Criza economica si migratia fortei de munca

Am fost mai mult absenta de pe blog in aceste zile din doua motive intemeiate. Primul este ca eu insami nu mai pot sa particip la mereu aceeasi dezbatere despre democratia romaneasca. Recunosc, nu mai pot relua mereu argumentele care se pare ca nu mai ating pe nimeni…

In al doilea rand, am participat la o conferinta organizata de Friedrich Ebert Stiftung Romania, pe tema din titlu. Daca vreti sa stiti ce anume am spus, aveti textul interventiei mai jos. Subiectul tratat este  Integrarea migrantilor reveniţi acasă, in tarile de origine: o oportunitate sau o povara in plus pentru stat?

Ipoteza de lucru utilizata  este aceea că  titlul prezentării nu cere un răspuns ci  o alegere pe care o fac autorităţile din fiecare tara. Reîntoarcerea migrantilor  in tara de origine din cauza dezechilibrelor apărute pe  pieţele muncii din tarile unde lucrează poate fi considerata, in funcţie de guvern si program, o oportunitate sau, dimpotrivă, o povara suplimentara. Evident, ipoteza  ne distanţează de ideea ca dezbaterea iniţiata astăzi ar fi una academica, menita sa descrie un adevăr general valabil sau ansamblul punctelor de vedere care pot fi formulate; ea este o dezbatere despre politici, fie real implementate, fie doar posibile.

 Aceasta alegere intre atitudini si politici se poate face in urma unor deliberări publice, a unor dezbateri democratice si cu asumarea riscurilor care decurg sau a eforturilor necesare pentru a pune in aplicare anumite masuri. Ea se poate face insa si printr-o ignorarea totala a problemei; cei care nu au contat când au plecat, nu contează nici când se întorc. Din păcate, la prima vedere, aceasta pare a fi atitudinea care se degaja pe baza analizei politicilor publice elaborate in  România, politici relaţionate direct, dar mai ales nu, de criza economica. 

Câteva clarificări preliminare sunt absolut necesare totuşi pentru ca sa putem formula puncte de vedere   mai puţin teoretice; adecvarea politicilor propuse poate fi apreciată numai pe această bază.

In primul rând, trebuie lămurit cine sunt cei care au plecat sa lucreze in alte tari, in ce condiţii legale au plecat, in ce domenii lucrează, daca sunt sau nu insotiti de familiile lor, dacă şi în ce măsură criza economică  a afectat respectivele domenii de activitate, etc. Aceste prime interogaţii pun în discuţie afirmaţia, cumva subînţeleasă, că ar exista o întoarcere în masă a imigranţilor în ţările de origine (România, în acest caz). O tendinţa este evidenta; cat de puternica si constanta este acesta depinde de mai mulţi factori, nu doar de dificultăţile crizei.

 

Cine sunt cei care au ales să lucreze în alte ţări

 

            Doctori, profesori, cercetători, specialişti în informatică, ingineri, economişti dar şi asistente medicale şi lucrători calificaţi în industrie şi construcţii au părăsit ţara. În multe dintre statele europene din regiune, România în special, până la 70% din personalul calificat în anumite domenii şi-a părăsit slujba. Nu putem găsi astăzi un instalator bun decât cu mare dificultate; nici măcar unul polonez. Acelaşi lucru se întâmplă atunci  când vorbim de asistente medicale, electricieni, bucătari sau chiar dădace; disponibilizările cauzate de criza nu schimba situaţia pentru ca vorbim de lucrătorii înalt sau mediu calificaţi. Cei care nu dispuneau de o calificare au plecat, de asemenea; deşi datele certe lipsesc, acesta din urma categorie este posibil sa se întoarcă mai repede.

Cei mai mulţi sunt tineri – între 25 şi 40 de ani; dacă tradiţional celibatarii plecau la muncă în străinătate mai frecvent, astăzi emigrează şi cei căsătoriţi, bărbaţi şi femei deopotrivă, singuri sau insotiti.  Deşi statisticile în această privinţă sunt mai curând absente şi imprecise, conform  unor anchete realizate de  Comisia Europeana  peste  6% din populaţia activă a României trăieşte într-un alt stat membru; 2/3 dintre aceşti români locuiesc şi muncesc în altă ţară de mai mult de patru ani. Cu toate acestea, mobilitatea recentă reprezintă o parte importantă; recent înseamnă după 2003, nu după 2007; procesul de accelerare a mobilităţii a început înainte de intrarea oficială în Uniune. (Cf. Comunicare CE privind impactul liberei circulaţii in contextul extinderii, unde se pot găsi si date defalcate pentru fiecare stat).

