Sunt veche, domnilor…
Am raspuns cu cateva luni in urma unei intrebari puse de Dilema veche. Nu am vazut articolul publicat pana acum. Uitasem si ca le-am raspuns. Am descoperit astazi, cu placere amuzata, ca sunt incadrata la categoria „tineri parlamentari” impreuna cu doi foarte tineri, cu adevarat, colegi. Nimic suparator, la urma urmei… Numai ca, pentru a parafraza motto-ul revistei, Sunt veche, domnilor!
Bianca
@Gabs Vaaaaaiiiii, ce frumooooosssss!!!
Stai ca depan si eu niste amintiri. Am fost facuta pioniera in prima serie, in ’77, in clasa a II-a, la Mausoleul de la Marasesti – niciodata nu pot trece pe-acolo fara sa ma gindesc la asta. Dupa care am desfasurat o imensa munca de partid pentru a-mi convinge colegii sa ma aleaga pe mine comandanta de detasament – nu prea meritam, era o fetita care avea note mai mari decit mine, Paula Zaharia o chema – si in fiecare pauza le trinteam pustilor niste texte de ii nauceam de cap, ma plimbam la brat cu ei prin curtea scolii, le insuflam sentimentul de a fi intimi cu un om „mare”. Machiavelli curat, mai ales ca tovarasa invatatoare era pe fata impotriva mea. In fine, m-am ales, la o distanta de 2 voturi fata de rivala, imagineaza-ti ce lupta strinsa si imi aduc aminte perfect cum ma duceam spre casa cu rivala mea, teii erau infloriti, si eu o consolam spunindu-i ca vom ramine mereu prietene :-)) Biata Paula a si plins de sinceritatea spuselor mele si ne-am jurat prietenie vesnica. Dupa o luna m-am mutat din oras si m-am mai ales abia intr-a opta comandanta de unitate, cind eram deja superplictisita de mascarada „de partid”. Din clasa I pina intr-a opta am fost mereu cea mai inalta din clasa si imagineaza-ti un cal de 1.73 printre toti pustanii, gafaind, cu cravata rosie atirnind pe un umar, cu fustita plisata de sub care se iteau pantalonii de sport murdari ca vai mama lor, cu bentita alba pusa peste niste smocuri de par smuls – cind nu eram la antrenamente la atletism, jucam fotbal pe malul Oltului -si cascam de mi se rupeau falcile de plictiseala pe care mi-o provocau responsabilitatile de partid. Nu m-au decazut din functia de comandant de unitate, dar au incetat, pur si simplu, sa imi mai spuna cind erau sedinte.
Trebuie sa recunosc ca atunci am invatat sa fac numai ce vreau eu si diferenta intre ceea ce este important si ceea ce conteaza. Printr-a XI-a eram deja propusa pentru exmatriculare de la liceu – eram un scandal, desi intrasem prima la treapta a II-a -, dar am reusit sa ma strecor, din pricina a doua superbissime profesoare care imi dadeau la citit „Gradul zero al scriiturii” si ma iubeau de nu mai puteau. Ce vremuri!
doinas
Gasesc o linie relativ comuna in parcursul scolar si activitatile … extra… si cu pionierii, si cu exmatricularea nefinalizata, si cu amenintarea de a nu intra in bac fiindca lipsisem de la teza de romana…
Tu, asta e un parcurs tipic de copil care s-a desteptat cu trecerea timpului…
🙂
Bianca
@Doina, scumpa mea, niciodata sa nu-l subestimezi complet pe Freud. Nu m-am desteptat deloc, mereu sunt pentru cauza oamenilor, cu conditia sa nu intersecteze cu libertatea mea :-)) Sint un produs tipic occidental si habar nu am de ce. Bunica-mea era deputata comunista, vorbim de anii ’70. Intr-o iarna s-a dus la sedinta la Adunarea Deputatilor PCR a alunecat si i-a zburat peruca. Si a venit portarul cu parul in mina si i-a spus: „Vai, madam, ce m-am speriat, am crezut ca v-a zburat capul!!!” Uite cum se scrie istoria, recte Iliescu care nu mai candideaza. I-o fi zburat capul?