Un comisar se legăna…

Un punct de vedere asupra unei teme majore dar rămasă marginală în dezbaterea politică – desemnarea comisarului european  – îl puteţi găsi aici.

Sau direct!

„Dacă nu europenizăm România, măcar să românizăm puţin Europa! Acesta pare a fi dezideratul momentului istoric. Nu vă imaginaţi că ne-a venit, drept soluţie salvatoare din criză, ideea de a promova valorile culturii sau produselor economiei româneşti în întreg spaţiul comunitar. Este vorba doar de mentalitaţile păguboase şi năravurile autohtone care, printr-o extrapolare fără temei, ne închipuim că aparţin tuturor. Nu le atribuim însă oamenilor, căci viciile naturii umane pot fi mai general răspândite, ci instituţiilor; şi încă unora a căror funcţionare ne este evident străină. Aceasta este atmosfera dezbaterilor cu privire nominalizarea comisarului european din partea României. Ele există, în sfârşit! Oficial, cu uşile închise; public, la posturi de nişă şi nu la ore de vârf!

Miza nu le este foarte clară celor implicaţi; nici cetăţenilor. Melodrama cu cântec şi primadonă rănită în onoarea ei de ministră face deliciul presei şi este pedeapsa politicii naţionale; ţine, bineînţeles, camerele de luat vederi ocupate… Drept urmare, este probabil să asistăm la o nouă decizie echivalentă cu pierderea unei oportunităţi; în acest caz, de a juca alt rol pe scena europeană decât cel al rudei sărace şi tolerate, care ţine ochii plecaţi şi gura închisă, să nu supere gazda…

Comisia Europeană nu este un organism tehnocratic, de experţi cu înaltă calificare, capabili să ştie totul despre mai nimic, adică într-un domeniu îngust în care îşi exercită competenţele dobândite la şcoli cu pedigree. Nu este nici locul unde se iau hotărâri cenuşii, să nu supere nici pe albi, nici pe roşii; nici pe verzi, că sunt şi ei o voce care contează… Colegiul Comisarilor – Comisia Europeană în sens restrâns – este altceva decât aparatul birocratic şi tehnocratic. Colegiul, căci despre el vorbim în aceste zile, este un organism eminamente politic, adică unul va fi învestit democratic, pentru un mandat determinat, cu sarcina de a elabora şi promova politici, politicile europene. Acestea ar trebui să ţină împreună şi să facă să progreseze simultan douăzeci şi şapte de ţări cu interese, istorii şi relaţii foarte diferite; asta, într-un raport internaţional de forţe în care nici măcar Uniunea Eupeană nu poate face nimic singură. O combinaţie de viziune, realism şi cunoaştere sunt necesare; aceasta include trecutul şi prezentul politicilor dintr-un domeniu, sensibilităţile politice şi naţionale aferente, aşteptările şi temerile cetăţenilor şi statelor membre; acelaşi lucru, pentru restul lumii…

Fiind un organism colegial, Comisia Europeană nu conferă fiecăruia dintre cei douăzeci şi şapte de comisari un vot. Votul egalizează puterile; slab de fire sau puternic, abil sau naiv, ai o carte de pus pe masă. În Comisie, toate hotărârile se adoptă prin consens; decizia colegială este una între inegali; aici contează abilităţile de negociator, forţa de convingere şi rezistenţa la persuasiune, curajul şi iniţiativa, istoria proprie care dă sau nu greutate argumentelor, chiar şi maniera în care relaţiile interpersonale au fost stabilite şi întreţinute…

Cei douăzeci şi şapte nu reprezintă interesele ţărilor lor, ci interesele comunitare. Faptul că fiecare stat membru desemnează un comisar are raţiuni democratice şi de reflectare a diversităţii Uniunii. Să tragă sfori în stil românesc pentru ţara din care provine, nu este recomandat; este interzis de tratate şi reprezintă maxima vulnerabilitate pe care o are. Eficienţa lui pentru interesul naţional stă la un alt nivel. Cineva „scrie” agenda europeană; interesul comunitar nu este un dat ci se defineşte şi redefineşte permanent. Este valoros cine poate să facă din interesul ţării sale interes al tuturor, prezentându-l drept comun; contribuie astfel la construcţia europeană ca arhitect, nu ca lucrător necalificat… Dacă reuşeşte să promoveze o temă importantă sau politică de succes, un comisar poate constitui în mod autentic, nu ca făcătură contra cost, şi o componentă a brandului de ţară.

Comisia Europeană nu este incoloră; dimpotrivă, ea reflectă diversitatea politică a guvernelor din statele membre. Ideea neutralităţii, care se tot vehiculează, nu serveşte decât potolirii conflictelor şi pansării orgoliilor în ţară. Un comisar cu un program de stânga într-o comisie dominată de dreapta politică poate să obţină suportul întregii „opoziţii” în Parlamentul European şi al majorităţii cetăţenilor (care nu este de dreapta). Într-un context în care achiziţiile sociale din epoca de glorie a Uniunii sunt subminate din toate părţile, un comisar (sau o comisăreasă) care foloseşte puterea de a spune nu şi a împiedica procesul de deteriorare a situaţiei intră în istorie. Să împiedici răul este uneori mai important decât să promovezi mai binele…

Răul poate să vină şi pe căi ocolite, prin sfaturile „înţelepte” ale miilor de tehnocraţi care alcătuiesc aparatul birocratic de care un comisar se serveşte sau de care, din păcate, poate fi înghiţit… Depinde de inteligenţa şi forţa personalităţii sale să reziste; depinde de caracterul său nu cedeze.

Până una alta, o altă calitate decât cele menţionate pare a avea prioritate la noi. Vine din urarea veche şi tristă – Să te iubească stăpânii! . Se zice că pe cel care va fi propus de guvern îl iubesc francezii. Experienţa îmi spune altceva; să te respecte sau chiar să se teamă de tine, este mult mai eficient în politica europeană pentru că ea este o politică între parteneri, nu între stăpâni şi slugi.

În România, suntem mai sentimentali; iubirea stăpânului de la Cotroceni este garanţia meritului şi succesului, indiferent de calităţi; nu va fi însă suficientă pentru succesul european. Un comisar este un fel de elefant care se plimbă pe o pânză de păianjen; dacă nu rămâne deasupra, consecinţele negative nu le suportă singur; le suportă şi statul care l-a desemnat…”