Oare de ce!?

Ce spun mai jos este o păcăleală!

Societatea noastră este puternic polarizată economic şi social. La polul de jos sunt foarte mulţi; la cel de sus sunt vreo câţiva; între, se întinde un spaţiu slab populat. Această stare socială şi economică exclude majoritatea cetăţenilor de la decizie şi exercitarea puterii politice autentice. Aceasta se află concentrată, în fapt, în mâini puţine şi, de regulă, în altă parte decât ne-am aştepta. Democraţia reprezentativă se reduce la organizarea de alegeri în care votanţii în cunoştinţă de cauză sunt o minoritate; democraţia participativă este caragialescă, sublimă dar absentă… Bineînţeles, dacă nu o confundăm cu cea referendară, care este visul altora şi practică recentă!

În această societate profund inegalitară, ar părea natural ca oamenii să lupte pentru un dram de egalitate în plus sau măcar să viseze la ea. Totuşi, o majoritate nu crede în egalitate, crede în ierarhii stricte; educă şi se educă în cultul supuşeniei, cu speranţa transparentă că va veni o zi în care ei vor fi în vârful ierarhiei şi ceilalţi li se vor supune. Cultul conducătorului este trans-istoric, trans-partinic şi incontestabil, din acelaşi motiv. Aritmetica simplă ne spune că speranţa este iluzorie; la fel de improbabilă ca o piramidă socială cu baza în sus şi vârful în jos . Tendinţa de a opta pentru variantele cu probabilitate de realizare foarte scăzută ar arăta o mare apetenţă pentru asumarea riscului. Comportamentul general, conservator şi neaventuros în mare măsură, nu o dovedeşte.

Din varii motive, imaginea românilor în lume nu generează întotdeauna încredere, deschidere sau înţelegere; criza economică accentuează tendinţa pentru că soluţiile sunt dificil de găsit şi cer timp; găsirea unor vinovaţi este mai ieftină şi rapidă; drept urmare, suntem uneori respinşi sau discriminaţi de alţii… Orice atitudine de acest fel sau poziţie critică la adresa românilor exprimată în străinătate, chiar şi perfect justificată, este receptată extrem de negativ în ţară şi interiorizată dureros.

Cu toate acestea, respingem şi discriminăm cu o satisfacţie şi uşurinţă care nu are decât o explicaţie – nu învăţăm nimic din experienţă pentru că noi nu ne comparăm cu alţii; suntem incomparabili. Din această cauză nu remarcăm că intoleranţa pe care o încriminăm cu mânie la străini ne domină pe noi înşine; schimbăm cu uşurinţă rolul – din victimă în călău… Rezultatul este că nu progresăm social deloc dar satisfacţia de a găsi alţi vinovaţi şi a-i dispreţui, probabil, compensează atmosfera tensionată pe care noi înşine o întreţinem. Uneori, absolut iraţional. Într-un studiu recent se observau ceva progrese în acceptarea drept vecini a celor cu mulţi copii sau romilor; în schimb, o largă majoritate respingea ipoteza că ar putea să se învecineze cu un homosexual. Ce experienţe personale ar putea justifica o asemenea reacţie este greu de imaginat…

Suntem fundamentaliştii religioşi ai Europei. În nici un stat membru nu întâlnim atât de mulţi cetăţeni care se declară bisericoşi – creştini practicanţi. Practica arată că aproape aceeaşi incidenţă o are şi individualismul excesiv şi indiferenţa faţă de suferinţa altuia, atitudini nu prea creştineşti. O treime din copii trăiesc în sărăcie; reacţia publică cea mai frecventă este să le acuze părinţii dar nu să nu susţină eforturile comune de a-i scoate de acolo. Politicile care se bazează pe solidaritatea cu cel mai slab, sărac sau discriminat nu au mare trecere. Asistenţa socială, un fel de pomană, este acceptată cu superioritate, fără compasiune. De sărbători, aglomeraţia de la Înviere seamănă cu cea din supermarketuri în săptămâna anterioară – o competiţie cu coate şi ghionturi; nu pentru miel sau ouă; de mâncat, oricum, trebuie să mâncăm în fiecare zi; este o bătălie pentru Lumina care să ne scutească un an întreg de la grija faţă de cele spirituale şi faţă de semen…

Am enumerat contraste; contraste între realitate şi imaginea de sine, între ceea ce spunem şi ceea ce facem, între cum vrem să fim trataţi şi cum îi tratăm pe alţii. Incoerenţele pot continua.

Nu citiţi încă un text din şirul lung al celor auto-denigratoare. Este preambulul unei întrebări. Această stare de lucruri arată faptul că sistemul educativ are un deficit puternic în privinţa promovării valorilor democratice, umaniste, a comportamentelor autonome, a personalităţii capabile să fie cetăţean activ, a spiritului critic şi creativ.

Soluţia pe care o propun cei responsabili este eliminarea problemei înseşi, dacă tot nu este încă rezolvată. În proiectul supus dezbaterii publice, articolele referitoare la idealul de personalitate umană pe care şi-l propune sistemul educativ şi cele care stabilesc finalităţile educaţiei sunt înlocuite cu o unică şi succintă formulare referitoare la valori şi comportamente „asumarea unei scale de valori necesare pentru construcţia unei economii si societati a cunoaşterii”. Oare de ce!?

Astăzi este 1 aprilie. Din acest motiv, prefer să gândesc că proiectul ne păcăleşte; învăţământul românesc nu vrea să producă nişte roboţei exportabili în economia globalizată, cum ar citi cei care nu doresc să ieşim din criză încă de astăzi. Îşi propune să lupte împotriva prostiei! Cine nu mă crede este un fraier!