A doua zi dupa alegeri

4 comentarii la “A doua zi dupa alegeri”

• 

  Bibliotecaru

  Încep să trăiesc din ce în ce mai pregnant senzaţia că politica din România este un fel de atropină care deformează percepţia realităţii prin alterarea receptorilor senzoriali (în acest caz raţiunea).
  Ştefăneşti este o localitate destul de ştearsă în percepţia publicului. Ea devine brusc importantă pentru că Dumnezeu a aşezat-o îndeajuns de aproape de capitală pentru a putea fi înghiţită de aceasta. Iată deci că izlazul comunal creşte destul de rapid de la valoarea scaieţi în pârloagă la posibil teren intravilan. Evident, dacă cineva vrea să facă ditamai cartierul de vile acolo, trebuie mai întâi ca să obţină acceptul primarului, utilităţi… acceptul primarului, avize, iar acceptul primarului. Atunci când valoarea terenului se ridică la sute de milioane de euro, celelalte tot pe acolo, valoarea caselor… ce să mai spun, probabil că şi primarul va fi mai bogat după încheierea exerciţiului bugetar cu măcar un milion. În acest caz, orice fel de investiţie în câştigarea primăriei este justificată. Oamenii mai bogaţi cu 100 sau 200 de lei, poate şi mai mult, se bat între ei pentru a permite celui care a plătit să fie ales. Se fac două tabere de localnici care sunt în stare să facă orice pentru pomana electorală.
  Care este însă realitatea, cei doi primari vor să profite pe urmă văduvirii localităţii de un izlaz comunal. Ce mai contează că acel teren este public, al tuturor cetăţenilor, şi că va fi înstrăinat astfel pentru bucuria celui care semnează? Votanţii nu văd că au avut un câmp, chiar dacă plin de scaieţi, şi pe urmă nu-l mai au. De două zile se vorbeşte în continuu de corectitudinea scrutinului electoral, dar nimeni nu pare să înţeleagă că cetăţenii acelei localităţi au de ales dintre doi viitori profitori.
  OK, poate lucrurile nu stau întocmai aşa, eu asta am înţeles din relatările presei de „la faţa locului”. Dacă domniile lor au exagerat, am luat eu plasă. Poate că însă nu au exagerat.

  Şi acum revenim la oile noastre (fără nici o aluzie la partidul unuia dintre candidaţi). Într-o astfel de situaţie, cum ar influenţa faptul că cei doi candidaţi sunt independenţi sau susţinuţi de partide?
  Adevărata problemă în alegeri este politica de cadre şi, mai ales afondul de cadre.
  PSD a propus pentru aceste alegeri locale 3036 de candidaţi nominalizaţi, mult mai mulţi la capitolul consilieri. Global, pentru toate partidele, ar fi cam 23057 candidaţi nominalizaţi, cu nume, cu chip, cu campanie, cu afiş, cu carton publicitar…
  Dacă facem nişte calcule sumare, obţinem ceva de ordinul sutelor de mii de candidaţi pentru alegerile locale în România, adică atât de mulţi încât înseamnă deja procent din populaţia majoră a ţării. Nu ştiu acum dacă vorbim de 1% din populaţia matură sau 3%, oricum este foarte mult, o masă importantă a ţării este implicată suprem activ în politică. Spun suprem pentru că participarea la alegeri este cel mai înalt act politic.
  Ce calităţi trebuie să aibă un candidat?
  – minimă capacitate intelectuală
  – minimă cunoaştere juridică
  – minimă cunoaştere economică
  – un trecut cât de cât curat
  – o minimă experienţă
  – contacte cu lumea politică şi cu electoratul
  – un minim grad de mediatizare
  – capacitatea de a conlucra cu ceilalţi colegi de partid (în cazul în care este membru de partid)
  – vârsta minimă cerută de lege

  Are România măcar 1% din populaţia cu drept de vot, judicios răspândită în teritoriu care să aibă astfel de calităţi minime şi care, la rândul lor, să fie dispuşi să candideze? Eu zic că nu şi aceasta este problema. Partidele se chinuiesc efectiv să adune oameni pe liste. Poate pentru listele de consilieri au persoane pentru primele locuri în oraşele mari, dar mă îndoiesc că astfel de liste pot fi completate judicios. În toate localităţile, de la primul la ultimul.

  Şi acum, trecând la parlamentare, pentru un astfel de candidat pretenţiile sunt mult mai mari şi, mare atenţie, total diferite de cele de primar (mi se pare o idee cumplită acea liberate a parlamentarului de a fi primar sau ministru sau mai ştiu eu ce), există câte 500 de candidaţi pentru fiecare partid? Mă îndoiesc sincer, presupun deci că vorbim iar de o umplutură de iarbă rea, neparticipativă la funcţionarea parlamentului, cu cei care dau un nume rău instituţiei parlamentare, scad încrederea populaţiei în clasa politică. Dincolo de discuţia uninominal sau „pe liste”, partidele ar trebui să-şi creeze viitoarele cadre cu 10 ani înainte de alegeri. Face ceva clasa politica pentru a instrui viitorii candidaţi, cei peste 1% din fondul uman al ţării? Este evident că nu se face nimic şi asta se vede. Din păcate cursurile acestea făcute pe la universităţile particulare, masterate, doctorate date pe bandă rulantă pentru a putea fi puse pe un CV impunător, nu rezolvă problema în nici un fel.

  Închei cu următoarea concluzie, partidele ar trebuie să se gândească serios la profesionalizarea clasei politice. Pentru ca aceasta să se întâmple, este necesar primul pas… cine e dispus să-l facă.
  Doamnă Gabriela Creţu, domnia voastră pregătiţi în acest moment trei sau patru viitori europarlamentari?

