De ce am ajuns… bloggerita

 
Un tanar prieten a fost uimit sa auda ca imi fac oracol pe internet, in care sa scrie toata lumea si m-a intrebat de ce !? Cred ca ii datorez un raspuns.

Eu am fost obisnuita altfel. Sa merg pe pamant (chiar eram un pieton inrait) si sa fiu cu si printre ceilalti. Astazi, zbor mai mult decat merg pe jos si vad atat de rar soarele – traind numai in cladiri – incat ma bucur in fiecare zi ca nu sunt o planta pentru ca as fi murit de mult din lipsa de clorofila. Aceasta experienta m-a facut sa simt pe propria piele dificultatea de a comunica cu ceilalti, politic si personal.

Cu prietenii e mai usor. Daca intri pe YM cand te trezesti si unul iti spune „Buna dimineata! Fug la servici ca intarzii. Pa!” stii ca a vrut sa-ti ureze o zi buna, ca e grabit (pentru ca in tara ceasul arata cu o ora mai mult) dar si ca pentru el inca existi, lui ii pasa, raspunzi „Pa!” si te simti mai pregatit pentru o noua zi.

Cu cetatenii e mult mai greu. Am realizat ca avem cu totii o problema cu urechile. Politicienii nu asculta iar cetatenii nu aud. Sau invers.

Pentru ca intre noi e un zid de sticla (numit televizor) sau de hartie (ziar) prin care nu se trece, in nici un sens. Dai un interviu, spui niste lucruri, se mai taie in redactie, ca e prea mult, prea altfel sau nu serveste si in rezultatul final nici nu-ti mai recunosti gandurile. Chiar daca ajung la ceilalti, e monolog si nu comunicare, caci ceea ce gandesc ei in momentul in care aud sau citesc, nu stii.