Liberi de ţară
Norocul nostru este că partea tăcută şi invizibilă a României mai merge la serviciu; de bine de rău, îşi face treaba; îşi ia, doar cu rău de la stomac, salariul; îşi creşte cu mari dificultăţi copiii şi îşi îngrijeşte bolile; acestea toate, când nu îşi face bagajele şi se pregăteşte să ia calea bejeniei.
Partea vorbăreaţă şi vizibilă trăieşte ca la meci, un meci cum nimeni nu a mai văzut; în teren, un singur jucător – autointitulat Preşedinte Jucător – iar pe margini o mulţime de comentatori, mai mult sau mai puţin avizaţi, mai mult sau mai puţin talentaţi, a ceea ce se întâmplă în teren. Cu cât este Preşedintele mai prolific în declaraţii, cu atât devin cei de pe margini mai amatori în comentarii. Se pare că amatorismul nici nu se mai observă; mingea este oricum în tribună iar arbitrul care să oprească nebunia logoreică lipseşte.
De ani buni se cultivă la noi un soi de opoziţie între politicieni şi experţi care nu are nicio legătură cu opoziţia dintre decizia democratică şi cea tehnocratică, cum este prin alte părţi şi prin multe cărţi. Pur şi simplu, se crede că politicienii nu se pricep la nimic special, ca şi cum ar fi căzuţi din lună. Mai trist este că această credinţă a complotat cu destinul şi a scos la suprafaţă în câmpul politic pe unii care chiar corespund aşteptării. Cel mai mare dintre politicienii români pare a fi scutit, totuşi, de suspiciunea de incompetenţă, de vreme ce este luat foarte în serios. Explicaţia nu stă în cele vreo două echipe de fotbal de consilieri prezidenţiali şi de stat care-l înconjoară furnizându-i, se presupune, expertiză; raţiunile sunt mitice…
Cu toată acestea, cineva ar fi putut să facă o precizare – între libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a forţei de muncă, este o mare diferenţă. Trăind într-un regim cu deschidere foarte selectivă spre exterior, am văzut în libera circulaţie o formă a eliberării noastre. Să putem călători şi vizita locurile despre care citeam în cărţi sau auzeam la televizor a devenit un obiectiv important; am vrut să putem studia şi să ne perfecţionăm la universităţi din alte părţi, am dorit ca artiştii şi oamenii noştri de ştiinţă să intre fără piedici în circuitul universal al valorilor. Drumul bejeniei nu a fost visul nostru. Să ne fie crescuţi copiii de părinţii care cu greu se pot îngriji pe ei înşişi, nu este ceea ce ne-am dorit; să devenim slugă la mulţi stăpâni, după cerere şi ofertă, cu atât mai puţin…
Statul român se pare că a avut alte obiective. Teorii demult depăşite la noi sunt la modă; de multe ori, aplicate în contexte în care nu sunt aplicabile. Cea a avantajului comparativ este una dintre ele. El ar consta în costul scăzut al forţei de muncă. Un asemenea enunţ trădează faptul că statul ignoră omul şi vede doar instrumentul; teoria care spune că populaţia, starea ei de sănătate şi educaţie sunt resurse inestimabile ale societăţii nu este cunoscută în România.
Dacă ar fi, am şti că noi nu avem forţă de muncă ieftină, avem doar forţă de muncă prost plătită în ţară sau trimisă, pe gratis, afară. Avantajul comparativ pe piaţa muncii nu-l deţin cei care exportă forţă de muncă, calificată sau nu; avantajul îl au cei care plătesc bine forţa de muncă pentru că reuşesc să atragă resurse de competenţă (formate pe banii altora) şi resurse de tinereţe, într-un context în care ţările dezvoltate chiar sunt în faţa unui proces de îmbătrânire naturală a populaţiei. La noi, îmbătrânirea este un fenomen social, cauzat de expatrierea populaţiei tinere şi adulte pe fondul unei speranţe de viaţă încă modeste…
Atragerea resurselor umane este o politică de stat în Uniunea Europeană. Şi din acest motiv nu există o piaţă europeană a muncii; există 27 de pieţe diferite, cu structuri ale cererii şi ofertei diferite şi mai ales cu diferite preţuri, zise salarii (la unii, pe bună dreptate, la alţii, doar pentru că aşa scrie pe fluturaş). Această situaţie este administrată cu grijă, după nevoi. Un lucru este sigur – ţările care plătesc salarii bune şi au sisteme de protecţie socială extinse, îşi asigură viitorul; inclusiv viitorul economic.
