România, între a fi ca toți și a fi ca nimeni

Articolul își propune –  fără pretenții de adevăr dar cu speranța de inteligibilitate – să ofere o lectură personală a felului în care este percepută Uniunea Europeană în spațiul românesc și o descriere a locului în care se auto-plasează România însăși în spațiul european. Interpretarea are la bază o serie de studii și cercetări realizate, evaluări ale deciziilor adoptate dar și experiența directă a autoarei, care reunește interesul teoretic de lungă durată cu implicarea efectivă în politica europeană făcută de români în ultimul deceniu. Prezentarea nu maschează tristețea că, tocmai din cauza manierei de raportare și  imaginii de sine,  românii nu-și valorifică suficient de bine diferențele, nici nu se bucură de trăsăturile pe care le au în comun cu restul societății europene; cel mai adesea, fac eforturi de a se singulariza; nu sunt singurii însă care fac asemenea eforturi în Uniunea Europeană.

Din rațiuni legate de dimensiunea limitată a acestui text,  flash-uri în realitate vor însoți argumentele, pentru ilustrare; la final, adăugăm o listă de surse online pentru cititorul dornic să aprofundeze sau scepticul care vrea să verifice distanța dintre interpretare și realitatea descrisă în date, cifre, evenimente.

 

Câteva considerații metodologice

 

O analiză din perspectivă geopolitică a manierei în care România se raportează la Uniunea Europeană reprezintă o adevărată provocare intelectuală și un exercițiu de echilibristică politică.  Rațiunile care stau la baza acestei mărturisiri cumva precipitate,  încă din introducere, nu țin de dubla apartenență a autoarei. Este posibil ca supozițiile teoretice ale acestui exercițiu  și unele dintre afirmațiile pe care le voi face în baza lor să genereze controverse în rândul cititorilor; o receptare, fie și polemică, m-ar bucura să existe.  Dificultatea în fața căreia mă găsesc însă este, mai curând, epistemologică. Abordarea geopolitică este, în esență, una a raporturilor de putere care se stabilesc între diferiți agenți în privința valorificarii și controlului teritoriilor,  a strategiilor elaborate și a înfruntărilor care au loc  pentru obținerea sau conservarea accesului la resursele și spațiul  terestru; uneori, nu la spațiul terestru, ci doar la pozițiile simbolice care să permită exercitarea puterii asupra altora.

Ca regulă,  agenții, actorii acestor jocuri strategice prin care se stabilesc sau strică echilibrele de forțe sunt considerați în geopolitică statele, puterea organizată deja, puterea localizată. O analiză bazată pe această ipoteză poate produce false reprezentări despre cine decide, rațiunile pentru care o face și funcția pe care decizia o îndeplinește în tabloul geopolitic mai general.

Lectura evenimentelor însăși ar fi determinată de istoria și geografia unei țări; regula nu se confirmă întotdeauna. Adesea este invers; căutăm legitimarea interpretărilor pe care le dăm realității, ca și  a alegerilor făcute, prin evenimentele istorice sau particularitățile geografice. Lucrul devine evident atunci când vecinul cu aceleași particularități geografice și istorie similară alege invers și interpretează pe dos; România confirmă, nu rareori, acest adevăr.

Supozițiile epistemice  fundamentale pe care îmi construiesc interpretările sunt diferite de ale geopoliticii ”clasice”; ele nu se aplică doar cazului particular al României.

1. Cu precădere în ultimele decenii, puterea s-a delocalizat. Nu au dispărut statele; ele continuă să se înmulțească, dacă luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat în spațiul fostei URSS,  Balcanii de Vest sau Africa de Est. Nu ne imaginăm nici o contrafactuală dizolvare a puterii în corpul social; ea continuă să fie centralizată; nu este însă mai difuză; doar mai puțin localizabilă.

2. Delocalizarea este consecința faptului că au proliferat și și-au sporit funcțiile o serie întreagă de instituții, organizații, rețele – formale și informale – care influențează adoptarea deciziilor; asta, în cazul în care nu se substituie total decidenților statali legitimi care ar adopta hotărârile în cadrele instituționale existente. Este vorba despre instanțe binecunoscute – precum Fondul Monetar Internațional, Organizația Mondială a Comerțului, Banca Mondială – dar și de G8, G20, etc. Rolul acestora nu au fost niciodată atât de mare ca astăzi, legitimitatea niciodată mai slabă; controlul democratic și încrederea cetățenilor sunt practic inexistente. Situația este agravată de faptul că rețelele informale sunt din ce în ce mai puternice în timp ce instituțiile globale formale, din ce în ce mai slabe. Drept ilustrare, o întâlnire a Grupului de la Davos poate fi receptată drept eveniment global,  Adunarea generală a ONU trece aproape neobservată în mass media.

