguli diferite și prețuri diferite. Aceste diferențe au determinat ca lucrătorii să se miște de la est la vest în căutarea de salarii mai mari, iar companiile invers, pentru a angaja forță de muncă ieftină. Tările care nu au avut restrictii dintru inceput nu au făcut-o de dragul românilor ci de dragul profitului și pentru că aveau deficit pe anumite segmente de piată. Pregătirea unui medic cere timp și bani; importul lui cere doar voință politică.

Autoritățile sunt ultimele care ar trebui să se bucure; românii nu pleacă să lucreze afară pentru că au dreptul ci pentru că sunt constrânși – de nivelul scăzut al salariilor și nivelul ridicat al nevoilor, de lipsa oportunităților; și francezii sau germanii au acest drept dar ei nu pleacă. Guvernele trebuie să-și recunoască responsabilitatea și eșecul atunci când părți importante ale populației active pleacă peste granițe; este o supapă, un debușeu pe scurt timp, nu o soluție.

 Putem spune uneori că tot răul e spre bine și că munca în străinătate va aduce cu sine și consecințe pozitive.  Soluția dezvoltării umane și economice a României rămâne totuși  definirea  unei viziuni a viitorului și utilizarea tuturor mijloacelor disponibile pentru a o transforma în realitate; asta ar genera și noi locuri de muncă, mai bune și mai bine plătite, care să nu-i mai alunge pe români din propria țară.