Punerea pe gânduri

1. În volumul „Aceşti nebuni care ne guvernează, Pascal de Sutter, cercetător renumit în domeniul pshihologiei aplicate îşi expune convingerea ca există un profil specific al omului politic contemporan. După părerea dummeavoastră care sunt trăsăturile marcante ale portretului politicanului român?

Nu cred ca exista un tip  numit „politicianul roman”; ar fi simplist si păgubos sa reducem marea lor diversitate la o schemă. Există politicieni de vocație si politicieni de profesie, există oameni care fac politica cu pasiune şi oameni care doar ocupă locul sau chiar sunt atât de lamentabili încât  devin motivul neîncrederii în politică…

În schimb, cred ca exista ceva care se numeşte „sistemul” politic românesc şi care funcţionează ca un tipar; pe unii îi acceptă, îi împinge în faţă şi-i uniformizează, pe ceilalţi ii exclude sau ascunde; din acest motiv nu este lipsită de raţiuni impresia ca politicienii români seamănă prea mult între ei… Ei nu seamănă; criteriile de selecţie ale celor care ajung vizibili, da. Nu întotdeauna aceste criterii au legătură cu reprezentativitatea, selecţia democratică, meritul personal…

Am pus sistem în ghilimele pentru ca nu ştiu dacă se poate numi astfel un mediu unde organizarea este absentă iar regulile sunt facultative. Politica noastră este bazată pe credința profund eronata ca omul si societatea nu sunt obiecte de cunoaștere in ele însele; drept urmare, se consideră că poţi sa-ti asumi responsabilitatea de a conduce oamenii si societatea fără sa ai nici un fel de ştiinţă despre oameni, societate, politici; s-ar putea spune că acceptăm la volan şoferi fără carnet… Dacă mulţi dintre cei ce conduc nu au carnet de conducere, nu cred că faptul nu este întâmplător. Conduc cei care „trebuie”; este îndoielnic însă că în mod real sunt cei care au primit mandatul de la cetăţeni şi în interesul societăţii în ansamblul ei…

Politicii i se cere să fie pragmatică; această este trăsătura sub care se deghizează diferitele interese oligarhice; politica lipsită de omenie nu-i mai atrage pe cetățeni; mai rău; îi alungă. Rata participării la vot a scăzut în 20 de ani de la 85 la 30 și ceva la sută. Încrederea în instituțiile democrației s-a deteriorat și mai puternic. Populismul, în înțelesul lui manipulator și periculos, a devenit o maladie contagioasă; dintr-un discurs de campanie al Dreptei care se voia victorioasă într-o țară de oameni săraci s-a transformat în conținutul însuși al politicii. Spațiile publice pentru dezbatere reală și serioasă lipsesc; educaţia cetăţenească, de asemenea. Parlamentul însuși și-a pierdut esența sa originară, de loc în care se înfruntă interesele divergente ale cetățenilor prin dialog. Un fel de surogat de dezbatere politică se revarsă fără întrerupere din studiourile de televiziune în eter. Comunitatea socială reală, bazată pe relațiile directe dintre oameni și sentimentul apartenenței, a fost înlocuită aproape fără să ne dăm seama, de falsa comunitate a publicului de televiziune. Ne mai înțelegem unii cu ceilalți doar pentru că suntem spectatorii aceluiași program…

1. Se poate mândri România cu e elită politică valoroasă?

Eu sunt un suporter al democraţiei; consider că este, fără îndoială, cea mai bună formă de guvernare dintre cele existente; atunci când este autentică. Cu elitele nu construiești democrația; eventual, doar obții ierarhii. Nu cred că de elite ducem lipsă, nici de ierarhii; oameni valoroşi, dacă la asta vă gândiţi, se mai găsesc. Ducem lipsă însă de caractere – de oameni care să îmbine credinţa într-un ideal cu voinţa de acţiune, perseverenţa cu umanismul. Ducem lipsă de modalităţi şi criterii de selecţie democratice şi aplicate cu perseverenţă. Avem o mare confuzie; confundăm expertiza într-un domeniu – lucru lăudabil şi util – cu excelenţa în politică. Din acest motiv, am avut şi atâtea dezamăgiri provocate de oameni care aveau o bună imagine ca specialişti dar au fost lamentabili în politică. Şi încă ceva; politicieni care nu au reuşit să strălucească în sistemul nostru politic ciudat, s-au dovedit absolut remarcabili în politica europeană şi viceversa, unii care sunt consideraţi mari politicieni în ţară sunt priviţi ca nişte curiozităţi afară. Problema noastră nu o reprezintă oamenii; criteriile după care îi selectăm sunt problematice…

1. Ce rol joacă femeia în universul politic românesc, dar în cel european? Există vreo diferenţă între perspectiva europeană şi ce românescă de a percepe rolul femeilor în politică?

