Istoria – o lecție neînvățată
Oare dacă am putea să ne întoarcem în trecut, știind unde vor ajunge lucrurile la 30 de ani de la revoluție, am mai face lucrurile la fel? Oare am încerca totuși altă cale? Și dacă da, care ar fi aceea?
Ceva îmi spune că nu, din moment ce, dacă ne-am fi dorit cu toții să trăim într-o lume mai bună, din secunda următoare ar trebui să începem să reformăm totul. De ce ne împiedicăm mereu în acel „lasă, că oricum e mai bine ca-nainte”, în loc să ducem mai departe visele și speranțele pe care le purtam în noi în decembrie 1989? Are austeritatea liberală ceva mai special decât cea comunistă? Mulți avem tentația să credem că lecția revoluției a fost faptul că drepturile politice sunt sacre. Ceea ce cu siguranță sunt! Însă cum răm
âne cu drepturile sociale și economice?
Lecția nu este să ne dezicem complet de trecut și să ne rupem de el, ci să învățăm constant din greșeli și să îmbunătățim ce avem. O lecție comună pe care încă nu am învățat-o, atât din experiența comunistă cât și din cea liberală, este că nu putem sacrifica condițiile de trai ale oamenilor de dragul indicatorilor macro economici.
Austeritatea practicată de comunism în ultimii săi ani de existență nu este foarte diferită de cea practicată recent, după 2008. Singura diferență este că acum românii au ocazia să își caute o viață mai bună în alte țări.
Nu putem să ne rezumăm la a condamna trecutul și să ne prefacem că o ducem bine sub un nou sistem. Comemorarea ar trebui să fie mult mai mult. Unde ne imaginam că vom ajunge după 30 de ani din 1989? Speram că eliberarea de sub comunism ne va ajuta pe toți să ducem o viață decentă și demnă.
Astăzi realitatea ne contrazice cu un gust amar. Și este responsabilitatea noastră să privim acest gust amar și să îl tratăm ca atare, nu să ne prefacem că este dulce. Politicile neoliberale care ne-au fost aduse de unii au fost ridicate pe un piedestal doar pentru că ar trebui să reprezinte opusul a ceea ce a fost înainte de Revoluție.
Întrebarea este: ce ne facem când noua cale care ar fi trebuit să ne redea libertatea și demnitatea ne aduce în aceleași condiții în care trăiam și din cauza cărora ne-am revoltat?
Astăzi, la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, mai mult ca oricând, trebuie să dăm dovadă de curaj și să spunem lucrurilor pe nume.
Trebuie să avem curajul să spunem că în ultimii ani de creștere economică au crescut inegalitățile și sărăcia. Curajul să spunem că aproape jumătate din contractele pe piața muncii sunt pe salariul minim pe economie. Curajul să spunem că acel salariu minim nu este suficient cât să asigure respectul față de demnitatea umană.
Avem nevoie de instituții străine care să facă evaluări pentru a ne arăta starea deplorabilă a învățământului? Preferăm în schimb să ne concentrăm atenția pe olimpicii care fac performanță la nivel mondial, nu datorită sistemului, ci în ciuda lui.
Scriam în 2012 următorul lucru: „Ar fi fost suficient să respingem totalitarismul regimului trecut şi excesele acestuia. Din păcate, ca să dăm bine la adversari, vorbim mai mult despre competiţie decât despre solidaritate iar despre egalitate ne este ruşine să vorbim. Garantăm, în schimb, atât bogaţilor cât şi săracilor, libertăţile. Am dat tuturor liber la caviar!” Din păcate este valabil și astăzi. La fel ca atunci, ne este frică de ban, deoarece dacă nu-i convin lucrurile banului, acesta se mută în altă parte.
Și totuși, oare dacă am putea să ne întoarcem în trecut, am mai face lucrurile la fel?
