Fapt divers

O fetiţă moare la 15 ani şi 13 kilograme ; ştirea apare vreo două zile în topul ştirilor; mai mult din cauza greutăţii cauzată de înfometare, decât a morţii în sine. Fapt divers. Mama vinovată de neglijenţă este pusă la zid; moraliştii acuză; decăderea din drepturile pământeşti este prea puţin pentru mama denaturată; să o acuzăm de omor! Astfel, ne-am spăla conştiinţa şi am rezolva problema; până mâine, când apare alt fapt divers; un tată şi-a ucis fetiţa de patru ani bătând-o cu parul şi picioarele….

„În fiecare copil este o comoară; societăţii îi revine sarcina de a o descoperi”, spunea odată Jacques Delors. Nu era o declaraţie de politician în campanie; descria raportul dintre noi şi lume. Responsabilitatea de a transforma un „boţ cu ochi”, vorba bunicii, în persoană capabilă de autonomie este una socială, nu pur individuală. Reciproca este valabilă; când se întâmplă o nenorocire, este insuficient şi nefolositor să acuzăm doar făptuitorii direcţi; ei pot fi pedepsiţi dar problema rămâne.

Mama, cu retard mintal evident, nu înţelege unde a greşit ducând copilul târziu la spital. În satul în care trăieşte, de oameni săraci, toţi cei bolnavi merg foarte târziu la spital, când nu mai este, adesea, nimic de făcut. Spitalul este departe şi înseamnă bani. Majoritatea nu are bani.

Tatăl-ucigaş, violent şi alcoolic, găseşte că singurul mijloc de a se impune într-o lume care îl exclude este parul… Şi, cum nu poate sau nu are curajul să-l ridice asupra celor mai puternici, îl foloseşte asupra celor slabi – femeia şi copilul; ai săi, nu ai altora. Eu te-am făcut, eu te omor i se pare o extensie firească a singurului drept de proprietate pe care îl are; e dreptul lui sfânt, garantat prin Constituţie; că fiinţele umane nu sunt proprietatea nimănui, nu l-a învăţat nimeni…

Societatea, totuşi, nu trăieşte prin indivizi; trăieşte prin instituţii. Un om poate fi ignorant, bolnav fizic sau psihic, înrăit de viaţa sau pur şi simplu iresponsabil. Oameni care par mai curând neoameni se găsesc pretutindeni. Ei pot fi vinovaţi; copiii lor, nu! Într-o societate sănătoasă, aceste „defecte” sunt corectate de instituţii, de reguli, de obiceiuri.

Faptul divers aduce în scenă tragedia unei societăţii, nu a unei fetiţe ce moare la 15 ani şi 13 kilograme. Un copil poate să moară (şi) de inaniţie într-o comunitate omenească pentru că acea comunitate este pe cale de dispariţie sau profund dis-funcţională; este o simplă aglomerare de fiinţe într-un spaţiu.

Fac un inventar; tatăl (trebuie să fi fost vreunul!), familia lărgită, vecinii, educatoarea care a făcut recensământul copiilor de mers la grădiniţă, învăţătoarea care a făcut recensământul copiilor de mers la şcoală, şefii acestora, asistentul social, medicul, asistenta medicală, instituţiile care se ocupă de protecţia copilului sau a persoanelor cu handicap, primarul, consilierii, poliţistul, preotul… Despre fiecare putem să ne întrebăm unde era şi ce a făcut ca să împiedice tragedia timp de 15 ani. Zeci de întrebări pentru fiecare; şi pentru alţii. Finanţarea educaţiei şi sănătăţii este mereu o problemă; finanţarea serviciilor de informaţii nu este; tragem concluzia că se ştia la cel mai înalt nivel; când mor sau sunt omorâţi copii ar trebui să fie problemă de securitate naţională. Ştim însă că nu este; fiecare trebuie să-şi poarte singur de grijă, ni se spune; atât doar că unii nu pot iar alţii nu ştiu cum…

Nu ne naştem părinţi; pregătirea pentru acest statut nu preocupă societatea. Preferăm să adoptăm teorii comode – instinctul matern ne-ar spune din naştere cum trebuie îngrijiţi şi educaţi copiii. Problema este că nu există instinct matern; dacă ar exista, ne-am putea măcar recunoaşte propria progenitură; nu putem; îi punem o etichetă la mânuţă, să fim sigure că-l alăptăm pe al nostru. Despre instinct patern, nici nu amintim… Oricum, teoria este incompletă; nu precizează nimic despre mijloacele necesare pentru a îngriji copiii; zilnic aproape, mame disperate (dovadă, pentru unii, a instinctului matern) cer ajutor ca să salveze un copil sau un tânăr bolnav; societatea nu le finanţează operaţiile sau tratamentele.

Ignoranţa şi sărăcia, dezinteresul autorităţilor şi nepăsarea generală sunt împreună ucigaşe. Câţiva jurnalişti adevăraţi au sesizat-o deja; ceva le-a scăpat, totuşi. Unde este instituţia cu cea mai mare încredere, unde este preotul, în toată aceste întâmplări?! Mă tem că pietatea creştină este ca şi instinctul matern – o idee comodă şi fără conţinut. O întâmplare trăită îmi întăreşte senzaţia. Se petrece într-un cartier mărginaş; familii cu resurse puţine şi mulţi copii mici. Preotul, foarte activ, bătea frecvent la poartă după donaţii; veneau sărbătorile de iarnă; pregătesc vreo cincizeci de pachete cu de toate pentru copii şi le trimit la biserică; preotul trebuie să ştie mai bine cine s-ar bucura, gândesc. A fost foarte dezamăgit şi nu şi-a ascuns dezamăgirea; mai bine-i trimiteam nişte bani pentru biserica cea nouă…