Declaraţiile autorităţilor române converg în privinţa numărului mare de romani (aprox. 2 milioane) care muncesc in străinătate, chiar dacă datele guvernamentale ne oferă o imagine cu totul diferită; numărul celor care pleacă în fiecare an prin agenţiile acreditate, asupra cărora avem date exacte, este doar de ordinul zecilor de mii.

 

De ce au plecat (temporar sau definitiv) aceste persoane

 

Răspunsul curent invocă libertatea de circulaţie şi consideră mobilitatea pe piaţa muncii un drept esenţial câştigat; analizele fenomenului sunt în termeni de progres. Problemele s-ar reduce  la administrarea corectă a acestui proces pentru a elimina disfuncţiile. Aceasta abordare este explicit asumata de guvern. Citez fraza introductiva a Strategiei naţionale privind imigraţia, 2007-2010 – „Migraţia este un proces care trebuie gestionat si nu o problema care trebuie rezolvata”.

Fără a contrazice acest punct de vedere, permiteţi-mi să avansez o explicaţie uşor diferita; migraţia poate sa nu fie o problema; cauzele care o determina reprezintă insa probleme reale pe care guvernul – guvernele, in general – ar trebui sa le rezolve.  Englezii, francezii, germanii, spaniolii se bucură de aceeaşi libertate de a trăi şi munci în alte state dar ei nu pleacă. Cu greu găsim câţiva pe tot teritoriul României. Nici germanii născuţi aici nu mai trăiesc aici. Mobilitatea in statele vechi membre ale Uniunii Europene a existat dintotdeauna fără a constitui un fenomen social semnificativ; nici problematic. Sau s-au manifestat anumite dezechilibre doar atunci când condiţiile au fost comparabile. Spania, Portugalia sau Irlanda pot împărtăşi din experienţa lor de acum câteva decenii,  caracterizata de un flux migrator semnificativ….

Explicaţiile pe care vrem să le subliniem sunt cunoscute dar despre ele se vorbeşte mai puţin; corelate, arată că putem vorbi mai curând despre constrângerea decât despre libertatea de a pleca. Această distincţie este esenţială în elaborarea  politicilor; nu doar a politicilor referitoare la piaţa muncii.

 

Principalele cauze ale mobilităţii sporite a populaţiei active din România sunt de natură economică. Ele ar putea fi structurate astfel:

 

• decalajul economic semnificativ intre tarile de origine si cele spre care s-a îndreptat fluxul migrator, diferenţa măsurabila cel mai direct prin decalajul salariului orar pentru aceeaşi activitate; in multe  cazuri este vorba de nevoia de supravieţuire, in altele, nevoia de corelare intre nivelul scăzut al veniturilor si nivelul înalt de aspiraţii individuale; după cum este cunoscut, aceste doua aspecte nu se corelează niciodată. 
• concurenta si liberalizările preturilor caracteristice  pentru piaţa interna a  bunurilor si serviciilor au generat in timp scurt un nivel comparabil al preturilor şi, drept consecinţă, un nivel al costului vieţii disproporţional de ridicat fata de nivelul salariilor; poate nu intamplător putem observa o corelaţie pozitivă intre preţurile de pe piaţa imobiliara (chirii, locuinţe) si  migraţie; nivelul lor  foarte ridicat sperie si constituie factor esenţial in decizia de a părăsi tara, scăderea actuala ar putea contribui la decizia de reîntoarcere.
• existenţa unei cereri ridicate pentru forţa de muncă ieftină şi/sau calificată în ţările dezvoltate ale Uniunii ca şi în Statele Unite sau Canada; este important de ştiut dacă criza economică, cu exigenţele sale de eficienţă, a scăzut semnificativ această cerere si in care domenii pentru a evalua corect numărul celor care se întorc
• existenta unei oferte scăzute pe piaţa interna a muncii apare doar in ultimul rând; nu este vorba atât de lipsa locurilor de munca cat de faptul ca ele sunt prost plătite (exemplul tipic pentru a ilustra aceasta situaţie este cel al medicilor si asistentelor medicale; mai puţin de jumătate din posturile existente in România sunt ocupate dar asistentele medicale parasesc tara in continuare – cererea este ridicata in alte parti iar salariile mai atractive, chiar daca activitatea pe care o desfasoara este sub nivelul  pregătirii profesionale).