  2 iunie 2008 la 22:15
• 

  Bibliotecaru

  Sper că nu înţelegeţi comentariul meu ca un reproş. Sunt foarte îngrijorat de viitorul României, mai ales că puţină lume pricepe că momentul cu adevărat important nu sunt alegerile din acest an, nici cele de anul viitor, ci momentul în care mentalitatea veche se va fi risipit complet. Dacă atunci nu vom avea specialişti ci oameni care lucrează după ureche şi propriul interes, nimic nu ne va mai scăpa de a fi un popor care se bate pentru ca altul să beneficieze de izlazul numit România.

  2 iunie 2008 la 22:23
• 

  Emil Pfeiffer

  Ce se intelege prin „mentalitaste veche”? Ma cam deranjeaza (eu avand aproape 60 de ani). Cred ca este o metoda de a lovi in diversi adversari fara a spune de fapt nimic. Mentalitatea oamenilor este cea formata in cursul vietii lor. Cei ce isi neaga viata, nu cred c a sunt oameni cu verticalitate, cu convingeri serioase. Daca aruncam totul in cei care „au mentalitate veche” nu cred cas realizam mare lucru, pentru ca la aceasta mentalitate am contribuit cu totii. Cred ca ar treui mai bine sa se definesca o mentalitate „corecta” reconoscuta. Sa nu uitasm ca au existat o serie de rascoale (1504 Gheorghe Doja, Horia Closca si Crisan, 1907 – pentru a aminti numai cateva, miscari muncitoresti – ale ceferistilor si petrolistilor etc. Au existat (si sper ca inca mai exista) persoane care cred cu adevarat ca suntem egali, ca aceasta egalitate trebuie sas se manifeste in toate aspectele importante ale vietii, si in domeniul alegerilor dar si in domeniul retributiei muncii. Cred ca cei care militeaza pentru o retribuire echitabila a tuturor oamenilor ce muncesc nu o fac degeaba, nu o fac in van. Sa nu uitam ca au existat persoane inchise (si batute in mod barbar) de oamenii „regimului burghezo-mosieresc” dinainte de 1944, ca au fost persoane haituite si in acera perioada. Daca nu se spune acest lucru, se spune numai o parte a adevarului, ceea ce in ultima instanta inseamna un neadevar. Lucrurile nu trebuie vazute in alb si negru. Ele sun mult mai nuantate…

  3 iunie 2008 la 13:14
• 

  Bibliotecaru

  @ Emil Pfeiffer
  Mentalitatea nu are vârstă ci prezenţă şi, atunci când viaţa evoluează, mentalitatea nu produce o fractură ci o dispariţie inerţială. Se produce un anacronism al mentalităţii.
  Spuneţi „Mentalitatea oamenilor este cea formata in cursul vietii lor”. Foarte adevărat, dar aş formula altfel, societatea, prin valorile ei, construieşte mentalităţile oamenilor. Aici discuţia este destul de largă, nu este momentul de a recurge la ea. Sunt însă absolut convins că înţelegeţi la ce mă refer.

  Ca să mă fac înţeles, am să dau câteva exemple. Trăim o epocă în care se consolidează trăirea principială şi democratică. Şi totuşi supravieţuieşte bine-merci „mentalitatea intervenţiei” şi dependenţei interumane, cu alte cuvinte supravieţuieşte „sfera de interese”, ca să nu spun grupurile de interese. Câţi dintre cei aflaţi la putere pot spune că nu au primit un telefon cu o cerere de ajutor, sau câţi dintre cei cu semnătura în vârful pixului nu au preferat unul dintre cei calificaţi pe baza criteriului „coleg de partid”. Aceste lucruri sunt pe faţă, când se schimbă culoarea politică a puterii, primul lucru făcut de putere este să populeze instituţiile statului sau ale primăriilor, cu proprii oameni. Este o mentalitate veche, pentru că această schimbare nu este făcută din dorinţa de a aduce oameni mai valoroşi ci pentru a aduce oameni obedienţi, nu este făcută pentru creşterea răspunsului la problema socială ci pentru a avea un teren stabil în organizaţie.

  Dar nu toate exemplele de mentalitate veche sunt la fel de vizibile. Ascultam la televizor cum un grup format din câţiva onorabil cu doctorate în economie spunând că… scăderea preţului la materia primă duce la micşorarea preţului produsului finit, conform cu principiile economiei de piaţă. Tocmai economia socialistă stabilea preţul funcţie de costurile de producţie, fără a se raporta la condiţiile de piaţă. Economia de piaţă spune că preţul se stabileşte conform reacţiei cerere/ofertă. Repet, acei oameni era specialişti în economie plus alţi specialişti de la revistele financiare. Dacă la acest nivel există o asemenea gândire, este justificat să spun că domniile lor (mulţi dintre ei tineri) gândesc şi raţionează după vechea mentalitate? Eu nu vorbeam despre despre mentalitatea veche în sens peiorativ, spuneam pur şi simplu că această mentalitate nu mai răspunde situaţiei actuale. Să fim bine înţeleşi, sunt absolut convins că şi eu am o mentalitate veche. Am fost format cu o anumită scală a valorilor, cu un anumit mod de a percepe actul de justiţie, cu un anumit mor de reacţie. Mentalitatea nouă va fi adusă, probabil, de cei care se nasc astăzi, adică va fi instaurată peste 20 sau 30 de ani. Iată de ce spun eu ca în acest moment este important să nu transmitem mai departe mentalitatea cu care am fost noi crescuţi.

  3 iunie 2008 la 15:06