Impozitele private si interesul comun
Trăim într-un paradox; încă unul; s-au promovat cu mare insistenţă anumite valori şi comportamente; dar, pe măsură ce ele dădeau roade, am început să ne plângem că lumea a ajuns după chipul şi asemănarea modelului impus.
Prin toate mijloacele, în ultimele două decenii s-a transmis un mesaj – ceea ce este „privat” este bun, eficient, productiv, chiar sfânt, nici mai mult, nici mai puţin; au ajuns foarte numeroşi cei care au luat ad litteram ideea de sacralitate a proprietăţii private; sunt capabili să ucidă pentru a o dobândi cu aerul că sunt martiri. Alte forme de proprietate au devenit, prin opoziţie, pline de păcate; nu era întotdeauna foarte clar care erau defectele acestora dar asta nu a contat. Proprietatea publică, ni s-a transmis, ar trebui privatizată; prin acest act ar creşte automat calitatea, eficienţa, bunăstarea; despre a cui bunăstare era vorba nu se preciza niciodată dar nici asta nu a contat.
Libera concurenţă a fost un alt asemenea fetiş în anii din urmă; ea ar stabili preţul corect şi cantitatea ideală, menţinând în activitate firmele cele mai productive. Lucrul nu este deloc evident, după cum ne arată crizele repetate, dominarea pieţei de către monopoluri, distrugerea mediului, risipa şi preţurile la bunuri şi servicii inaccesibile multora; despre metodele concurenţiale ilegale şi imorale utilizate s-au scris tomuri… Noi însă nu ne-am mulţumit să lăudăm piaţa concurenţială; de la grupa mică şi şcoala primară, este tipul de relaţie cultivat şi intre oameni. Cooperarea, întrajutorarea, solidaritatea, proiectul comun de urmărit au devenit secundare în formare; şi formarea a devenit secundară; informarea se face de pe Google…
Culmea a fost că s-a dorit construirea capitalismului doar cu capitalişti tip Wall Street creaţi a la carte; capacitatea de asumare a unor riscuri ridicate a ajuns la rang de model comportamental; anticiparea consecinţelor şi prevederea, deprinderi bătrâneşti, rele, se înţelege. Educaţia antreprenorială a fost introdusă ca obiect de studiu la şcoală; este adevărat că mai ales la şcoala profesională, pepiniera nedezminţită istoric a capitaliştilor. Organizarea sau etica muncii nu s-au predat; munca era o rămăşiţă comunistă… Nici respectul şi asigurarea unei vieţi demne pentru cei ce muncesc nu au reprezentat o grijă; de rămăşiţe trebuie să ne debarasăm; Europa e mare…
Succesul a fost nesperat; avem indivizi cu proprietate dar nu mai avem societate. Concurenţa este acerbă; ceea ce va obţine câştigătorul nu este prea sigur. Statul nu mai intervine; nici dacă ar vrea nu ar avea instrumente să o facă; dar nu vrea; parteneriatul public privat în serviciile publice (atât cât mai sunt) este noul slogan. Contribuţiile private obligatorii încep să se înmulţească; pe cel publice – taxe şi impozite – le critică toţi, pentru că statul e hoţ. Statul nu se străduiește prea mult să dezmintă. În schimb, legiferează noi taxe obligatorii dar, de data aceasta, în beneficiul privat.
Bărbaţii iubesc maşinile; introducerea asigurării obligatorii prin lege a trecut ca un gest de dragoste, neobservată. Femeile sunt puţine în decizie, aşa că nu s-au opus. După cum observaţi, teoria cu riscurile mari nu e valabilă pentru cetăţeanul de rând; el nu are liber decât la riscuri mici; dacă nu poţi să provoci o criză mondială, ci doar un accident, nu merită riscul să-şi asumi riscul; aşa că, trebuie să te asiguri.