 

La  cauzele economice, cumva comune cu alte state, se adăuga in cazul romanilor  raţiuni politice, sociale si culturale care  acţionează la un nivel mult mai profund si  care sunt foarte dificil de schimbat:

 

• lipsa unui proiect comun care sa-i unească si să dea un sens vieţii in propria tară
• înlocuirea tuturor valorilor sociale existente anterior cu una singura – banii
• un exagerat şi generalizat individualism
• polarizarea socială din ce în ce mai accentuată care creează sentimentul ca este imposibil să reuşeşti în propria ţară
• neîncrederea cronică în instituţiile statului şi în capacitatea acestora de a rezolva problemele societăţii; aceasta neîncredere fragilizează instituitiile care chiar nu reuşesc sa rezolve problemele pentru care sunt responsabile

 

Consecinţele acestei migraţii accentuate

 

Un nivel superficial si menţinut interesat al analizei accentuează aspectele pozitive pentru toate părţile:

 

• pentru tarile de origine, un nivel ridicat al  veniturilor trimise de imigranţi si  scăderea presiunii pe o piaţa a muncii destul de fragila si fără prea multe oportunităţi in perioada de tranziţie; dobândirea unor experienţe si abilitaţi noi, profesionale, politice si sociale, utile si aplicabile la întoarcerea acasă
• pentru tarile care ii primesc, personal calificat sau/si ieftin pentru angajatori, o mai buna gestionare a problemelor demografice (atât timp cat imigranţii sunt in principal tineri iar tarile dezvoltate se confrunta cu o îmbătrânire a populaţiei); rezolvarea problemei personalului cu înalta calificare necesar in unele domenii cu costuri educaţionale minime si in termen scurt; mă refer la fenomenul pe care nu-l mai numim, ca altă dată,  brain drain dar care este acelaşi lucru – favorizarea unui proces imigrationist selectiv, care absoarbe  personalul înalt calificat din ţările mai sărace)

 

O analiza ceva mai profunda pune in evidenta si alte aspecte,  nu la fel de pozitive:

 

• fie ca pleacă temporar, fie definitiv, cel mai adesea, cei care emigrează nu-si iau familiile si copii in faza de început; au apărut noi tipuri de familii – copii orfani de părinţi inca vii care traiesc singuri sau cu bunicii, persoane trăind in străinătate si exercitându-si rolul de parinti  prin internet si telefon (părinţii virtuali), familii monoparentale mult mai numeroase…
• capitalul social deţinut de fiecare dintre cei care pleacă se pierde; in fapt, ei încep o noua viata in sens propriu;
• in tarile de origine,  servicii sociale suplimentare sunt necesare pentru copii si bătrâni; numeroase comunităţi prezintă o lipsa acuta a populaţiei adulte – sunt formate din persoane de vârste extreme; la un moment dat, în România, numărul copiilor care aveau părinţii la muncă în străinătate ajunsese la 179 de mii.
• o parte semnificativa dintre cei care emigrează nu mai lucrează in profesiile pe care le-au avut in tarile de origine; ilustrativ este cazul femeilor, extrem de numeroase, care îngrijesc bătrâni sau fac menajul in Italia si Spania; nu toate sunt lipsite de calificare. Se produce un fenomen de deprofesionalizare puternică,  extrem de costisitor pentru o tara mai săraca – s-au pierdut profesori plecaţi  la cules căpşuni si economişti care gospodăresc doar o casa deşi au pregătire ca sa gospodăreasca o întreprindere.
• plecarea personalului calificat a determinat o scădere relativa a productivităţii muncii industriale si calităţii serviciilor in tarile de origine; exemplu tipic – numărul mic de asistente medicale si infirmiere din spitalele romaneşti duce la un nivel pe zi ce trece mai scăzut al îngrijirii spitaliceşti; există oraşe in care spitalul nu are medic anestezist si comune unde nu exista medic deloc. Cheltuieli suplimentare de bani si timp sunt necesare pentru a pregăti alţi specialişti care sa-i inlocuie pe cei care au preferat sa lucreze in alta tara; dincolo de costuri, formarea unui medic cere un timp îndelungat ceea ce face ca problemele să fie insolvabile pe termen mediu.
• se accentuează deficitul demografic; mulţi dintre cei care pleacă isi reîntregesc  mai târziu familiile sau îşi întemeiază alte noi familii afara si rămân acolo; acest deficit este compensat prin întreţinerea cercului vicios favorizându-se „importul” de lucrători din tari încă si mai sărace. Furtul creierelor (mai recent şi al braţelor de muncă) este contagios. Daca A cel mare ia doctorii de la B cel mijlociu, atunci acesta încerca sa-si acopere lipsurile pe seama lui C cel mic. România nu are probleme de conştiinţă în această privinţă, în ciuda experienţei proprii, de ţară care a suportat o adevărată hemoragie a forţei de muncă calificate. Strategia privind imigraţia  prevede textual un plan de admisie a cetăţenilor din ţările terţe potrivit nevoilor identificate pe piaţa internă a muncii şi promovarea unui sistem eficient de selecţie a celor care vor să urmeze studiile în România „care să-i recomande pentru o viitoare continuare a şederii după încheierea studiilor”.  Singura  noastră problem^ este că nu avem în interiorul Uniunii o ţară mai săracă…

