Secolul 21 va fi al cooperării sau nu va fi deloc!

Secolul 21 va fi al cooperării sau nu va fi deloc! Suntem obligați să învățăm și reinventăm cooperarea din cel puțin două rațiuni – experiența trecutului și nevoile viitorului. 

Multilateralismul secolului XX  nu a eșuat și a fost înlocuit de un unilateralism victorios, cum auzim adesea; a reprezentat  un succes în menținerea echilibrului global. Doar că, instituțiile și mecanismele care îl făceau funcțional, subminate continuu în ultimii 30 de ani, au devenit  mai puțin relevante astăzi, prin comparație cu momentul creării lor. Ele trebuie reconstruite și adaptate noilor realități! Era noastră este una în care granițele devin difuze și problemele comune.

Românii au o imagine cumva supradimensionată, dar nu lipsită de rațiune, despre politica externă a României dinainte de 1989. Sentimentul de nemulțumire, frustrarea cetățeanului de rând, cu privire la politica externă de astăzi a României – mai bine zis, la absența ei – este general răspândit.

Problema cu care ne confruntăm nu este dorința de a vedea propria țară ocupând un loc pe harta politicii globale, ci mai degrabă faptul că această așteptare nu mai regăsește același context istoric care contura politica externă în urmă cu mai bine de 30 de ani. Procesul de globalizare a schimbat complet felul în care geopolitica însăși trebuie gândită. Altfel, riscăm să rămânem tributari unei viziuni și unor așteptări anacronice față de felul în care istoria se desfășoară

În mod tradițional, statele erau considerate agenții istoriei; ele chiar erau determinante. Odată cu dezvoltarea si autonomizarea corporațiilor transnaționale, am început să avem de a face cu două tipuri de hărți. Hărțile politice, clasice, și hărțile economice, care încețoșează orice formă de graniță, atunci când aceasta există. Interesele statelor au ajuns să fie subsumate intereselor economice ale marilor companii care rezidă pe teritoriul lor.

Doar că această rezidență a devenit cel puțin la fel de neclară și greu de definit. Chiar dacă aceste companii se înființează într-un anumit stat, ele își desfășoară activitatea economică și raportează profiturile în altele. Acest lucru îngreunează, până la anulare, orice formă de responsabilizare a activităților economice pe care aceste companii le desfășoară.

Deciziile importante nu mai sunt obiectul politicii și nu sunt luate de actorii politici naționali (sau europeni) în cadrele formale, ci de actorii economici sau de către ”purtătorii lor de cuvânt” din politică.  S-a produs o inversare a  raporturilor de forțe; economicul decide; politicul s-a transformat în banalul sac de box utilizat pentru descărcarea tensiunii  acumulate în societate ca urmare a consecințelor negative generate de politicile aplicate.

Fundamentalismul piețelor – în ciuda infirmării spectaculoase și dureroase  a supozițiilor sale, în timpul crizei – continuă să fie  ideologia dominantă într-o lume care se declară ”fără ideologie”.

Din păcate, nici statele nu mai sunt instrumentele democratice ale suveranității populare – atât cât au fost ele vreodată; în majoritatea lor, au fost cucerite din interior. Marile puteri statale au schimbat vechea politică a dominației pentru glorie într-una de susținere a expansiunii economice, chiar dacă nu întotdeauna glorioase. Corporațiile transnaționale și instituțiile financiare au infiltrat puterea statală pretutindeni.

În România, este încă pregnantă o puternică viziune suveranistă asupra felului în care relațiile geopolitice se stabilesc; nu este singura țară cu o asemenea viziune. Istoric vorbind, suveranismul nostru a eșuat încă din vremea sovietelor. Celelalte membre au beneficiat în mare măsură de pe urma apartenenței lor la așa numitul „lagăr socialist”, atât prin sprijin financiar consistent, cât și prin pregătirea cadrelor. Prin politica sa izolaționistă însă, România a renunțat în mare măsură la aceste avantaje! Doctrina suveranistă nu a făcut decât să contribuie masiv la prăbușirea socialismului dar nu și la democratizarea societăților noastre.

Este important să nu repetăm istoria în interiorul Uniunii Europene. Contextul politic în care ne aflăm ne obligă să avem o viziune integratoare a spațiului geopolitic în care ne găsim și a scenei globale.

Suveranismul izolaționist, într-o lume globalizată, poate funcționa doar ca imperialism. România este prea mică pentru a-și asuma un astfel de rol; nici nu ar fi de dorit. Este de construit o altă viziune, cea a unei suveranități co-operative, una în care capacitatea de a construi relații și a contribui la soluționarea problemelor comune să fie mult mai mare decât capacitatea militară pe care se bazau tradițional națiunile. Celelalte state – chiar și unele mici – beneficiază deja de pe urma multilateralismului, în cadrul european, unul care necesită el însuși reformare, cu participarea tuturor.