Introducerea pilonului doi în sistemul naţional de pensii s-a făcut cu mai puţine reacţii decât ar fi meritat; o parte a contribuţiilor prelevate obligatoriu ajung în utilizare privată; spre avantajul beneficiarului, ni s-a spus; cu riscul lui, s-a uitat să se spună. Criza financiară a arătat că administratorii privaţi au pierdut în operaţiuni speculative, în Statele Unite, între o mie şi două mii de miliarde de dolari din fondurile de pensii. Această experienţă nu a împiedicat Comisia Europeană să lanseze recent o carte verde referitoare la sistemele de pensii europene; la o primă vedere, liberalizarea pieţei asigurărilor de bătrâneţe este scopul ce transpare printre rânduri. Sistemele de pensii sunt însă competenţă naţională; gândiţi de multe ori, români. În privinţa sistemului public există instrumentele de control a cheltuirii banilor; trebuie doar folosite. Nu se poate spune acelaşi lucru despre cel privat…
Mai recent, contribuţiile impuse de stat în beneficiul privat au fost încununate de asigurarea obligatorie a locuinţei; astfel, am reuşit să reducem riscul în caz de cutremur pentru toate locuinţele din zonele inundabile şi să dispară riscul de inundaţii pentru toţi bucureştenii; este îndoielnic avantajul asiguraţilor; nu se îndoieşte nimeni că asiguratorii au mai găsit o vacă de muls; scuzaţi, nu era vorba de vacă, ci de milioane de cetățeni proprietari de locuinţe! Dacă vi se pare că nu e mare brânză, vă asigur că este… Prinşi între impozitele private şi dezinteresul public, poate că ar trebui să reinventăm interesul comun…
.
ggiggi
Da, si daca era presedinte Iliescu, nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat. Doar ca Iliescu a pus bazele acestui dezastru.
Cat despre articol : ati incercat ( como siempre ) sa distrugeti idea de proprietate privata. Cred este deja o maladie. Cati necunoscatori citesc acest blog ? Dumneavoastra puneti egal intre calitatea morala , sub orice critica, a oligarhiei dominante actuale si principiile, structura filosofica a unei societati capiataliste ( sau a sistemului economic bazat pe proprietatea privata si/sau capital)
Nimic nou.
Bibliotecaru
Eu cred că totul începe de la calitatea oamenilor. Atunci când oamenii nu pot avea o raţiune superioară propriului interes, oricare ar fi situaţia, tot se va ajunge la acelaşi lucru.
goe
@Bibliotecaru
Omul intotdeauna va pune propriul interes deasupra intereselor altora. Nu e nimic rau sau anormal in asta. Anormal ar fi sa fie invers. Problema se pune altfel: care este scara valorilor individului, dupa care isi evalueaza interesele? Care este intervalul de timp in care se urmareste atingerea unui scop? Asta face toata diferenta. Unii vor sa intre in carti, altii vor doar bani, iar altii se multumesc si cu moartea caprei vecinului. Noi romanii lucram doar cu orizonturi de timp scurte si avem si o scara a valorilor anapoda. De ex viata valoreaza foarte putin in Romania. Munca nu valoreaza nimic, visul oricarui roman fiind sa castige multi bani in timp ce sta si nu misca un deget. Daca v-ati pus intrebarea: da’ nu e asta visul oricui? Ei bine, nu, asta e numai visul trantorilor. O „masina de fite”, hainele de firma, astea sunt sus pe scara valorilor. Nu conteaza cine esti, conteaza ce ai. Pacat ca nu face nimeni un studiu serios pe tema asta. A face orice la modul serios este de asemenea foarte jos pe scara valorilor.
Probabil ca dupa foamea comunista trebuia sa trecem printr-o etapa in care sa jucam totul pe „a avea”. Dupa etapa asta candva, va urma si o etapa „a fi”, sper eu. Pentru ca a avea e bine, dar daca nu esti, ai degeaba.
