Tabletica – Joaca de-a politica

O puteti gasi aici. Sunt la Bruxelles si nu am avut provocari; drept urmare, nici idei mai bune…

”În ţara unde oamenii se joacă de-a politica, un premier se legăna pe o pânză de păianjen; ba chiar sălta vesel, alerga de parcă ar fi stat pe pământ ferm şi îşi asuma riscuri mari; doar pe piaţa bursieră înainte de criză mai puteai vedea aşa ceva. Nicio mirare că pânza s-a rupt şi premierul a căzut; împreună cu guvernul său jumătate om-jumătate lipsă, jumătate la muncă-jumătate în campanie…

După această intâmplare nedorită dar obişnuită în jocurile democratice, Preşedintele-Jucător a avut o idee strălucită  –  să introducă în teren elefantul de sacrificiu. Pardon! Premierul de sacrificiu. Aşa că, un nou premier s-a cocoţat pe pânza de păianjen… Premierul numarul doi era de aceeaşi formă, specie şi înţelepciune ca premierul numărul unu; guvernul era chiar guvernul numărul unu, completat cu poziţiile  cerute de regulile jocului. Pânza era la fel de subţire, făcută din prea multe goluri şi prea puţine fire; mult prea puţine ca să aibă constituţia necesară; aşa că, ea s-a rupt din nou. Atunci, încă un premier a fost desemnat să facă jonglerii pe  pânza de păianjen. Echipa era aceeaşi. Asta nu înseamnă că era şi omogenă; o jumătate tot recădea în propria cenuşă, cealaltă, se tot întreba cum poate cineva să ajungă jos fără să fi fost mai întâi sus…

Cum legile fizicii sunt implacabile,  actualul premier de sacrificiu va cădea şi el. Lucrul pare anticipat. Preşedintele-Jucător tocmai a anunţat că antrenează alt premier să intre pe pânză; ca să nu sfideze pe cei care ar trebui, după reguli, să controleze guvernul… Şi aşa au continuat fericiţi, până la adânci bătrâneţi, ne spune povestea…

Începutul tabletei de astăzi nu este întâmplător; nici liric. Vrea să spună dar că România este absentă din politica europeană pentru că refuză să facă politică. România se joacă şi joacă un joc cu reguli pe care nimeni nu le înţelege sau, mai rău, nu le acceptă.

Statele membre ale Uniunii Europene stabilesc în această perioadă noi raporturi de putere, noi alianţe interne şi creioneză politicile viitorului; un viitor care este şi al nostru… Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona înseamnă şi aranjamente instituţionale inexistente anterior. Apar noi centre de putere şi vizibilitate; Preşedintele Consiliului European sau Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă sunt printre acestea. Negocierile iau în considerare echilibre politice şi naţionale complexe în care fiecare încearcă să-şi maximizeze avantajul, influenţa. Noi nu ne luăm nici măcar în serios; cu excepţia argumentului pentru care nu avem nici un merit – suntem a şaptea ţară ca mărime din Uniune. Din păcate, doar în poveşti numărul şapte face minuni…

Dacă ceva se va schimba în viitorul apropiat, acest ceva este de nivelul anecdotei şi poveştii pe care care, dacă nu o vezi, nu o crezi. Vom ajunge unica ţară europeană în care unu şi acelaşi ministru nu a primit votul de încredere al parlamentului de  patru, cinci ori la rând şi el îl solicită în continuare.

În acelaşi timp, suntem probabil singurul stat în care nu există o  lege care sa oblige guvernul, când avem unul,  sa trimită spre avizarea parlamentului poziţiile pe care le adoptă în Consiliu de Miniştri al Uniunii. Nu doar puterea exercitată în interior scapă controlului democratic;  puterea de decizie la nivel european şi felul în care sunt folosite cele paisprezece voturi ale  statului român ţin doar de voinţa guvernului; ea depinde de voinţa, arbitrară până astăzi, a Preşedintelui. Acesta numeşte doar premieri de care  să fie susţinut şi aprobat necondiţionat; că parlamentul nu vrea asta,  ce mai contează… După sondaje, aproximativ 30% dintre cetăţeni îl susţin încă pe Preşedintele Jucător; lista din care poate să aleagă viitorii premieri de sacrificiu este, drept urmare, foarte lungă. O singură speranţă ne rămâne – că timpul de joc este scurt şi vom auzi în curând fluierul de final… ”