Peter, binele si raul
Peter raspunde in revista la comentariile mele ingrijorate despre lipsa educatiei morale si a dezbaterii publice (cu valente formative) cu privire la ce este binele si ce este raul.
Ii multumim! Totusi, eu nu vorbeam despre nestiinta; vorbeam despre ne-traire a binelui si raului. Noi, cei ce citim si scriem acest blog, nu (mai) avem nevoie de formare morala; suntem la varsta si educatia la care ne putem permite sa relativizam… Problema ramane si nu este teoretica – cine-i invata pe copii ce este binele si raul inainte de a fi prea tarziu. Si nu ma refer la pacatul originar. Acea educatie este cauza multor nefericiri…
Peter Gluck
Multumesc draga Gabi!
Intrebarea „Cine?” are un raspuns simplu- aceeasi ca intotdeauna: parintii, bunicii, rudele, colegii, toti educatorii de la gradi pana isi da copilu’ doctoratul, membri clerului de care apartine persoana de educat,cartile, revistele si toata mass media terminand cu forumurile de pe Internet. Si viata, cu V mare…si cu v mic- tot felul de lucruri si exemple socante si
nedemne de urmat. Cultura si anti-cultura…
Exemplele, eroii, modelele morale, mentorii.
Concurenta e mare si in general, la noi ordinea influentelor este: bani, religie si, la mare distanta solutie umanista (numita decenta in editorial) care isi are radacinile in bunul simt si in altruismul, iubirea de oameni inascuta in cei normali.
Putem sa le luam pe toate astea la rand si ar trebui sa incepem cu educatia.
Stim bine ce este necesar ca Raul sa triumfe.
Peter Gluck
scuze- acelasi raspuns ca din totdeauna
si raspunsul la intrebarea implicita din final: „ca oamenii cumsecade si buni sa sada cuminti si tacuti al locurile lor” Aici nu prea merge cu democratia- in orice comunitate omeneasca, statistic: 4% sunt psihopati
violenti, 12% oameni cu certitudini de nezdruncinat cu care NU se poate discuta omeneste sau e degeaba;
restul ar trebui sa-si impuna conduita si parerea morala dar in practica asta nu prea merge.
Bibliotecaru
Cred că întrebarea nu este importantă în zona „cine”, ci în zona „cum”.
Citez:
„Problema ramane si nu este teoretica – cine-i invata pe copii ce este binele si raul inainte de a fi prea tarziu. (…) Acea educatie este cauza multor nefericiri…”
Problema, aşa cum o văd eu, este tocmai în dihotomia dintre „a învăţa” şi „a educa”, adică a acelui „cum” care sălăşluieşte prin instituţiile lui „cine”.
Maturitatea nu înseamnă mai multă cunoaştere sau mai multă inteligenţă. Personal cred că mai am 10% din cunoaşterea şi inteligenţa de la 18 ani, respectiv 5% din cea de la 22 de ani. Maturitatea este strâns legată de experienţă, de acumularea micilor întâmplări petrecute în viaţă, câştigarea fricii, formarea instinctului de conservare, stabilirea mai corectă a procentajelor statistice pentru fenomene cauză/efect. Există etape…
– Dacă traversez strada există un risc de unul la o sută de mii să fiu lovit de o maşină, deci riscul este foarte mic.
– Dacă traversez strada există un risc de unul la o sută de mii să fiu lovit de o maşină, deci există un risc.
– Dacă traversez strada există un risc de unul la o sută de mii să fiu lovit de o maşină, deci există riscul ca la o sută de mii de traversări să fiu călcat o dată. Statistic, până la sfârşitul vieţii voi fi lovit de maşină.
– Dacă traversez strada există un risc de unul la o sută de mii să fiu lovit de o maşină, deci trebuie să casc bine ochii când traversez pentru a mai reduce din riscuri.
– Dacă traversez strada există un risc de unul la o sută de mii să fiu lovit de o maşină, deci trebuie să fiu foarte atent pentru a elimina riscurile… traversez numai când nu văd nici o maşină.
– Dacă traversez strada există un risc de unul la o sută de mii să fiu lovit de o maşină, deci mai bine nu mai traversez.
A învăţa un copil este egal cu a-i transmite informaţia „concluzionată” la care ai acces în acel moment. Dar el nu poate fi matur de la bun început, în consecinţă ori va contesta informaţia pentru a o supune el însuţi verificării, ori o va primi axiomatic în mod greşit, pentru că demonstraţia înseamnă un grad de incertitudine. A educa un copil înseamnă a-i provoca starea de raţionare după care să-l laşi singur să-şi dezvolte propriile concluzii. Este inutil să înveţi un copil că nu e bine să bage mâna în foc, la un moment dat tot se va arde. Educaţia este să-l faci să priceapă prin experienţă controlată, non-distructivă şi non-agresivă că focul arde.