Deşi trăim ca într-un meci, noi nu am învăţat nimic de la fotbal; cluburile fac măcar bani mulţi şi adevăraţi dacă reuşesc să descopere şi formeze jucători de valoare cedându-i altor echipe, contra cost. Contractul cu clubul există; a fi liber de contract nu este întotdeauna semn bun. Contractul cu societatea nu se aplică însă. A fost inventat de unul numit Rousseau dar nu l-a luat nimeni în serios, că era doar un filosof. Oare e semn bun să fii declarat liber de ţară!?
N. Raducanu
S-ar parea ca acest editorial nu spune decat unele lucruri cunoscute. Dar nu este asa, iar o serie de idei din el ar trebui reluate si desvoltate. Iata de pilda opozitia dintre oamenii politici si experti, ultimii lasand sa se creada ca fara sfaturile lor tara s-ar duce de rapa. Experti nu sunt insa doar, sa zicem, Cristian Preda si Sever Voinescu, ce isi permit sa mai zburde in ograda partidului iubit, pana sunt luati de urechi si isi reiau pozitia de drepti. Experti mai sunt si o seama de ziaristi, “a patra putere in stat”, care modeleaza opinia publica, fara o prea mare responsabilitate a cuvantului lor scris sau rostit la televizor. Deseori m-am gandit, prin anii ’90, ce s-ar intampla daca locul de prim-ministru ar fi cedat temporar lui C. T. Popescu sau lui Ion Cristoiu. Probabil ca rezultatul ar fi asemanator cu preluarea la un meci de fotbal a locului de centru inaintas de catre arbitru. Dar fara arbitru, meciul politic national s-ar transforma cel putin intr-o paruiala.
Problema atragerii resurselor umane, abordata in articol, mi se pare mai importanta. Recent la televiziunea germana, ministrul economiei, liberalul Brüderle, a declarat ca avantul pe care il are in acest moment industria de varf germana, care a situat tara sa in fruntea exportatorilor mondiali, nu poate fi mentinut fara o politica consecventa de atragere a celor mai buni muncitori si tehnicieni din afara Germaniei. Iar asta – desi azi in Germania sunt cca. 3,5 milioane someri. Iar acest punct de vedere il au si politicienii din alte tari. Are perfecta dreptate d-na Cretu cand spune ca “desi traim intr-un meci, noi n-am invatat nimic de la fotbal; cluburile fac bani multi daca formeaza jucatori de valoare, cedandu-i apoi altor echipe, contra cost”. Dar asa ceva e de neconceput la noi, unde se traieste sub apasarea Raportului Tismaneanu, care a demascat “crima” ceausista a pretinderii unor sume in dolari pentru plecarea din tara a unor evrei (si nu numai a lor). “Drepturile omului”, ce mandru suna aceste doua cuvinte! Si ce avantajos, cand stii cum sa le folosesti!
iceflame
@ Gabi
Ne place sau nu, avem ceea ce majoritatea a decis la ultimele alegeri…
Cei care sufera cel mai mult astazi sunt exact cei care se bateau cu pumnii in piept in campanie;
Basescu, Basescu, Basescu…Uraaaa.
Si apoi, pe muzica;
Vantu bate, apa trece, pietrele ramaaaan,
E si grea e si frumoasa, viata de romaaan.