Relațiile de co-dependență, în era multilateralismului necesar, sunt definitorii în toate planurile societății. Este foarte greu să mai concepem un stat care să se izoleze într-o manieră sustenabilă de restul lumii, cum este imposibil să mai gândim echilibrele geostrategice excluzând state care dețin părți din soluții și generează părți din probleme.

În acest context, relațiile regionale sunt importante și un factor de echilibru. Cu vecinii, este preferabil ca raporturile să fie amicale; dacă prietenia cere timp pentru construcție, relațiile de vecinătate ar trebui sa fie măcar neutre dar, mai ales, să existe. Ele se bazează pe valori împărtășite dar țin și de interese, nu în ultimul rând economice.  Schimbările climatice, epidemiile sau economia digitală, de altfel, nu au granițe; digitalul instituie o realitate asupra căreia statele nu au control dar au responsabilitate, iar efectele schimbărilor climatice se reflectă asupra speciei umane, ca întreg.

În aceste condiții, pacea este singura condiție a dezvoltării, bunăstării, sustenabilității și democrației. Pacea este net preferabilă războiului, chiar și  războaielor câștigate. Costurile pe care războaiele le impun au ajuns atât de mari încât nu merită alocarea resurselor. Chiar luând în considerare potențialele beneficii ale unui război câștigat – care sunt clar eclipsate de avantajele cooperării – ele nu acoperă costurile vieților sacrificate și destabilizate de război. Motivațiile etice care stăteau la baza angajării statelor în conflicte armate sunt sub semnul întrebării. Nu mai există casus belli care să mai fie  considerat legitim de cetățean, în ziua de astăzi.

Pe timp de pace nu trebuie să tratăm pe nimeni ca pe un dușman. Chiar dacă cineva e perceput ca adversar, acesta trebuie cunoscut și recunoscut, pentru a fi înțeles iar relațiile gestionate corect. A înceta dialogul este o eroare. Menținerea păcii are drept condiție necesară alianțele regionale și instituțiile multilaterale, imposibil de construit fără dialog.

Ne plângem de lipsa de viziune strategică a României dar ne imaginăm că ea ar fi accesibilă doar elitelor politice și o lăsăm pe seama instituțiilor nedemocratice. Nu cred asta. Cred că e accesibilă tuturor celor au caracter să  apere niște valori și idei ancorate în realitate, celor care pot să imagineze mijloacele ce ar trebui alese! Și mai cred în nevoia unor grupuri bune de sprijin tehnic.

Viziunea neoliberală a lumii sau a Europei, federalistă sau inter-guvernamentalistă, nu prezintă interes; și-a dovedit caracterul distructiv. Cetățeanul trebuie să fie punctul focal al politicilor, nu piața, indiferent de unde și cine sunt acești cetățeni, inclusiv cei circa cinci milioane de patrioți români care au părăsit această țară.  Militez pentru o Europă socială, într-o lume sigură, una în care există  coordonare, cooperare și transparență între toți actorii, de la cel mai înalt nivel până la fiecare cetățean.

Visez la o Uniune, cu România drept parte,  care să nu fie ultimul vagon la politica altora, atunci când e vorba de decizia globală, o Uniune care să-și asume rolul de vârf de lance în realizarea justiției sociale și în protecția mediului.

Apărătoare a multilateralismului, Uniunea Europeană trebuie să contribuie activ atât la reformarea vechilor instituții ale acestuia, cu precădere a Organizației Națiunilor Unite, dar și să-și asume autonomia strategică care să-i permită să se angajeze în construirea unor alianțe regionale și globale dedicate obiectivelor sale.

Rezultatele inițiale ale cercetării „Provocări şi oportunităţi pentru Politica Externă a României”, realizată de a Centrul pentru Politică Externă și Studii de Securitate (CFPSS), în parteneriat cu Fundația EURISC și cu Institutul MEPEI, reprezintă un demers util în această direcție.

Implicând  reprezentanți ai mediului academic dar și cetățeni avizați, în același timp, pentru conturarea politicilor din domeniul relațiilor externe, cercetarea ne aduce la cunoștință o realitate străină multor decidenți. Respondenții opinează majoritar că România are nevoie să-și extindă relațiile externe dincolo de parteneriatele în care este angajată țara noastră în ultimele două decenii, orientându-se și spre marile puteri emergente sau puteri, pur și simplu. Normalizarea sau dezvoltarea relațiilor cu țări precum Federația Rusă sau China nu mai apar ca excluse, ies din zona de negândit de către strategi.

Inițiative precum „Programul pentru fundamentarea de politici publice alternative” al  CFPSS sunt esențiale pentru reunirea și formarea unei mase critice de experți care să  construiască și transmită puncte de vedere alternative, de care decidenții politici duc lipsă, prinși fiind într-un fel de capcană a gândirii unice. În orice caz, mai mulți împreună gândim mai bine decât fiecare separat. Spre binele tuturor!

(Intervenție la lansarea raportului de cercetare ”Provocări şi oportunităţi pentru Politica Externă a României”, Senatul României,  februarie, 2020)