În războiul cu romanii, dacii au tăiat o pădure şi au îmbrăcat-o pentru ca invadatorii, de la distanţă, să spună că sunt o armată copleşitoare. Cam aşa se procedează şi cu copii, sunt îmbrăcaţi cu cunoştinţe pentru a părea că sunt individualităţi şi personalităţi. În realitate copii însă nu raţionează ceea ce pe dinafară arată că sunt, doar învaţă pe dinafară pentru a lua o notă, un examen, o recunoaştere a faptului că au învăţat. Eu cred că este la fel de amoral „învăţarea” în loc de „educarea” tinerilor pe cât este de imorală obţinerea unor diplome de licenţă fără să dai nici un examen universitar, doar plătind nişte bani cui trebuie.
În momentul în care se va elimina învăţământul din şcoli şi în aceste instituţii va exista doar educaţia dezrobită de rigorile evaluărilor, examenelor, notelor… lucrurile vor intra pe un făgaş normal. Poate ar trebui să ne reamintim că „academie” se trage din grădina lui Academos, situată în apropierea Atenei, locul în care se discuta inteligent iar cei tineri se auto-educau ascultând discuţiile filosofilor, uneori adresând o întrebare provocând disputa de idei… şi nu luând notiţe de la dictarea lui Platon pentru a le învăţa pe dinafară şi a lua note bune şi o diplomă.
gabicretu
@Intrebarea este cum facem ca din compunerea diversilor factori educativi sa rezulte ce trebuie si nu ce nu trebuie. Nu putem alege cine actioneaza oricat am vrea; doar pentru noi insine putem decide sa actionam sau nu; povestea cu inchisul televizorului la copii este o prostie.
Cum facem sa inclinam balanta la nivel social astfel incat modelele pozitiv sa fie dominante in rapot cu cele negative. Asta e treaba de sistem, nu individuala… Cum concertam eforturile pentru a nu se pierde in van…
Bibliotecaru
Primul pas este pregătirea unui alt tip de corp profesoral, care să aibă o altă concepţie. Apoi trebuiesc regândite toate de la zero, ca şi când nu am fi făcut nimic până acum, fără „refolosiri”. Abia la final ar trebui să schimbăm ceva efectiv.
Dacă sunteţi sincer interesată de acest lucru şi nu este ceva trecător, cred că ar trebui să începeţi de aici:
http
www
waldorf.ro/Federatia_Waldorf.asp
Peter Gluck
@Bibliotecaru…Cu referire la scoala/metoda Waldorf-
cand a aparut la noi dupa ’89 am fost la conferinte, cursuri, discutii. Sunt multe lucruri bune, umane dar nu cred ca asta este solutia. Nu m-a convins desi pe vremea aceea eram gata sa accept tot ce e bun, chiar dac nu seamana cu ce cunosc.
La fel poate ar trebui sa vedem si ce spune Edward de Bono dsepre scoala.Desi ar trebui, sistemul educational nu poate s-o ia de la un nou inceput, cred ca e un caz de evolutie care ar trebui sa fie inteligenta. Nu o revolutie- cine ar participa la ea?
Pun o intrebare: cetatenii carei tari, sunt in linii mari, multumiti de sistemul lor de educatie? Si cetatenii carei tari zic – cei mai multi- ca au pe cine sa-i invete ce e Bine si ce e Rau (si ii sfatuiesc sa faca Binele?)
Bibliotecaru
@ Peter Gluck
Am o ţară… Vaticanul.
Eu nu am spus că Şcoala Waldorf este soluţia, am indicat un capăt de început care permite înţelegerea punctului meu de vedere, adică educaţie şi nu învăţământ. Se poate şi altfel, dar acest „altfel” nu înseamnă un actual adaptat, adică nu o inovaţie care îmbunătăţeşte prezentul, ci chiar o nouă cale, o invenţie.
Stefan C.
Pentru ca este de bine,va rog sa-mi permiteti de a ura:multa sanatate,succes in activitate si LA MULTI ANI,d.lui prof DUMITRU BUZATU-sotul domniei voastre-cu ocazia aniversarii zilei de nastere.
Peter Gluck
@Bibliotecaru: Multumesc pentru poanta cu Vaticanul, e geniala. Fac abstractie de efectul dezastruos al abstinentei asupra locuitorilor acelui stat.
Bibliotecaru
🙂