Urma imbulzeala pentru a apuca galeata si geaca…
Mult dupa aceea si-au dat seama rrrrromanii lui Basescu de utilitatea acelor cadouri.
Galeata le era oferita ca sa aiba cu ce scoate apa din casa in caz de inundatii, iar geaca pentru a nu muri de frig atunci cand vor fi debransati de la sistemul de incalzire insuportabil de scump.
Exista romani prosti? Cu siguranta ca da.
Sunt insa acestia (prostii adica) si majoritari atunci cand vorbim de cei cu drept de vot?
Nu stiu, rezultatele ultimelor alegeri ne pot spune insa cate ceva in acest sens.
Exista romani foarte prosti? Iarasi cred ca da.
Cat de multi sunt acestia?
Nu stiu, va invit insa sa urmariti evolutia in sondaje a Partidului Poporului.
Stii ce cred eu Gabi?
Cred ca secretul succeselor repurtate de indivizi ca Basescu si Diaconescu consta tocmai in faptul ca si-au dat seama ceva mai devreme decat altii cam cat de multi sunt prostii in Romania.
Si exploateaza la maximum chestia asta…
Peter Gluck
Bun articol, dar trist si demoralizant. Cand ai de ales intre doua rele
cel pe care l-ai ales (nu ca individ, ci ca si colectivitate)e vorba de o dilema practic fara rezolvare. Ingrijorator este actualul concurs transpartinic- cine spune mai multe prostii sa, ma rog, lucruri care nu ar trebui spuse. Gabi, PSD nu are un responsabil cu discretia?
Interesante intrebarile lui IceFlame, dar orice raspuns ar pune la indoiala chiar esenta procesului democratic- cine „e” mai multi are/au intotdeauna dreptate. Si trebuie sa se faca ce spun ei. Recent s-au
efectuat (si nu numai la noi!) sondaje privind ceva puternic corelat cu gradul de inteligenta efectiva a populatiilor- si rezultatele nu sunt
tocmai imbucuratoare. In aceste conditii democratia implica riscurile unor optiuni gresite. Dar oare cand si cum poti opta intre bine si rau? Ce e de facut?
Adrian Popescu
Colectia de business a fost imbogatita cu un nou audiobook, “Un strop de motivatie”, in lectura lui Adrian Popescu, lansat la incepultul lui Iulie. http://www.adrianpopecu.eu/
Bibliotecaru
Întrebarea adevărată este însă alta…
De ce plătim aceleaşi procente din salarii dar statul ne întoarce servicii din ce în ce mai proaste?
Contractul cu statul l-aş traduce aşa, eu plătesc ce-mi cere statul să plătesc, statul îmi oferă ce am nevoie în câteva domenii ale vieţii.
Dacă eu plătesc ca şi acum 2 ani, 6 ani, 10 ani… de ce calitatea serviciilor furnizate de stat este într-o cădere liberă?
doinas
Gandind scurt,am identificat doua probleme:
– faptul ca tehnocratilor le spune politicul ce sa faca
– inconsecventa
De cate ori se schimba „politic” ocupantul unui post, tot ce-de bine, de rau- a gandit si inceput sa realizeze „fostul” e declarat ca fiind inadecvat, prost gandit, nul, stupid si mai pot continua cu doua pagini de critici. In ultima vreme e si mai rau: deciziile se schimba la doua ore dupa ce au fost criticate la Tv.Un asemenea comportament sugereaza ideea ca nu stiu ce fac, de unde starea de confuzie si dezechilibru national.
Parca oamenii astia care ne conduc, in puii mei! nu au habar ce-i aia viziune, strategie, planificare! Si feedback! Sa regleze din mers devierile si sa mearga in aceeasi directie.
Ar trebui-prin lege!- interzis sa abandonezi un plan strategic, chiar si cand se schimba guvernul.