 

            Această descriere a situaţiei ne poate duce cu gândul la concluzia că se poate transforma criza într-o oportunitate – aceea de a readuce acasă o parte importantă a cetăţenilor români care lucrează in străinătate. Doar că un alt lucru nu este foarte clar – despre ce criza este vorba.

 

            Despre care criză vorbim

 

            Criza, cu majusculă, nu afectează doar economia. Ea a invadat şi lumea ideilor, ca să folosim o metaforă. Este folosită drept explicaţie pentru orice. Afirmaţia poate părea surprinzătoare atât timp cât o ţară precum Spania, care găzduieşte astăzi aproximativ 700 000 de români, a fost în mod evident atinsă de criză economică – cu scăderi semnificative ale producţiei şi consumului, şomaj în creştere şi dificultăţi în asigurarea resurselor financiare pentru firme. Din acest punct de vedere, este adevărat că avem toate motivele să anticipăm o întoarcere în masă spre ţara de origine. Deocamdată, procesul este real dar nu are amploarea la care ne aşteptam; singurele cifre sigure pe care ne putem baza sunt cele referitoare la întoarcerea copiilor – se poate verifica daca cei care anterior şi-au însoţit părinţii au fost în acest an reînmatriculaţi în şcolile româneşti (nu deţin o asemenea statistica).

            Rezervele implicit exprimate faţă de existenţa unui fenomen social de revenire masivă a celor care lucrează în străinătate sunt legate de multitudinea crizelor existente şi suprapunerea acestora. Aminteam criza demografică comuna tarii noastre si tarilor dezvoltate; pentru România, trebuie să adăugăm insa succesivele crize politice, adâncirea polarizării economice şi culturale ca semn de criză socială, disparităţile în dezvoltarea regională precum şi între urban şi rural, lipsa unei autentice vieţi comunitare, a serviciilor sociale în slujba cetăţeanului, etc. Trebuie fiecare dintre ele luate in considerare pentru ca  reîntoarcerea în ţară, mai ales a celor care   au o calificare superioară, este dependentă de raportul dintre dificultăţile create de criza economică (la care s-a depăşit deja momentul critic) şi toate celelalte crize, unele reale,  altele imaginate, pe care ar trebui să le înfrunte.

 

            Atitudinea autorităţilor în privinţa muncii în străinătate

 

            În ultimul deceniu, îndepărtarea barierelor din calea liberului acces al forţei de muncă româneşti pe celelalte pieţe europene a fost urmărită cu relativă consecvenţă şi orice realizare în această privinţă a fost considerată un succes; toate guvernele s-au lăudat cu faptul că au creat posibilitatea de a lucra în străinătate pentru cetăţenii români. Deşi perioada a fost caracterizată de creştere economică constantă până în 2009, plecarea peste graniţă a fost receptată ca un fenomen pozitiv, capabil să îmbunătăţească indicatorii macroeconomici – să reducă rata şomajului şi să sporească rezervele valutare. În timp, efectele negative au început să fie conştientizate (lipsa cronică de specialişti în anumite domenii); despre cele mai grave nu se vorbeşte încă – mă refer la faptul că o parte semnificativă a celor care lucrează în străinătate (femeile care lucrează ca îngrijitoare şi lucrătorii necalificaţi din construcţii, în special) lucrează la negru; drept urmare, nu au contribuţii sociale nici în ţările unde lucrează, nici în ţară, nici vechime în muncă înregistrată care să le ofere drept la pensie în viitor; revenirea acestora va reprezenta  peste câţiva ani o adevărată problemă pentru un sistem de asigurări sociale destul de sărac…