In rest articolul e varza. Ce are asigurarea auto obligatorie a face cu faptul ca barbatii iubesc masinile? Asigurarea auto e obligatorie peste tot, cred ca si in Africa. E mult prea evident de ce e bine ca e asa. Cu detaliile de implementare in Romania nu prea sunt eu de acord, de ex capacitatea masinii nu are prea mare legatura cu riscul asigurat, ci mai mult cu venitul soferului (adica e o schema socialista). Capacitatea soferului in schimb are foarte mare legatura cu riscul. De ex in SUA conteaza inclusiv studiile soferului, profesia, varsta, starea civila si chiar culoarea masinii. Absolut orice criteriu care prezinta importanta statistica se foloseste la evaluarea riscului. Asa ar trebui facut si la noi. Cel mai mult ar trebui sa plateasca analfabetii care conduc Dacii 1300 din ’80, legate cu sarma, masini care in mod normal nici n-ar mai trebui admise pe drumurile publice. Dar am divagat…
Argumentul cu pensiile private din SUA e de asemenea complet eronat. Nu administratorii fondurilor au pierdut banii, ci chiar asiguratii. Cu banii din fondul de pensii poti sa faci o gramada de speculatii, inainte sa iesi la pensie. Poti sa-i investesti in actiuni, obligatiuni, fonduri mutuale si alte instrumente cu diferite grade de risc. Poti sa faci asta zilnic de pe calculatorul personal. Multi americani faceau speculatii bursiere cu banii de pensie. E adevarat ca au pierdut mult, dar au si castigat mult in anii dinainte, cand bursa a crescut incontinuu. Sunt de asemenea o multime care au castigat si pe criza.
Asigurarea obligatorie a locuintelor e alta mancare de peste, care n-are legatura nici cu piata libera nici cu capitalismul. Are legatura doar cu o slabiciune socialista a clasei politice, exploatata de asiguratori. Vedeti dvs, aici se ajunge cand mentalul colectiv ajunge in asa hal de dezorientare incat considera ca unuia care si-a construit o casa in albia secata a unui rau, fara autorizatie, trebuie statul sa i-o reconstruiasca dupa ce i-o ia apa. Statul are bani de la mine, contribuabilul. Eu nu vreau sa-i platesc casa dobitocului aflat in ilegalitate. Atunci statul a zis ok, ai dreptate Goe, sa-si faca ei frumos asigurari. Bun, dar ce asigurator e nebun sa asigure o casa in albia secata a unui rau, construita fara autorizatie? Pai nici unul. Si atunci ce facem cu oamenii aia, ca sunt multi si fac scandal? Pai sa plateasca toti asigurari obligatorii de inundatie. Adica iar trebuie sa platesc eu pentru dobitoc, numai ca pe alta filiera. Imi pare rau dar asta se cheama socialism.
Bibliotecaru
@ goe
Aveţi şi nu aveţi dreptate.
În primul rând interesul personal vs. interesul colectiv este o stare de moralitate.
De la egoismul total la altruismul total, de la imoral la moral… oamenii sunt de mai multe feluri.
Dumneavoastră vorbiţi mai sus despre jumătatea apropiată de egoism şi imoralitate, dar există şi cealaltă jumătate.
Relativ la asigurările obligatorii…
Asigurările obligatorii nu sunt o afacere, sunt o reacţie statistică. Ele trebuie nu atât să asigure riscul (ca cele private, obişnuite), aşa cum ar putea părea la prima vedere, ci să degreveze statul de ajutoarele pe care le-ar da din motive de solidaritate. Nu este deci vorba despre probabilitatea de a fi inundată o casă construită în albia majoră a unui rău, ci despre solidaritatea cetăţenilor în faţa inundaţilor.
Aveţi dreptate în măsura în care descrieţi o realitate, nu aveţi dreptate în măsura în care este nevoie ca nişte principii să conducă la o societate superioară celei existente.