Privită dinspre Europa, românca are o singura calitate politica – este absentă. De la Bruxelles nu va vedeţi dumneavoastră; se vede Guvernul României. Or, acest guvern are in componenţă o singura femeie; politicile publice menite sa întărească poziţia femeilor sunt caragialeşti, adică sunt sublime dar lipsesc cu desăvârşire.

Este posibil ca unii europeni să nu înţeleagă dacă ceea ce văd este Arabia Saudită sau ţară din Uniunea Europeană, unde mai multe state au deja guverne paritare. Inclusiv guverne de dreapta, ca in Franţa, au un număr egal de bărbaţi şi femei in componenţă. Guvern spaniol are chiar noua membre si opt membri. Faptul că ministra apărării avea 37 de ani şi era însărcinată în luna a cincea când şi-a preluat mandatul nu a subminat securitatea Spaniei; la noi, fiecare remaniere guvernamentală s-a făcut prin eliminarea femeilor… Cum sa ne mai miram ca româncele si românii pleacă acolo si nu se mai întorc?! E o alta lume.

Cine se uită nu vede doar guvernul; vede şi parlamentul, care ar trebui sa fie reprezentativ pentru toţi cei care trăiesc in această ţară. Or, avem reprezentate in parlamentul naţional 19 minoritati etnice, dintre care multe depăşesc cu puţin cele cinci mii de voturi necesare pentru a avea un deputat. Democratic, este foarte bine.

In schimb, majoritatea cetăţenilor ţării – adică femeile, mai mult de 52% din populaţia cu drept de vot – au cate o reprezentantă la fiecare trei sute de mii de locuitoare. Aici este măsura discriminării femeilor.

Se considera ca interesele lor pot fi reprezentate foarte bine de oricine; mai curând, de fapt, ele sunt total ignorate.

Uitaţi-vă pe stradă! Căutaţi in mulţimea care trece pe cel care e urmaşul unor italieni, sau polonezi sau orice etnie diferita care trăieşte aici, in Romania, de sute de ani. Nu-l veţi identifica; nimic nu sare in ochi; sunt la fel ca toţi ceilalţi. Am decis însă ca diferenţele culturale si de origine sunt suficient de relevante pentru a avea propria reprezentare.

Căutaţi in schimb sa deosebiţi un bărbat de o femeie. Diferenţa este evidentă; şi acceptată, de altfel. Cu toate acestea este un adevărat „complot” pentru a împiedica femeile sa se exprime politic. Votul „uninominal” face parte din acest „complot” care nu este totdeauna involuntar; comisia specială pentru elaborarea legii electorale era alcătuită la început doar din bărbaţi. A fost o adevărata luptă pentru ca intre si doua femei intre cei șaptesprezece membri; s-a obţinut, in cele din urmă, participarea dar …făă drept de vot! Se întâmpla în anul de graţie 2007, nu în 1807.

1. Reprezintă politicul un domeniu de activitate şi cercetare pasionant şi provocator? Ce sfaturi puteţi oferi unui tânăr sau unei tinere care şi-ar exprima de a deveni politician.

Un domeniu de cercetare dar si un domeniu de acţiune. Teoretică şi practică, simultan. Să nu le confundăm, totuşi. Ştiţi moto-ul blogului meu – Să gândeşti este un act periculos. Îndrăzneşte totuşi! Să studiezi, să înţelegi societatea şi să scrii despre ea poate fi periculos; există adevăruri incomode, altele care dor, altele care trezesc. Ele trebuie spuse. Să mai şi elaborezi soluţii pentru probleme, să organizezi societatea astfel încât să funcţioneze, este esenţial; este şi respectabil. Trebuie să reconstruim această respectabilitate a activităţii politice. Ea este una dintre cele mai dificile; inerţia este mai mare decât anticipăm, opoziţia la schimbare poate să vină de unde nici nu te aştepţi…

Atunci când am vorbit de pregătire nu am vrut sa afirm că cine face o facultate ştiinţe politice ajunge politician; cunoaşterea, studiile sunt o condiţie necesara; nici pe departe şi suficientă. Nici măcar analişti politici nu pot fi cei care-şi închipuie că o diplomă ar trebui să le garanteze vreun loc direct în parlament. Este vorba şi de cealaltă cunoaştere – a vieţii, a oamenilor, a nevoilor şi diversităţii lor, de câştigarea şi menţinerea încrederii, de capacitatea de a lucra împreună cu oamenii şi mai ales pentru ei. Un sigur sfat aş îndrăzni să le dau. Să nu încerce să intre în politică înainte de a fi înţeles diferenţa dintre interesul public şi interesul privat. Numai după ce sunt siguri că le este clar că vor să slujească interesul public să facă primul pas. Dacă interesul privat li se pare mai important, să intre în afaceri şi să lase locul pentru alţii…

1. Care a fost cursul carierei dumneavostră politice şi câte obstacole aţi întâmpinat până sa ajungeţi europarlamentar?

Politica înseamnă gestionarea relaţiilor dintre oameni; asta este o problema de autoritate, nu doar de legitimitate (să fii ales) sau ştiinţă (să ai vreo diplomă). Autoritatea se construieşte în timp. Eu am făcut politică la bază toată viaţa. Am decis însă să intru în bătălia alegerilor la aproape 40 de ani şi numai după ce oamenii mi-au dat semnalul ca pot să-i reprezint; aveam autoritatea profesională câştigată de-a lungul unei cariere cu multe reuşite şi poziţia de lider informal recunoscută în cursul unei activităţi politice comune de lungă durată.

Am participat la primele si singurele alegeri primare organizate de un partid in Romania – si le-am câştigat, in circumscripţia mea, la Vaslui; am fost cap de listă pentru Camera Deputaţilor şi …m-au ales. Asta era in 2004. Am intrat cu toata energia. Aveam o grămadă de teorie în cap după 20 de ani de studiat şi predat cu toată seriozitatea ştiinţe sociale şi economie. Plecam cu speranţa să schimb lumea. Un parlament mai profesionist, o femeie mai respectată! Acesta a fost sloganul meu. După vreo şase luni, ciocnirea cu realitatea îmi cam produsese cucuie… Am văzut cât de disfuncţional începuse să fie sistemul politic românesc; de asemenea, cât de puţin democratic.

Atunci a apărut o problemă care trebuia soluţionată – România, aflată în faza de preaderare la Uniunea Europeană, avea dreptul să trimită deputaţi – observatori la Parlamentul European. Ei trebuiau selectaţi dintre deputaţii naţionali. Din nou a fost un fel de concurs – CV-ul, pe de o parte, interviu cu o comisie destul de exigentă, pe de alta. L-am câştigat şi pe acesta. Din septembrie 2005 am început să mă transform treptat dintr-o politiciană idealistă dar dezamăgită, într-una încrezătoare în ceea ce ştie şi poate face. Am muncit enorm dar mi-a fost mai uşor decât în ţară; la Parlamentul European lucrurile se petreceau aproape ca în teoria atât de bine cunoscută.

De la 1 ianuarie 2007 am devenit membră cu drepturi depline iar în toamna aceluiaşi an am câştigat un nou mandat la primele alegeri europene directe. Am construit în continuare, cu perseverenţă, aproape cu încăpăţinare, pentru că interesul de acasă era scăzut pentru ceea ce se petrecea la Bruxelles sau Strasbourg. Nicio clipă nu am pierdut din vedere pe cei care mă trimiseseră acolo ca să le apăr interesele; am lucrat excelent cu societatea civilă, sindicatele, organizaţii neguvernamentale din ţară şi din afară; am susţinut zeci de conferinţe, am organizat o mulţime de forumuri cetăţeneşti. Bineînţeles, pe lângă activitatea de legiuitor. Poate, mă gândeam, vom ieşi din inerţie, vom înţelege mai bine ce se întâmplă în lume şi cu noi.