            O politică sau politici coerente în privinţa gestionării acestor probleme nu există. Analizând documentele publice ale guvernului, programele, strategiile, etc. cu greu se pot găsi  referinţe. Trebuie să fim de acord cu puţinii specialişti din mediul universitar care au studiat problemele migraţiei (în ţară, ca şi în ţările receptoare); concluziile noastre converg în ceea ce priveşte descrierea stării de fapt:

 

1. Există un deficit normativ – nu există politici explicite ci doar elemente disparate; cele care există se referă în special la imigraţie (cum am precizat mai sus, promovând soluţii cinice de acoperire  pe termen scurt a deficitului de pe anumite segmente de piaţă şi, în perspectivă, a dezechilibrelor demografice)
2. Nu există o viziune formulată şi acceptată cu privire la obiectivele care ar trebui urmărite
3. Politicile relaţionate cu migraţia sunt rupte de cele care tratează problema dezvoltării – nu doar a celei economice ci şi a dezvoltării regionale, vieţii comunitare, etc.
4. Problemele aferente pieţei muncii sunt relativ luate în considerare dar nu şi cele ale cetăţenilor, în sens larg; reîntoarcerea nefiind legată strict de existenţa locurilor de muncă neocupate în ţară  ci a unui mediu comparabil de viaţă socială (educaţie, îngrijire, servicii, locuinţă, spaţiu public de manifestare, etc); bineînţeles, factorul trebuie subliniat, de existenta unor salarii comparabile, chiar daca mai mici
5. Lipsesc datele cu privire la fenomenul migraţionist precum şi un sistem organizat de culegere a acestora. Cu excepţia celor care pleacă prin agenţiile de plasare a forţei de muncă acreditate de minister, practic, oficial nu se ştie unde sunt circa două milioane de cetăţeni
6. Politicile referitoare la piaţa muncii sunt marcate de o viziune neoliberală foarte accentuată şi neatractivă pentru lucrători – relaxare a condiţiilor de concediere, flexibilizare a pieţei cu promovarea formelor atipice de angajare, menţinerea salariului minim la un nivel foarte scăzut în comparaţie cu cele practicate în alte ţări şi cu costul vieţii

 

            Toate guvernele din ultimii ani au eşuat în a folosi politicile europene de dezvoltare regională şi de coeziune, Fondul Social European şi celelalte instrumente comunitare pentru a realiza progresul social care să transforme întoarcerea acasă în cea mai rezonabilă opţiune; economia socială şi dezvoltarea comunitară sunt termeni absenţi din programele guvernamentale. Dezbaterea publică în această privinţă ca şi  cercetarea ştiinţifică care să fundamenteze decizia politică sunt practic absente. Doar situaţiile conflictuale de tipul celor care au avut loc în Italia şi în care românii sunt protagonişti (ca victime sau delicvenţi) readuc tema în atenţia autorităţilor; ea este redusă, din păcate, la aspectul ei tehnic – să dezvoltăm reţeaua de consulate, să soluţionăm aspecte ale relaţiilor cu guvernele ţărilor receptoare, etc.

            O schimbare de atitudine este necesară. O răsturnare firească şi democratică a raporturilor actuale. Cetăţeanul nu poate fi nici oportunitate, nici povară pentru stat pentru că el nu este făcut să servească intereselor guvernelor. Export/importul de cetăţeni, după necesităţile statului, nu este o soluţie acceptabilă teoretic; nu ar trebui să fie nici practic.  Autorităţile au responsabilitatea de a gestiona relaţiile sociale şi resursele naturale, de a amenaja spaţiul public astfel încât toţi cetăţenii să poată trăi în ţara lor iar aceştia trebuie să aibă libertatea să plece atunci când ei decid şi nu când sunt obligaţi să o facă.