3. Deciziile importante nu mai sunt obiectul politicii și nu sunt luate de actorii politici naționali (sau europeni) în cadrele formale, ci de actorii economici sau de către ”purtătorii lor de cuvânt”.  S-a produs o inversare a  raporturilor de forțe; economicul decide; politicul s-a transformat în banalul sac de box utilizat pentru descărcarea tensiunii  acumulate în societate ca urmare a consecințelor negative generate de politicile aplicate. Fundamentalismul piețelor – în ciuda infirmării spectaculoase și dureroase  a supozițiilor sale în timpul crizei – continuă să fie  ideologia dominantă într-o lume care se declară ”fără ideologie”.

4. Statele nu mai sunt instrumentele democratice ale suveranității populare – atât cât au fost ele vreodată; în majoritatea lor, au fost cucerite din interior. Marile puteri statale au schimbat vechea politică a dominației pentru glorie într-una de susținere a expansiunii economice, chiar dacă nu întotdeauna glorioase. Corporațiile transnaționale și instituțiile financiare au infiltrat puterea statală: devenită neteritorială pentru prima data in istorie,  puterea delocalizată trebuie să se exercite undeva și are nevoie de mobilitatea juridică a teritoriilor, pentru implantare. Acest fenomen  se produce pretutindeni…

5. Diferența față de hegemonia pe care statele o căutau în trecut și formele dominației actuale constă în modul de raportare la populație.  Noua putere se poate întoarce împotriva cetățenilor iar statele revin la funcția lor primară, de instrument de control al populației excedentare. Populația proprie nu mai are valoare strategică.  Cetățenii pot servi creșterii dar creșterea nu mai servește cetățenilor; ei  pot fi tratați de aceeași manieră ca locuitorii coloniilor, în trecut; mai grav, pot fi înlocuiți cu alții, de import.

6. Aceste  noi puteri nu sunt microputeri, în sensul pe care-l folosea Michel Foucault, atunci când descria raporturile de forță care se stabilesc la nivelul societății, economiei, în familii, etc. și cărora instituțiile statului le sunt expresia vizibilă, rezultanta compunerii. Sunt macroputeri, ierarhice, centralizate, în sensul clasic al geopoliticii; ele se substituie statelor și se impun teritoriilor controlate înainte de acestea în aceeași manieră ca ele.

7. Uniunea Europeană reprezintă în un caz ilustrativ foarte util unei analize în termenii de mai sus. Sunt 28 de state membre dar, ca bază și element definitoriu, spațiul deschis al pieței unice europene! În practică, statele nu mai sunt definite clasic, de frontierele lor;  mai curând, se poate vorbi de rețele de putere centrate, eventual, în una sau alta dintre capitale. În plus, un set de instituții comune legitime și un alt set de centre decizie – pe care criza le-a pus în lumină –  cu legitimitate discutabilă, total nedemocratice, etc…

Asumarea unor asemenea ipoteze este echivalentă cu a spune că vom exclude orice afirmație în termeni de tipul guvernul/instituția x sau personalitatea y sunt responsabile pentru strategia z sau poziția w. Vom evita orice referire la intenții bune sau rele; nu putem cunoaște intențiile tuturor celor implicați în ”fabricarea” realității. Ceea ce se poate bănui sau deduce  nu se poate întotdeauna dovedi și nici nu este util să o facem. Putem vedea doar cui servesc deciziile adoptate și efectele acestora. Putem descrie fenomene și anticipa consecințe.

 

Avatarurile noii democrații

 

Ca o tristă ironie, se poate spune totuși cu certitudine cine sunt ce care nu decid – cetățenii. În România, aceștia au descoperit, nu fără uimire, că după 1989 și-au câștigat dreptul de a face opoziție politică dar și l-au pierdut total pe cel de a exercita puterea politică; ca trăitori în regimuri autoritare succesive, reprezenta un drept pe care l-au sperat. Până și modernitatea în care credeau că au trăit și înainte de 1989 le-a fost refuzată; li s-a spus repetat, și mulți au interiorizat dureros asta, că țara a ieșit direct din epoca de piatră.

În țările Europei de Est și în România în mod mult decât în alte părți, se poate verifica din plin adevărul afirmației conform căreia învingătorii scriu istoria iar învinșii o suportă. Învinșii reprezintă o majoritate despre care nici măcar nu se mai vorbește; sunt cei pierduți pe parcurs prin ignorare, prin declasare, prin risipire. Afirm ”pierduți”, ca o  trimitere la un titlu premonitoriu de articol apărut undeva, pe la începutul anilor 90 – Ceux qui gagnent, ceux qui perdent et ceux qui sont perdus. Este mai actual ca niciodată…

 

România, Europa și ceilalți…

 

Europa și european au intrat demult în cursa pentru titlul de cuvântul cel mai gol de conținut explicit folosit în spațiul public românesc; concurează cu competitori mai vechi, dar la fel de redutabili, precum reformă și modernizare. În ultimii ani, pe fondul tensiunilor din mediul politic,  s-a evidențiat mai mult ca oricând faptul că Uniunea Europeană reprezintă ceea ce își imaginează sau are interes fiecare  dar rămâne o mare necunoscută, în sens propriu; adeseori,  funcționează sau este privită ca o nouă Înaltă Poartă (Sublime Porte).

