Ţara ca o afacere!

Sau nu! Despre asta ar fi vorba în continuare…

„S-au mai văzut – pe ici pe colo – situaţii care ne făceau să gândim că mulţi iau ţara ca pe o afacere; ca pe propria lor afacere; inclusiv guvernanţii… Ţării însă, nu-i era bine. Cel puţin moral, atitudinea a fost denunţată şi condamnată. Totuşi, în timpul din urmă, se observă că faptul a devenit perfect acceptabil; chiar dezirabil. Motivele sunt neclare şi ar trebui desluşite.

Sunt numeroşi cei care susţin următoarea teză: cine este bun pentru ceva este bun pentru orice. Mai specific; cel care excelează în sectorul privat este foarte potrivit să gestioneze şi treburile publice. Şi mai specific; cei capabili să conducă o fabrică sau o bancă sunt tocmai buni să guverneze; multe nume s-au vehiculat în acest sens. Concret: cei care au pregătire să conducă o afacere, chiar dacă nu au făcut-o vreodată, sunt cei mai buni prim miniştri.

Unii se autoiluzionează deja imaginându-şi performanţele pe care managerul – prim ministru le va atinge. Acesta va lucra perfect ştiinţific, fără abateri de la litera cărţii învăţate cu sârguinţă; va fi imun la toate devierile de la reguli pe care guvernele le fac sub presiunea diverselor grupuri de interese; bineînţeles, nu va accepta intruziunea unor elemente exterioare, de ordin exclusiv politic, precum respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Orice principiu necuantificabil în bani va fi considerat vorbă goală. Ştiinţa conducerii este matematică curată.

Drept urmare, departamentul de resurse umane nou înfiinţat va face o analiză riguroasă a populaţiei ţării. Va calcula numărul de cetaţeni necesar pentru a maximiza eficienţa economică; vor fi reţinuţi cei capabili să aducă venituri şi să nu genereze cheltuieli. Se va prefera contractul de ţară pe perioadă determinată; presupune puţine obligaţii şi multe drepturi ale angajatorului. Cetăţenii excedentari vor fi expatriaţi; eventual li se va achiziţiona un bilet de călătorie dus spre alte zări. Investiţia în copii va fi considerată inutilă; dă rezultate improbabile şi doar pe termen lung; în condiţiile unui excedent de forţă de muncă pe piaţa mondială, aceasta va fi suplinită în viitor prin importuri ieftine… Dar, întrucât copiii totuşi există, un export selectiv al acestora poate fi luat în considerare.

O oarecare dificultate va genera partea imobilă, îmbătrânită, a populaţiei; aceasta are un ataşament, absolut nejustificat, faţă de locul în care s-a născut; în plus, prezintă serioase dificultăţi fizice când vine vorba de a-l părăsi. Analiza economică este însă liniştitoare în această problemă; ea va dispărea, pe căi naturale, pe termen scurt şi mediu; drept urmare, adoptarea oricăror măsuri pozitive în sprijinul categoriei respective este risipă; se trece la probleme soluţionate.

Factorii aleatori care afectează eficienţa ţării administrate vor fi prevăzuţi şi limitaţi la maxim; cu precădere, se vor avea în vedere femeile de o anume vârstă, pentru că pot să nască copii şi multiplică cheltuielile, şi săracii, pentru că nu corespund modelului economic de individ autonom, care nu depinde de nimeni.

După toate aceste decizii ştiinţifice, financiar fundamentate, experienţa îl va pune pe tehnocratul nostru în faţa unei realităţi neaşteptate, provocatoare din toate punctele de vedere: românii selectaţi după criterii manageriale nu sunt totuşi nemţi. Dar, Evrika!Teoria economică la modă în ultimele decenii are o soluţie infailibilă de rentabilizare pe termen scurt într-o asemenea situaţie – delocalizarea; se împachetează totul şi se mută în altă ţară…

Un lucru nu este scris în nici o ştiinţă – cum poate să fie o ţară mutată în altă ţară…

Concluzia nu mai are nevoie de nici o justificare teoretică. O ţară este altceva decât o fabrică sau o bancă; altă ştiinţă trebuie să fie aplicabilă; criza ne-a arătat doar că cea infailibilă, pe care o deţin finanţiştii, nu a putut opri nici falimentul băncilor şi fabricilor pe care ei le conduceau; doar i-a îmbogăţit nelimitat pe unii şi sărăcit mai mult pe alţii. Guvernele, netehnocrate – pe ici pe colo – au mai salvat câte ceva. Oare ce-ar trebui să se mai întâmple ca să nu mai întreţinem iluzii?!”