Toate aceste lucruri m-au făcut să uit de felul în care funcţionează politica de acasă. Eram prea ocupată cu alţii ca să mă mai ocup de mine… Este şi aceasta o explicaţie a faptului că, fără preaviz sau explicaţie, în ultima zi, am dispărut de pe lista celor care urmau să candideze la alegerile europene din iunie 2009; majoritatea gândea că îmi cam câştigasem locul…

Am pierdut decizia politică, pentru moment. Ceea ce nu am pierdut este o experienţă excepţională, reţeaua de prieteni din politica europeană şi internaţională şi încrederea oamenilor. Sunt astăzi mai mulţi cei care îşi exprimă sprijinul, prietenia, solidaritatea decât înainte. Chiar şi interviuri dau mai des. Probabil că am mai mult timp…

1. Există vreun model care v-a ispirat, o personalitate remarcabilă din domeniul politicii naţionale sau internaţionale pe care aţi ales-o ca mentor spiritual? Credeţi că avem nevoie, astăzi, de modele umane remarcabile pentru a ne dezvolta personalitatea, pentru a ne croi o carieră destinată succesului şi pentru a ne împlini mental şi spiritual?

Am un prea acut simţ critic pentru a fi discipolul cuiva; sunt şi prea bătrână. Prefer să cred că m-am construit pe mine însămi făcând o sinteză între însuşiri pe care le-am întâlnit de-a lungul vieţii la multe persoane; nu mă refer doar la lideri sau militanţi politici. Mi-au servit drept modele şi mulţi oameni care dovedeau calităţi (inclusiv calităţi de lider) fără a fi în poziţia de a le exercita.

Trebuie să înţelegeţi că am avut multe modele; majoritatea sunt femei; niciunul dintre modele mele nu este vreun mare om politic. Politica de până astăzi a fost, în mare măsură, un eşec. Nu mă refer doar la cea românească. Politicienii s-au preocupat prea mult de putere şi prea puţin de oameni; când ajungeau la ea se străduiau mai mult să o păstreze decât să o exercite. Au fost şi succese, transformări pozitive dar nu destule. Aceste cazuri sunt mai curând excepţia. O schimbare radicală a modului în care se face politica, la nivel global, este absolut necesară; şi noi modele de politicieni.

Cât despre copii şi tineri, ei au nevoie mai mult decât oricine de repere morale, în primul rând; în al doilea, trebuie să întâlnească oameni autentici, nu produse de marketing politic. Vă sugerez un test foarte simplu pentru a-i identifica – verificaţi dacă ştiu să-i asculte pe ceilalţi. De vorbit, învaţă mulţi să vorbească…

1. Ce rol a jucat lectura în procesul evoluţie dumneavoastră personale şi profesionale? Credeţi în puterea zămislitoare a cărţilor valoroase, credeţi în menirea lor de ne ghida pe drumul unor experienţe profesionale, estetice şi spirituale remarcabile?

Cred în puterea de umanizare a cărţilor. Citesc cărţi, scriu cărţi, învăţ din cărţi; niciodată nu poţi trăi tu însuţi întreaga experienţă a umanităţii. Este mare păcat atât cât eşti viu şi poţi să nu te împărtăşeşti din tezaurul de experienţă a celorlalţi; este bine, dacă ai de împărtăşit experienţe cu alţii, să o faci de asemenea; inclusiv scriind cărţi. Cititul te tratează de multe rele pământeşti – de intoleranţă, de sentimentul că tu eşti buricul pământului şi că totul ţi se datorează, de sentimentul superiorităţii justificate doar de limitele propriei cunoaşteri… Ca să nu mai spun ce satisfacţie incomparabilă trăieşti atunci când înţelegi şi cunoşti.

Cred de asemenea în puterea de umanizare a muzicii şi artei, în general. Nu mă gândesc doar la a-i admira pe alţii; mă gândesc la îndrăzneala pe care trebuie să o aibă fiecare de a se descoperi pe sine. Câţi artişti nu mor odată cu noi fără a fi lăsat vreo operă pentru că nimeni nu i-a îndemnat să încerce…

1. Sunteţi o partizană a principiului egalităţii între sexe, o susţinătoare a mişcărilor feministe, v-aţi împlicat în diferite campanii şi aţi lansat proiecte destinate consolidării rolului femeii în societatea contemporană. Care dintre aceste proiecte vă este cel mai drag? Cum se numeşte şi în ce a constat proiectul care v-a adus cele mai multe satisfacţii?

Nu aş şti să aleg. Nu sunt o activistă dintr-un domeniu specific, nu sunt membră de ONG; sunt o persoană care a intrat în politică asumându-şi de bună voie şi cu mare convingere rolul de a acţiona astfel încât interesele femeilor să fie luate în seamă în viaţa publică. M-am bătut în egală măsură pentru ca infertilitatea să fie recunoscută ca o boală sau pentru ca bugetul european să finanţeze programe specifice. Lupt pentru plată egală la muncă de valoare egală dar şi pentru dreptul de a alege câţi copii vrei să ai şi când să îi faci. Protestez ori de câte ori stereotipurile şi prejudecăţile sunt cultivate dar şi când femeia este transformată într-un obiect bun de cumpărat; sau traficat. Am luptat mult pentru a se recunoaşte statutul juridic al femeilor care muncesc fără a avea şi protecţia socială corespunzătoare – în agricultură sau menaj, la noi sau în alte state ale Europei. Am vorbit despre adevărurile dureroase – violenţa la care femeile sunt supuse în propriile case, sărăcia şi indiferenţa unei societăţi care le obligă să se prostitueze, singurătatea şi lipsa de speranţă a bătrâneţii. Agenda politică europeană include toate aceste teme. Cu politica noastră este mai dificil. O lege care să oblige la o reprezentare politică a femeilor de măcar 40% (aşa numita reprezentare echilibrată) ar fi un pas obligatoriu pentru ca sensibilitatea la aceste reale probleme ale cetăţenelor României să crească; astfel s-ar reuni şi voturile necesare pentru a trece măsurile concrete aferente.

1. Se poartă la nivel european discuţii despre programe speciale de reintegrare în ţara natală a românilor plecaţi în străinătate?

Discuţii există. Ceea ce trebuie însă să înţelegem este faptul că această problemă nu este a altora; este a noastră. Principala problemă a României este România. Nu mă refer doar la dezvoltarea economică; la acest nivel, fondurile europene de coeziune şi cele de dezvoltare rurală pot fi un sprijin real, dacă ştim să le utilizăm cu inteligenţă.

Faptul că pleacă şi nu se mai întorc nu este totuşi, pentru mulţi români, o problemă exclusiv materială. Este vorba şi de relaţiile dintre oameni, care se desfăşoară conform proverbului „Să moară şi capra vecinului”; este vorba de calitatea educaţiei şi îngrijirii sănătăţii, de funcţionarea şi încrederea în instituţii. Nu se mai întorc şi din cauza individualismului excesiv care a fost promovat drept model comportamental; nici măcar părinţii sau copiii nu contează în faţa fascinaţiei banilor ce pot fi câştigaţi.

Nu mă refer la cei care şi-au părăsit ţara obligaţi de sărăcie, de nevoia de a-şi întreţine copiii, de lipsa de oportunităţi; aceştia, de altfel, sunt cei care se întorc primii…

În ţara noastră ţesutul social este puternic deteriorat; fără reconstruirea migăloasă a relaţiilor sociale, a încrederii în noi înşine şi în ceilalţi, a unui sistem de valori coerent, nu vom striga prea curând, în cor, cu toţii „Merită să trăieşti în România!”

1. Ce alte proiecte vă fascinează, ce doriţi să realizaţi în anii ce urmează?

Încă nu vreau să renunţ la politică. Continui lupta chiar dacă sunt lipsită de mijloacele de acţiune concretă; eu personal. Îi pot însă influenţa pe alţii; intelectualul critic şi cu sensibilitate la problemele sociale este o pasăre rară în România… În afară de partid, sunt editorialist la un ziar, bloggeriţă cu state vechi, lucrez cu organizaţii non-guvernamentale ori de câte ori prezenţa mea este necesară, scriu cărţi…

Am spus „încă nu vreau” pentru că am descoperit recent că alături de politiciană din mine, de intelectuala care sunt, dormita o sculptoriţă. A fost o atracţie pasageră; încă din copilărie îmi imaginam cum ar fi dacă… Nu am avut oportunitatea şi curajul de a încerca până acum câteva luni. După prima încercare nu m-am mai putut opri… Gurile rele spun că ar fi ceva talent la mijloc; eu cred, că talentul este format din multă, multă muncă şi un dram de inspiraţie. Deocamdată, îmi aduce o mare bucurie chiar dacă am dubiile mele cu privire la valoarea rezultatului. Sunt totuşi momente în care, văzând că nu se cer pe piaţă politicieni care vor şi ştiu să facă politică autentică, mă gândesc să mă las şi să mă apuc serios de artă. Are cumva, cineva nevoie de sculptori!?

(Convorbire cu o scriitoare în căutare de oameni dispuși să cadă pe gânduri. Textul este publicat în cartea Luminiței Moldovan Punerea pe gânduri)