Cât timp România s-a aflat în afară Uniunii Europene, înainte de 2007, termenul european era confuz dar conotația sa era pozitivă, era ceva ”de bine”. Adăugarea epitetului întreținea pentru majoritatea populației speranța progresului. A fi european era echivalent cu civilizat, democratic, avansat, educat, modern, eficient și, mai ales, ducând un trai mai  bun.  În acest context, singurul obiectiv strategic explicit formulat în raport cu Uniunea – ”alinierea la standardele europene” – părea cel puțin rațional; este rațional să-ți dorești binele…

După mai mult de șapte ani de la aderare, termenul este la fel de vag; nu mai este mereu de bine; nici cu cine ”ne aliniem” nu este întotdeauna clar. Deși sondajele îi plasează încă pe români printre cei mai pro-europeni cetățeni, o schimbare semnificativă la nivelul atitudinii societății s-a produs deja.

Trecerea de la un atașament necondiționat, difuz și slab motivat la un euroscepticism doar punctual motivat era de așteptat; este efectul șocului realității într-un context în care operaseră doar miturile. În plus, există o corelație pozitivă demonstrabilă între gradul de necunoaștere  și dimensiunea încrederii. Dacă aceasta nu s-a prăbușit mai puternic, faptul se datorează corelației inverse, de data aceasta, cu încrederea în propriile instituții, care este foarte slabă; cele europene sunt văzute ca mai democratice și eficiente. Bineînțeles, criza economică și ”soluțiile” oferite au contribuit la modificarea percepției publice față de instituțiile Uniunii Europene dar valul eurosceptic este mai timpuriu.

Marcați de o istorie cu schimbări relativ frecvente, în care era important de prins conjunctura favorabilă, românii nu au făcut din gândirea pe termen lung și cu perspectivă largă punctul forte; o recunosc ei înșiși. Aderarea la Uniunea Europeană nu a fost mijlocul ales pentru a atinge un obiectiv major de dezvoltare a societății românești; a fost un obiectiv-surogat, în contextul lipsei unui proiect național asumat. Aderarea la UE a fost, în primul rând,  un  certificat de bună purtare menit să înlăture complexele adunate în raport cu occidentul, certificat care trebuia obținut cu orice preț. Implicarea la nivel politic a fost absolut sinceră iar prețul a fost plătit cu toată onestitatea. Pe acest fond, discuțiile despre oportunități și riscuri concrete au lipsit ori s-au purtat doar în spații închise. Aceasta fiind situația, pentru o bună bucată de vreme,  românii ar fi putut defila în UE sub deviza  Bunăcredință absolută, cunoaștere vagă, speranță excesivă, supunere oarbă!

 

Conformism politic și alegere geopolitică

 

Astăzi, statul român trăiește între un difuz conformism  politic și o fermă alegere geopolitică. Numesc conformism politic acceptarea tuturor politicilor europene neoliberale – căci nu toate politicile se bucură de acest privilegiu – ca date și de neevitat; opoziția la ele este minimă iar analiza de profunzime  a consecințelor care decurg din aplicarea acestora pentru societatea românească și posibilitățile ei de dezvoltare viitoare nu este deloc o regulă. Ceea ce este adoptat la nivel european este ordin; ordinul se execută. Ilustrativ este cazul Compactului Fiscal. Semnat de președinte în timpul guvernului de dreapta, Tratatul ajunge pentru ratificare în parlament imediat după căderea guvernului și schimbarea majorității parlamentare, în plină tensiune între palate, când orice pretext era bun pentru a marca diferențele. Este ratificat cu un vot practic unanim și fără nicio polemică!

Opțiunea geopolitică este făcută și fermă – Statele Unite ale Americii sunt partenerul prin excelență. Opțiunea nu este doar fermă; este închisă, adică o non-opțiune. Poate fi interpretată drept act de trădare a intereselor naționale chiar și încercarea de a analiza rațional avantajele și dezavantajele pe care lipsa de orice nuanțe și de orice condiționalități a Parteneriatului strategic cu SUA le are asupra securității sau bugetului statului român precum și relațiilor sale cu celelalte state din Uniune și cu vecinii.

Acordul pentru amplasarea scutului antirachetă fără niciun fel de condiții puse, decizia de a crește bugetul apărării peste posibilitățile momentului sau solicitarea – deocamdată neoficială –  ca trupele americane să staționeze permanent pe teritoriul țării sunt rezultat al unei asemenea logici; sau a lipsei ei.

Simplificând lucrurile, care sunt mult mai complexe, România a pus geopolitica înaintea politicii; în România, cetățenii visează încă la modelul european din țările bogate dar politicile implementează modelul american din țările sărace. Este echivalent cu a afirma că statul este plasat întotdeauna înaintea/deasupra societății; sub acest aspect, lucrurile nu s-au schimbat prea mult după 1989.

Lucrul nu este surprinzător pentru o societate ”de dreapta” în alegerile și valorile sale; nu în nevoile sale. Spun ”de dreapta” în baza unei experiențe istorice care arată cum încercarea de a edifica socialismul a eșuat în național-comunism iar efortul cel mai coerent de după Revoluție a fost cel de reînviere a unui trecut iluzoriu – perioada ”de aur” dintre cele două războaie – și nu cel de proiectare a unui viitor mai bun decât trecutul. Altfel, în România, partidele însele pun ideologiile la zid; în declarații. În fapt, ceea ce uimește probabil pe un francez, să zicem, este absența oricăror diferențe ideologice în mediul politic; neoliberalism economic și conservatorism politic, de la ”dreapta”, la ”stânga”.

Realitatea s-ar putea să fie mult mai simplă, totuși, și asemenea distincții să fie doar pentru analiști. În România, spațiul euroatlantic este reprezentat ca un spațiu geografic și politic omogen. Se poate suspecta chiar un anume filtraj al informațiilor care nu lasă să pătrundă în conștiința publică ideea că ar exista diferențe sensibile de interese sau poziționări între Statelor Unite ale Americii și Germania sau faptul că francezii păstrează cumva, chiar dacă implicit, credința că una dintre funcțiile Uniunii ar fi trebuit să fie realizarea unui echilibru de putere între cele două țărmuri ale Atlanticului.

 

Noi, Uniunea Europeană și NATO

 

O perspectivă geostrategică ”clasică” ar putea considera însă și că reprezentarea pe care-o și-o fac românii despre lumea euroatlantică este mai aproape de realitate decât a vechilor state membre iar opțiunea pentru SUA, sărind peste Bruxelles, este doar o alegere pragmatică.

La acest moment, Uniunea Europeană poate fi gândită ca actor geo-strategic în mod independent de NATO/SUA doar ca o ipoteză de lucru sau un proiect, tentante teoretic, dar pe care  realitatea le-ar infirma imediat, cu numeroase argumente, în ciuda dorinței acelor țări fondatoare de care aminteam mai sus și care au gândit/văzut construcția europeană ca o contrapondere la puterea SUA sau o multiplicare a propriei lor puteri în spațiul continentului (vezi http://www.diploweb.com/France-UE-le-malaise-pourquoi.html).

Dintre cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, 22 sunt și membre ale NATO. Toate statele mari, care pot aspira la o poziție de influență geostrategică sunt membre, fără excepție. Or, spre nemulțumirea celor care așteaptă acțiuni independente ale UE în materie de politică de securitate și politică externă, nu e posibil ca aceleași state să aibă simultan două opțiuni distincte în aceeași problemă, o dată ca membre NATO, altă dată ca membre UE…  În cazul fostelor state socialiste, aderarea la  Uniunea Europeană a avut drept precondiție aderarea la NATO; aceasta s-a produs prima. Nu considerăm acest lucru întâmplător și nici nu suspectăm Alianța Nord Atlantică de o exigență mai mică decât Uniunea Europeană în selectarea membrilor .

După desființarea Tratatului de la Varșovia și dispariția URSS – deși au existat unele așteptări –  nu s-a pus serios problema desființării Pactului Nord Atlantic. Întărită în vremea Războiului rece, organizația nu a avut probleme de identitate pentru a supraviețui; avea deja una. Prin însăși existența sa, NATO previne posibilitatea ca Uniunea Europeană să devină actor geostrategic distinct de SUA, căci a gândi NATO fără SUA este posibil tot ca ipoteză/proiect…

Nu atribuim acest fapt intențiilor cuiva anume ; este funcția pe care o îndeplinește, independent de posibilele intenții. Dacă acceptăm această ipoteză, disoluția NATO sau retragerea statelor membre ale UE din organizație ar fi condiția prealabilă edificării unei politici europene de securitate și apărare comune; atunci, Bruxelles-ul ar conta independent .

 

Punte. Limită. Insulă.

 

Ceea ce am afirmat anterior nu trebuie să ducă în eroare pe cineva cu privire la modul în care își reprezintă românii țara. Există un soi de determinism geografic exclusivist în felul în care liderii  văd rolul și poziția României. Avantajele legate de diversitate și poziționarea geografică sunt considerate în sine suficiente pentru a conferi țării un rol strategic unic, de neînlocuit. Credința ar fi justificată, poate,  în cazul unui conflict clasic; teritoriul este marcat de bariere fără număr, în care timpul de parcurgere, și nu distanța în sine, devine relevant. Excesiva certitudine privind poziția privilegiată strategic este, din păcate însă, doar probă pentru o anume defazare; se gândește, de manieră generală, în termeni specifici începutului  secolului trecut.

Sentimentul  că e vorba de un loc privilegiat geografic nu exclude, simultan, faptul că românii se văd pe ei înșiși la marginea Uniunii Europene și asta fără legătură cu faptul că, într-adevăr, România securizează peste 2000 de kilometri din granița externă a acesteia. Este o barieră mentală, rezultat al unui proces de automarginalizare.

Acest gen de reprezentare poate avea avantajele sale; cei care se plasează la limită se pot constitui în punte de legătură între interior și exterior sau în zid de apărare, în funcție de opțiune. Din păcate, nu aceasta este situația. Putem vorbi mai curând de un fel de insularizare. Faptul că în Consiliu aderă adesea, absolut surprinzător și împotriva propriilor interese, la punctele de vedere ale Marii Britanii poate să fie un simptom.

Se gândește încă în termeni de ”ei, europenii” și ”noi, românii”, chiar dacă sublinierea în discursul public a apartenenței noastre la Europa încă de la formarea poporului român este un loc comun. Problema  de conexiune nu este cu Europa; este cu Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană este un spațiu în care România nu vrea să fie recunoscută ca egal și să-și maximizeze șansele de dezvoltare, împreună cu ceilalți; imaginea este cea a unei curse cu obstacole în care statul român își propune să obțină locul șapte, loc la care ar trebui să aspire și care i s-ar cuveni în baza mărimii sale. În anii din urmă a concurat însă în mod efectiv doar cu Bulgaria, pentru un obiectiv negativ – evitarea ultimului loc.  Aderarea Croației a reprezentat un moment de ușurare pentru ambele țări; ultimul locul este ocupat la numeroase criterii.

Este dominantă o abordare concurențială și cumva abstractă. Importanța fondurilor europene este exagerată dar  gradul de absorbție este încă scăzut. În schimb, este mai curând ignorat faptul că noile reglementări – fie ele comunitare, fie interguvernamentale – pot crea dificultăți în dezvoltare și introduce condiții care să ne plaseze sine die în statutul de zona săracă a Europei și săracă în mod absolut.  Prima dovadă că legislația europeană se află undeva, între destin implacabil și inexistență, este faptul că reglementări europene care, în alte părți, au scos oamenii în stradă cu sutele de mii au lipsit total din dezbaterea publică.

Nu putem vorbi nici de eforturi de a valorifica oportunitățile de moment; ne-am pierdut specificul. Spre exemplu, România nu este încă membră a zonei euro. Acest timp de așteptare, necesar atingerii criteriilor de convergență reale, reprezintă, în principiu, un spațiu de libertate. Moneda proprie nu este doar un semn abstract al unei suveranități statale la fel de abstracte. Moneda este o pârghie utilă intervenției în economie. Teoretic, atât rata de schimb căt și cea a dobânzii pot fi folosite; astăzi, este imposibil sau inútil. Gradul de euroizare – utilizarea euro în tranzacțiile interne – este de peste 70% ;  Banca Națională, deși obligată de lege, nu a adoptat măsuri care să împiedice fenomenul. Problema este că decidenții nici nu s-au gândit vreun moment că ar putea să transforme dezavantajul de a nu fi deocamdată în zona euro, într-un avantaj. Odată cu noile reglementări bugetare, chiar și ipoteza improbabilă a dispărut.

Perspectiva generală,  neînsoțită de analize punctuale, face ca însăși adoptarea euro să pară o problemă de orgoliu, nu una legată de interesele economice ale țării. Aprecierea nu este hazardată; această maniera orgolioasă o regăsim în cel puțin alte două cazuri – aderarea la Spațiul Schengen și eliminarea Mecanismului de Verificare și Cooperare în justiție.  Sunt două mize mici; românii sunt cetățeni europeni și pot călători liber în spațiul Uniunii; ameliorarea situației din justiție este oricum  un obiectiv din respect pentru cetățean și ca un instrument de a atinge justiția socială. Pentru cele două obiective s-au făcut concesii mari și cheltuit energii care puteau fi rezervate unor cauze mai înalte. Neatingerea obiectivelor motivate astfel devine însă o sursă continuă de frustrări și adversitate față de Uniunea Europeană, luată ca întreg; statele care susțin cele mai dure măsuri europene pot, surprinzător, să se bucure de o mare simpatie.

 

Resursele, simpatiile și ideologia

 

Orice fel de determinism bazat pe elemente obiective, inclusiv cel geografic, poate fi infirmat folosind cazul României. Simpatia ca și antipatia sunt o problemă de pură ideologie, memorie selectivă sau impresie. În topul celor mai simpatizate state membre ale UE astăzi se află Germania și Marea Britanie. Un etnic german candidează la președinția României cu șanse de a câștiga; principala sa calitate, pentru mulți, este tocmai apartenența etnică.

Pe cât de bine văzuți sunt germanii sau prieteni sunt considerați americanii, pe atât de inamici sunt tratați rușii; asta, încă înainte de declașarea crizei din Ucraina; după, declarațiile belicoase ale unor lideri români au depășit cu mult cele mai dure poziții adoptate de alți europeni. Antirusismul a oferit un anume suport public pentru decizii strategice, cum ar fi exploatarea  unor resurse naturale controversate (gazele de șist) sau creșterea semnificativă a cheltuielilor pentru înarmare.

România se plasează în fruntea țărilor europene în privința acoperirii nevoilor energetice din surse proprii; în plus, are încă consumuri de câteva ori peste media europeană, ceea ce-i permite dezvoltarea unor programe de retehnologizare și economisire prin care să reducă necesarul de gaz sau electricitate; nu trebuie să-și asume riscuri. Obținerea independenței energetice – nu doar a securității energetice – a devenit însă o obsesie și este motivația principală a deciziei de a permite exploatarea  gazelor de șist.

În declarații, antirusismul capătă, uneori, note iraționale. Astfel, România a făcut din unirea cu Republica Moldova obiectiv național.  În ciuda susținerii pe care o arată și a unei firești solidarități cu românii de peste Prut, cetățenii simt că iarăși e vorba de un obiectiv-substitut, în lipsa unuia de dezvoltare intern. Chiar și așa, unirea, ca și aderarea Moldovei la UE, impuneau dialogul cu Federația Rusă, măcar pentru soluționarea conflictului trans-nistrean;  argumentul nu i-a făcut pe lideri mai prudenți în declarații vreodată.

Federația Rusă nu are legătură în imaginarul colectiv cu Imperiul Rus, ci cu Uniunea Sovietică. Anticomunismul alimentează antirusismul, nu viceversa. Când vorbim de preferințele românilor, singura ideologie asumată oficial după 1989 a contribuit și la declasarea Franței, în ciuda legăturilor istorice și culturale cunoscute și recunoscute ; politica de returnare a romilor nu a avut vreun rol în scăderea simpatiei. A avut rezultate, din păcate, anticomunismul românesc, care a dus o campanie brutală împotriva egalității, ideii republicane,  revoluției ca act pozitiv, valori care Franța a fost dintotdeauna intim asociată; nu e destul de pragmatică sau sălbatică pentru gustul anticomuniștilor români…

 

Un alt caz ilustrativ – cine participă la Consiliul European

 

România este o republică parlamentară cu președinte ales direct, prin vot universal, și guvern învestit de parlament, responsabil de politica internă și externă  a țării.  Constituția – ultima dată modificată în 2003, înainte de aderarea la Uniunea Europeană – nu conține prevederi referitoare la reprezentantarea europeană, în nicio instituție; acest fapt a lăsat loc la interpretări. Acestea se pot constitui într-o cheie pentru înțelegerea neînțelegerilor pe care le are România, cât și a celor pe care le au alții în privința politicii românești.

Viața politică internă, deciziile adoptate la nivel european și alianțele  ”strategice” sunt marcate – cel puțin la suprafață – de (ne)rezolvarea conflictului de competențe dintre președintele statului și prim ministrul guvernului cu privire la problema participării la lucrările Consiliului European; conflictul a implicat și alte instituții, respectiv Curtea Constituțională și Parlamentul.

Problema a atras atenția societății românești asupra instituțiilor europene în ansamblu, fără să aducă, totuși, un spor semnificativ de cunoaștere sau înțelegere a mecanismului funcționării lor.

Starea conflictuală dintre titularii scaunelor de la Palatul Cotroceni (sediul președinției) și Palatul Victoria (sediul guvernului)  a fost transformată în instrument al bătăliei pentru putere din politica internă, reușind să împartă opinia publică în tabere. Caracterul legitim sau nu al participării, respectiv conținutul deciziilor adoptate de Consiliul European, au rămas secundare în procesul de polarizare a punctelor de vedere, deși ele ar fi trebuit să constuie miza. Participarea președintelui ”de dreapta” sau a premierului ”de stânga” puteau , teoretic, modifica echilibre, într-un context în care erau decizii sensibile pe agendă.

Constituțional, președintele nu are puterile executive pe care susținătorii i le atribuie; nu dispune de mecanisme prin care voința sa să se transforme în act normativ: nu are drept de inițiativă legislativă, se poate adresa parlamentului doar prin mesaje, care nu sunt acte juridice, nu poate demite primul ministru, nu-l poate obliga să adopte decizii în guvern, etc. Trimite spre ratificarea parlamentului tratatele pe care le semnează dar care sunt negociate de guvern;  nu poate însă să garanteze că ele vor fi votate pentru că el nu dispune de o majoritate parlamentară pe care să o controleze, fiind deasupra partidelor, mediator între autoritățile statului.

Cu toate acestea, Curtea Constituțională, cu argumentul că președintele este șeful statului și fără a lua în considerare funcția politică a Consiliului European prevăzută de Tratat, a adoptat o decizie prin care acesta reprezintă România. Consecința logică a fost că deciziile președintelui nu au legitimitate politică și nu pot fi controlate democratic, parlamentul neavând posibilitatea să exercite asupra acestuia un control similar celui pe care ar putea să-l exercite asupra guvernului/primului ministru. Nici președintele nu este într-o situație mai bună; ratificarea/aplicarea oricărui angajament luat în Consiliul European o fac parlamentul/guvernul; el nu deține pârghii constituționale să le oblige să o facă. Doar lipsa reală a diferențelor ideologice și mentalitatea larg răspândită conform căreia ”șeful decide”  au  prevenit un blocaj total; oricum, procedurile nu sunt instituționale, ci marcate puternic de buna/reaua credință și personalitatea celor implicați.

Concluzia este evidentă. România ”a beneficiat” de o lungă istorie de regimuri dictatoriale sau personal-autoritare și o modernizare a societății forțată; cultura politică democratică și gândirea în termeni instituționali este încă în formare; sensibilitatea la abuz și încălcarea regulilor scrise, slabă. Soluțiile sunt așteptate de la Conducător, Salvator, Șef pentru că Puterea este personificată de acesta. Din păcate,  chiar și interpretările Curții Constituționale sunt o dovadă…

 

***

 

În loc de concluzii. Paradoxul ascunderii

 

Dezbaterile de conținut despre ceea ce se legiferează în mod concret la nivel comunitar, funcționarea instituțiilor europene, viitorul Uniunii, poziționarea românilor față de aceste probleme, sunt superficiale și fără regularitate, atât în parlament cât și în interiorul partidelor sau în polemicile dintre ele, în timpul campaniilor electorale. Politicile ”beneficiază” de o cunoaștere foarte vagă iar diferențele ideologice în raportarea la ”temele europene” sunt, în practică, nesemnificative.

Această situație permite manifestarea unui paradox.  De vorbit, se vorbește mult dar discuțiile, polemicile, confruntările,  reprezentările cele mai intens vehiculate ascund, în fapt, tocmai ceea ce ar părea că descriu sau arată. Acest ”paradox al ascunderii” funcționează  ori de câte ori anumite teme devin recurente, mobilizează și descarcă energii, reduc tensiunea socială,  dar acoperă astfel autentica problemă. România nu este un caz particular; cu diferențe care sunt doar de grad, fenomenul se manifestă în toate celelalte țări europene.

Acest gen de discurs – unii îl numesc populist –  este folosit cu onestitate, fără intenții manipulatorii, de majoritatea celor implicați. Pentru că doar unii contribuie la formarea discursului dominant, ceilalți  se lasă persuadați și-l folosesc.

Exemplul 1. Discursul occidental despre atacul estului la standardele vestului si excesivele cheltuieli pe care vestul le-ar face spre ajutorarea estului este prezent și în România, în special în mijloacele de comunicare în masă. El este interiorizat negativ de o parte a cetățenilor. Indiferent de receptare,  maschează două fenomene cu caracter opus, ca peste tot în Europa:  avantajele economice pe care ”vestul” le-a dobândit prin deschiderea spre est si cauzele reale ale creșterii inegalitatilor și scăderii standardelor sociale  în toate țările. Cine anume este acel  ”vest” care a fost avantajat nu este  temă de dezbatere.

Nu este vina unora sau intenția malefică a altora; este doar consecința firească a triumfului neoliberalismului și a dispariției presiunii pe care existența socialismului o exercita, chiar in formele sale aproximative, departe de ideal și asociate, uneori, cu regimuri politice aberante. Dacă Comisia Europeană promovează agenda neoliberală mai mult decât guvernele naționale sau viceversa este o temă serioasă și de discutat; ea lipsește; se discută însă despre altceva.

Exemplul 2. Discuțiile despre caracterul democratic și legitimitatea instituțiilor europene disimulează problema conținutului deciziilor adoptate de aceste instanțe. Cetățenii greci sau spanioli nu au respins măsurile de austeritate pentru că erau ilegitime sau scăpau controlului democratic, pentru că nu au fost parte la adoptarea lor, ci fiindcă le afectau viețile în mod negativ. Uniunea Europeană a devenit ”antipatică”  din momentul în care rezultatele nu au mai oferit ceea ce unii numesc output legitimacy

Funcționarea democratică și limitele pe care le-a atins democrația reprezentativă sunt probleme serioase, structurale, globale; astfel reformulate însă, problemele există, în egală măsură, și în politica națională, nu doar la nivel european; în statele cu experiență democratică recentă, se manifestă chiar mai grav la nivel național. Cetățenii români își reprezintă instituțiile europene drept mai performante și democratice decât ale lor; și au dreptate.

Despre capturarea partidelor politice de către grupuri de interese, infiltrarea lor cu ”tehnocrați”, exponenții privilegiați ai intereselor ”piețelor”, despre marchandisation de la politique,  se tace sau se vorbește în șoaptă.  Compoziția și funcționarea parlamentelor –  inclusiv a Parlamentului European – sunt puternic marcate de aceste ”evoluții”.

Discuțiile despre presupusa lipsă de democrație a Bruxelles-ului au și un efect pervers; crează suport național pentru apariția unor organisme – conferințe europene  interparlamentare, mai ales – care oferă legitimare democratică post-factum pentru decizii care nu ar  trebui niciodată legitimate de cetățeni.

Exemplul 3. Discursul despre suveranitate/cedarea suveranității către Bruxelles acoperă, ca peste tot,  faptul că principalul decident formal european, chiar și după Tratatul de la Lisabona, rămâne Consiliul, adică guvernele noastre și că unele decizii extrem de nepopulare sunt luate la nivel interguvernamental, nu de către instituțiile comunitare.  Natura și existența controlului național al instanțelor naționale care decid în probleme europene este o problemă; nu doar în România…

Numeroase alte subiecte joacă un rol similar. Acest gen discurs determină reprezentările și autoreprezentările pe care oamenii le fac despre propria societate și locul pe care îl au în cea europeană. Pe baza sa, sunt greu de imaginat orice fel de soluții progresiste care să oprească transformarea proiectului european dintr-o speranță de pace și bunăstare într-un coșmar.

Probabil că euroscepticii imi vor critica o anume empatie cu Uniunea Europeana și instituțiile sale; proeuropenii fără rezerve vor vedea doar scepticismul profund din aceste rânduri. Sper ca spiritele lucide sa înțeleagă totuși mesajul. Uniunea – în sensul de ansamblu al instituțiilor care funcționează în virtutea Tratatelor – reprezintă doar un vehicul care prin natura sa este perfectibil dar nu este bun sau rău; depinde cine conduce acest vehicul și în ce direcție.  Politicile adoptate pot fi adecvate sau inadecvate, pot servi doar unora sau tuturor. Critica progresistă la adresa UE pare a ignora acest lucru; ea știe  însă că fără o repolitizare a societății în ansamblul ei, schimbarea de direcție este improbabilă. Sunt necesare o noua utopie, drept motivare, și un proces lung de învățare a democrației directe, asumate, participative. Din România, drumul se vede lung…


file:///C:/Users/user/Desktop/Outre%20Terre/publicopinioneurozonecrisis-debomy-ne-jdi-mar13.pdf

PS

De Crăciun, când totul trebuia să fie liniștit, a apărut nr. 41 din Outre-Terre – Revista de geopolitică europeană, editată de l’Esprit du Temps. Numărul este dedicat Europei. Sunt și eu printre autori. Asta ar putea naște ceva neliniști între cei foarte convenționali…

Pentru a nu vă pune la cheltuieli, postez aici varianta românească a textului publicat de editorii francezi sub titlul Avatars de la nouvelle démocratie en Roumanie. Alegerea le aparține. Nu am fost capabilă să mă decid asupra titlului… Altul era ”Romania, între orgoliu și prejudecăți”…

 

6 comentarii la “România, între a fi ca toți și a fi ca nimeni”

  • Daniel

    Bravo pentru articol

  • Ghita Bizonu'

    Chapeau!

    Am citit dupa Brexit. Ciudat dar este cea mai buna analiza a .. Brexitului!

  • Gabi

    Chestie de metoda, moncher! 🙂
    Ma chinui sa scriu ceva coerent despre Brexit, caci suntem in stare de cele mai stranii si periculoase decizii… Dar e Iulie, sunt obosita, curioasa, mai am comisii…

  • Radu Negru

    Articolulacesta, impreuna cu altele mai recente, ar trebui publicate untr-o carte. Neaparat si fara intarziere!

  • Bluesu'

    Pacat! Pacat ca am ajuns sa citesc doar acum ceea ce ati scris. In opinia mea, o analiza rationala, echilibrata, credibila pentru ca vine din din „interiorul cercului”. Multumesc!

  • Albert Daniel

    PSD, Ciuma Roșie!
    Toți corupți, la pușcărie!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *