La ”Prague European Summit”. Despre euro, Uniune și cetățeni

Conferința este organizată de Ministerul Afacerilor Externe din Cehia și câteva institute specializate. Organizatorii au sărbătorit seara trecută, cu muzică bună și discursuri, a cincea ediție. Participarea internațională, foarte bogată și variată. Decidenți dar și reprezentanți ai zonei academice; think tank-uri, grămadă, reprezentând diferite interese de influențare a agendei publice. Temele, foarte ambițioase. Și programul!!!

Am fost invitată ca vorbitor principal la sesiunea dedicată monedei europene comune – euro. Am participat  activ la toate. Toate evenimentele care au încăput în agenda mea, pentru că erau programate și două, trei sau chiar patru în același timp.

Postez traducerea în românește a intervenției introductive de la sesiunea despre euro. Dezbaterea de după intervenții a fost foarte interesantă și plină de conținut! Am făcut completări și clarificări, am explicat situația României, am animat cu teme noi de reflecție conferința. Dialogul a fost foarte bun și util. Sper să vă puteți face o idee, totuși,  din acest prim fragment.

”Doamnelor și Domnilor,

Stimați prieteni ai reformei euro,

Am fost încântată să accept invitația pentru că sunt interesată în construirea unei înțelegeri comune în acest domeniu; aceasta este cea mai dificilă încercare ; găsirea de soluții la problemele formulate e mai simplă.

În calitate de unic reprezentant ales în cadrul acestei sesiuni, aș folosi ocazia de a fi în panel cu remarcabilii experți și profesori de față, pentru a avea o abordare mai politică și pentru a le adresa câteva întrebări.

Sunt o realistă utopică, adică sunt foarte conștientă de probleme  dar îmi păstrez încă  visul unei Europe federale. Abordarea mea critică nu este eurosceptică.

Prima și principala problemă cu care ne confruntăm la acest moment este diagnosticul; doar în al doilea rând se găsește sistemul monetar neterminat.

Euro este o monedă bazată pe încredere. Încrederea reprezintă un indicator foarte variabil, solicitând stabilizatori automați și o veritabilă bancă centrală, cu toate instrumentele de intervenție, pentru a menține echilibrul economic într-o societate democratică funcțională.

Crearea sistemului monetar european a deposedat statele membre de majoritatea mecanismelor de ajustare. Ele trebuie create la nivel european! Nu există voință politică și înțelegere pentru asta, la acest moment!

Am vorbit despre diagnostic ca fiind prima problemă pentru că acesta depinde de modelul teoretic pe care îl asumăm. Atunci când acest model este necorespunzător, rezultatul este eronat sau înșelător.

Până recent, orice mare criză economică a schimbat modelul economic de interpretare (știința economică dominantă). După marea criză din anii treizeci ai secolului trecut, economia de tip laisser faire a fost înlocuită de economia keynesiană și politicile conexe. Stagflația din anii ’70 a condus la abordarea monetaristă a lui Milton Friedman care îl înlocuiește Keynes pentru decenii.

După eșecul catastrofal al piețelor în a se auto-reglementa, acum mai bine de zece ani, aproape nimic nu sa schimbat la acest nivel fundamental.

Trebuie să reamintesc că au existat trei abordări succesive privind uniunea monetară, pentru a înțelege relevanța acestui paradox:

În anii șaptezeci, a fost văzută ca un rezultat natural al uniunii economice și politice. Raportul McDougall a vorbit atunci despre un buget de 2,5% la început și despre un buget european de 5-7% din PIB, după înființarea uniunii monetare, pentru  a asigura echilibrele; fondatorii au fost conștienți de dificultățile ce pot apărea în atingerea acestui rezultat dar și de necesitatea și posibilitatea sa. Pentru comparație, dolarul american are sprijinul unui buget federal de 20-23% din PIB, cu 10-12% din PIB transferuri spre state de la nivelul federal; și are FED!

După 89, într-o perioadă foarte optimistă pentru piețe, uniunea monetară a fost imaginată ca  un accelerator al uniunii politice. Dar Tratatul de la Maastricht a fost dominat de paradigma Marii Moderații; ea ne furnizează o soluție simplă însă dovedit falimentară a macro-stabilizării: ”țintirea” inflației, niciodată a șomajului, și disciplină bugetară dar fără a acorda atenție politicii fiscale sau disciplinei sectorului privat. Totuși, în perioada 1995-2004, a fost momentul social al Uniunii; pe lângă criteriile formale, au fost create câteva mecanisme de solidaritate și s-a introdus metoda deschisă de coordonare în domeniul ocupării forței de muncă, în Tratatul de la Amsterdam.

Dar a venit 2004, cu o nouă majoritate politică, oferind legitimitate unei noi direcții – uniune monetară fără uniune politică; politica monetară a fost imunizată de influența deciziilor politice iar politicile sociale s-au transformat într-o variabilă de ajustare. Noua narațiune s-a concentrat pe creștere, competitivitate, flexibilitate, rigiditate pe piața forței de muncă, datoria publică, toate cunoscutele teme neoliberale…

Mai mult, cu Semestrul European, toate acestea au intrat în sistemul juridic și ne modelează  politicile. Idei bune, cum ar fi evaluarea impactului social, au fost formulate, dar nu au fost puse în aplicare prea mult; aproape deloc. Raportul pentru Semestrul European 2018 a arătat că, în domeniul social, au fost luate în considerare doar 7% din recomandările specifice fiecărei țări. Spre comparare, 85% din recomandările privind siguranța sectorului financiar au fost implementate.

Si aici, întreb și mă întreb :

– Este posibil să transformăm politicile sociale  într-o variabilă de ajustare fără consecințe politice, fără a submina democrația!? Între capitalism și democrație a fost întotdeauna  un compromis foarte greu de menținut. Ar fi recomandat, în viitor, ca integrarea economică să continue într-un ritm superior integrării politice, așa cum a fost până acum?! Întrebările se referă și la statele care nu au adoptat încă euro, precum Cehia sau România.

Întreb, pentru că în aceeași manieră ca până acum, uniunea monetară nu mai poate funcționa mult timp! Dacă vrem să păstrăm moneda, Uniunea și democrația. Nu putem să le avem pe toate trei fără asumarea unor reforme profunde !

Reforma actuală a fost captivă  aceleiași paradigme ca și Tratatul de la Maastricht. Avem trei direcții:

– 1. Sporirea disciplinei fiscale prin stabilirea unor buffere naționale, adică un instrument public național

– 2. Creșterea rezilienței economiilor naționale prin reforme structurale,  un instrument privat național

– 3. Împărțirea riscului privat prin finalizarea uniunii financiare – uniunea bancară și a piețelor de capital, un instrument privat european.

Nu a fost instituit niciun mecanism public european de partajare a riscurilor. Și nu s-a ținut seama nici de efectele faptului că o uniune financiară adâncește decalajul – adăugând la mobilitatea forței de muncă, mobilitatea capitalului financiar; ea e întotdeauna dinspre regiunile mai sărace spre cele mai bogate.

Criteriile de la Maastricht nu au fost contestate în mod serios la nivel politic, în ciuda multor voci din mediul academic care exprimă îndoieli și formulează critici. Pentru a-l cita pe Joseph Stiglitz, nu avem argumente pentru a respinge suspiciunea că au apărut…”de nicăieri”!

Criza ne-a arătat că statele care au respectat criteriile, studenții model, departe de a fi protejate, au suferit efectele negative la un nivel nemeritat (prietenii noștri irlandezi sau spanioli sunt martori). Promovăm o înțelegere foarte limitată a disciplinei sau avem un model greșit de interpretare, deoarece alte state membre, cu mult mai puțin atente la criterii stricte, au depășit cu ușurință cu criza. Poate că balanța de plăți este mult mai relevantă; mai ales că surplusul unuia reprezintă deficitul altuia.

Și acum vine altă întrebare:

– Într-o economie fără granițe – din cauza pieței unice, aproape finalizată, a unei economii bazate pe internet, a corporațiilor transnaționale – este cu adevărat eficient să se utilizeze indicatori, responsabilitate și instrumente cu granițe !? Instrumente naționale !? Pentru ce scop !? În economie, suntem deja martorii unei financiarizări, a unei treceri de la producția de bunuri vizibile, la instrumente financiare invizibile, ceea ce înseamnă o tranziție spre o economie care extrage rente, nu creează.

– Credeți că euro ar putea supraviețui împreună cu o societate democratică și cu cetățenii săi, fără a mutualiza riscul ?! Renunțarea la democrație reprezintă un sacrificiu cu care nimeni dintre cei de față nu ar fi de acord, sper!

În concluzie,

  1. Nu avem încă o monedă unică. Avem doar o monedă comună într-o zonă cu disparități largi, acționând ca un burete care absoarbe valoare adăugată de la periferie și o concentrează la centru. Câteva state membre sunt câștigătoare și multe altele pierd; asta adâncește decalajul economic sau împiedică măcar reducerea decalajului.
  2. Divergențele economice conduc la divergențe politice și pot submina Uniunea; sigur, sacrifică cetățenii. Întreg sacrificiul se face pentru salvarea monedei fără a reforma sistemul monetar și a crea instrumentele de partajare a riscului!
  3. Sunt câteva echilibre fundamentale care trebuie din nou atinse pentru a evita să intrăm în situații fără ieșire. În reforma euro, trebuie reechilibrat raportul dintre stat și piețe, dintre public și privat, dintre instrumentele monetare și cele fiscale.
  4. Sau, poate, se dorește un euro fără Uniune ?! Dacă ne gândim la Uniunea Sovietică sau chiar la Cehoslovacia, ar fi posibilă menținerea euro chiar dacă Uniunea Europeană s-ar dezintegra, având un stat succesor. Renunțarea la Uniune ar fi o rușine și un pericol. O rușine din cauza că am ignora contribuția păcii și solidarității la realizările actuale; un pericol, pentru că nu se pune altceva în loc. Altceva pentru cetățeni. Oamenii sunt obișnuiți să trăiască în societăți; ei nu locuiesc în piețe și, cu atât mai puțin, într-un sistem monetar!”

Conferința ”Prague European summit”, Praga, 27-29 mai 2019

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *