Televiziuni cu graniţe!?

Singuri pe lume sau despre cine are interes pentru politica ochilor închişi. Sunt titluri care s-ar potrivi de minune pentru subiectul de astăzi. Nu despre politica politicienilor este vorba; despre aceasta se vorbeşte prea mult. Consecinţa nu este pozitivă. Oricât s-ar strădui unii dintre cei care fac politică, aceasta poartă deja pentru cetăţean o conotaţie negativă; probabil că pe bună dreptate, dacă ţinem cont de rezultatele pe care le au unele dintre decizii pentru majoritatea românilor.

La această senzaţie de respingere contribuie şi felul în care se face, în redacţiile televiziunilor de ştiri, selecţia informaţiilor „demne” de a fi făcute publice. Criteriul preferat este gradul în care evenimentul poartă cu sine sămânţa de scandal; nu după relevanţă, importanţă sau urgenţă; după scandal şi dezbinare. Or, opinia publică reprezintă ceea ce se publică; doar inocenţii mai cred că ar însemna ce cred oamenii. Efectul acestei opinii este că unii au început să se îndoiască până şi de faptul că ar mai trebui acceptată deja îndoielnica butadă care zice că politica este, totuşi, „un rău necesar”.

Alte criterii de selectare a informaţiilor care merită supuse atenţiei cetăţenilor par a nu fi cunoscute; unul dintre acestea este explicit ignorat sau implicit încălcat, după cum ţine fiecare la exactitatea exprimării. El ne spune că nu suntem singuri pe lume, nici măcar cei care îşi închipuie că suntem buricul pământului…

În alte părţi unde există televiziuni de ştiri – cam peste tot – acestea transmit într-un mod mai echilibrat informaţii referitoare la ceea ce se întâmplă în ţara cu pricina şi la ce se petrece în alte ţări; informaţii relevante, se înţelege. Dezbaterile politice, economice, sociale au deseori subiecte de politică externă. Raţiunea este foarte simplă – depindem unii de alţii şi este preferabil să ştim încotro o iau ceilalţi sau să le înţelegem raţiunile; reciprocitatea este aşteptată; comparaţiile sunt utile.

Am înţeles, trebuie să recunosc, mult mai nuanţat unele dintre problemele politicii internaţionale actuale urmărind programele dedicate acestora de televiziunile britanice, franceze, belgiene, spaniole. Cele româneşti se limitează la câteva anunţuri seci pigmentate, invariabil, cu ceva ştiri de la Hollywood; de la Bollywood, încă nu.

Citesc. „Acum un an, 1121 de bănci din zona euro împrumutau mai mult de 442 miliarde de euro de la Banca Centrală Europeană cu rata dobânzii de 1%: joi (astăzi, n.a.) este scadenţa.” Este un fragment din presa altora, nu a noastră. La noi, dacă ne luăm după televiziuni, Uniunea Europeană, Banca Centrală Europeană, zona euro, băncile străine care controlează şi băncile din România, toate sunt de pe altă lume, de tratat la rubrica SF. Câteva programe foarte specializate şi la ore cam ciudate salvează onoarea realizatorilor români.

Despre România suntem mai bine informaţi; ştim cursul euro în raport cu leul şi variaţiile sale recente; ştim şi că România îşi propune să adere la zona euro cu orice preţ tocmai acum, când criteriile de convergenţă sunt denunţate de unii şi considerate ineficiente de alţii. De ce vrem asta, nu ştim. Nici nu trebuie, probabil, să ştim prea mult. Ne-am da seama că este mai bine să fii bancă decât cetăţean; măcar pentru o singură raţiune – băncile pot lua credite cu 1% iar dacă nu le pot plăti, până la urmă, le salvează statul cu bani de la buget.

Ştirile despre cea mai recentă reuniune G20 se limitează la înfruntările dintre manifestanţi şi forţele de ordine; ce-au spus decidenţii reuniţi la summit sau motivele care i-au adus pe demonstranţi la Toronto, lipsesc.

Mă mir cum de nu şi-a dat nimeni seama că temele externe pot fi bune mijloace de abătut atenţia; li s-ar acorda pondere mai mare în programe; cu o condiţie – să nu ne ajute să ne trezim.

Îmi amintesc de anii tinereţii, când ţara avea graniţe bine păzite; programele informative nu aveau, în sensul la care mă refer; politica externă şi relaţiile internaţionale aveau locul lor la ştiri. Acum este pe dos; nu avem graniţe şi putem pleca unde vrem. Despre destinaţiile respective ni se vorbeşte foarte rar; nici măcar despre Spania sau Italia, unde trăiesc mari comunităţi de români…

Noroc cu Campionatul Mondial de Fotbal! Cu această ocazie, află şi românul uitându-se la televizor că există şi alte ţări pe lume. Aude, de exemplu, că o „micuţă” ţară latino-americană a învins Japonia. Eu am o suspiciune; mă tem că epitetul nu vine din compararea cu imensele ţări învecinate; nici măcar cu mai puţin întinsa dar puternica şi populata Japonie. Paraguay se vede astfel prin comparaţie cu noi, pe măsura cunoaşterii – „micuţă”. La nivelul redus de atenţie acordat lumii de dincolo de graniţele ţării, mă şi mir că se vede…