Farfuridi la el acasă
Puteţi citi şi direct, în Cronica Română de mâine.
„În sfârşit, avem Tratat! După opt ani de dezbateri, victorii, eşecuri, cedări, amânări, optimisme rare şi critici dese, referendumuri organizate şi apoi repetate, europenii au un unic tratat. Proeuropenii din convingere şi vocaţie fi vrut o Constituţie; este dovada că majoritatea celor care au contribuit la elaborarea tratatului iniţial – defuncta Constituţie europeană – nu a trecut prin experienţa românescă. În România, Constituţia nu este zidul de care te loveşti şi care te face să revii la drumul drept, oricând te rătăceşti prin labirintul întortocheat al realităţii; nu pare a fi înţeleasă nici ca anatomie a unei democraţii autentice şi funcţionale. Mai curând, este o bucată de plastilină, la voia sau nevoia oricui vrea să modeleze realitatea după chipul şi asemănarea sa. Nu doar nespecialiştii sau politicienii sunt tentaţi să o utilizeze în scopuri prea pământeşti pentru atributul ei de sfântă; nici instanţa ultimă în materie de constituţionalite nu face excepţie de la interpretările poetice sau, chiar mai frecvent, suspect de interesate; că interesul ar fi cel al justiţiei pentru cetăţeni sau a bunei funcţionari a instituţiilor statului, este îndoielnic.
Euro-optimiştii au în aceste zile satisfacţia că, odată cu ultima ratificare, Tratatul poate intra în vigoare. Conţinutul său este considerat totuşi o victorie a euroscepticilor; el nu reprezintă idealul visat de unii. În ciuda acestui fapt, modificările introduse faţă de tratatele fondatoare păstrează echilibrul necesar între eficienţă şi legitimitate, caracteristic pentru o construcţie politică democratică.
Pragmaticii au impus măsuri care să sporească viteza de reacţie; s-a extins majoritatea calificată în Consiliu la domenii pentru care, anterior, era nevoie de unanimitate; blocarea sine die a deciziilor într-o Europă cu 27 de state membre este mai puţin posibilă. Rolul de contrapondere în raportul internaţional de forţe este mai vizibil acum, după crearea poziţiei de preşedinte a Consiliului European şi a funcţiei de „ministru de externe” pe care o va ocupa unul dintre vicepreşedinţii Comisiei Europene. „Deruta” Casei Albe în legătură cu interlocutorul care ar reprezenta Europa a fost depăşită; în viitorul apropiat, un fir direct transatlantic (nu ştim dacă roşu sau nu) va fi posibil.
În contrapondere, sunt introduse modificări menite să sporească legitimitatea democratică a colosului multinaţional. Cetăţenii europeni capătă drept iniţiativă iar Parlamentele Naţionale dobândesc o bază juridică pentru propria lor implicare în treburile europene; odată cu ea şi impulsul care unora le-a lipsit până acum… Mai important încă este faptul că Parlamentul European obţine egalitatea reală cu Consiliul de Miniştri; codecizia este generalizată, devenind procedura obişnuită de adoptare a legislaţiei; se poate vorbi acum de bicameralismul legislativului Uniunii Europene în sensul propriu al cuvântului. Apropo, despre acest sens propriu ar trebui să vorbim ceva mai mult şi la noi; în caz contrar, mulţi vor vota pentru înlocuirea necunoaşterii cu două camere cu o necunoştere cu o singură cameră; ceea ce nu garantează că va fi mai mică…
Reorganizarea instituţiilor Uniunii a fost făcută sub deviza eficienţei şi democraţiei; sperăm să funcţioneze şi în practică. Schimbările dorite la noi au o altă deviză – democraţia încurcă, daţi-mi mie puterea; suntem sceptici că va funcţiona şi în practică. Modalitatea în care se desfăşoară practica politică în ţara noastră necesită totuşi o schimbare, pe ici pe colo, în punctele esenţiale; criticile permanente pe care le suportă sunt meritate şi neîntâmplătoare. Doar că un pericol ne paşte; modificările instituţionale, ca multe altele, par să nu scape la noi de blestemul tradiţiei – o combinaţie între zisele lui Farfuridi şi teoria formelor fără fond. Adică, să se revizuiască, că oricum nu se va schimba nimic sau să nu se revizuiască, că oricum se va schimba ceva. Problema-i că se schimbă mereu în direcţia inversă aşteptărilor. Şi se va întâmpla astfel până când cetăţenii se vor deştepta şi vor pune piciorul în prag; pragul spre democraţie; şi ea se lasă aşteptată…”
N. Raducanu
Articolul d-nei Cretu are ca subiect un eveniment ce in Romania este total estompat de campania electorala : depasirea ultimului obstacol pentru intrarea in vigoare a Tratatului Uniunii Europene. Este adevarat ca fata de varianta Constitutiei europene prezentata de comisia condusa de fostul presedinte francez Valery Giscard d’Estaing, documentului i s-au adus unele corecturi si precizari necesare. Sa fie oare asta insa o “victorie a euroscepticilor”? Mi se pare ca, de pilda, rezistenta incapatanata depusa de presedintele ceh, V. Klaus, pentru a nu se putea contesta juridic niste decizii adoptate – cu peste 60 de ani in urma – de guvernul de pe atunci al tarii sale, atitudine care a fost prezentata de mass-mediile occidentale drept un capriciu de batran ramolit, a fost (si va continua sa ramana) un exemplu si pentru alti sefi de state de ceeace inseamna atitudine demna, verticala, a unui om politic responsabil. Si ca integrarea europeana nu inseamna abandonarea totala a apararii suveranitatii, atunci cand deciziile de la Bruxelles intra in contradictie flagranta cu interesele propriei natiuni. Oare s-ar fi putut imagina o atitudine analoaga in probleme ce ii afecteaza pe romani din partea actualului presedinte al Romaniei? Atunci cand agricultura Romaniei este pe dric, cand firme straine cumpara suprafete imense de terenuri agricole in judetele din vestul tarii si cand 70% din alimentele ce se consuma in tara provin din import, s-a vazut cumva un gest, din partea celui cu functia suprema in stat, de a solicita la Bruxelles adoptarea de masuri de protectie a fermierilor si micilor producatori de produse agro-alimentare romani? Rolul sefului statului la intalnirile la nivel inalt ale celor 27 de reprezentanti ai tarilor UE nu este doar cel de a spune mereu : da. Nu este deloc deplasat a ne aminti totusi aici ca, in conditii incomparabil mai grele, seful statului roman – cu 30-40 de ani in urma – se opunea intentiilor Moscovei de a dicta prin CAER politica atat externa, cat si interna a tarilor satelite.
Iata de ce nu e lipsit de interes a vedea modul in care se va aplica la noi ideea ca “parlamentele nationale dobandesc prin Tratat o baza juridica pentru propria lor implicare in treburile europene”. E de mirare ca ele nu aveau pana acum o asemenea baza juridica, dar inseamna oare ca deciziile de la Bruxelles sau recomandarile P.E. de la Strasbourg abia acum vor trebui sa treaca spre aprobare prin parlamentul de la Bucuresti? Chiar si aceasta simpla chestiune, a unui profan nedumerit, arata utilitatea unor articole ca acesta pentru lamurirea opiniei publice cu privire la spatiul de miscare lasat institutiilor tarii in urma acestui Tratat.
gabicretu
@Dl. Raducanu,
Aveti dreptate si nu aveti dreptate in acelasi timp. Suveranitatea este folosita deseori impotriva cetateanului de rand. Sa nu uitam ca razboaiele au fost declarate in interesul celor puternici si bogati dar platite cu sangele si sudoarea celor saraci.
In cazul Uniunii, eu prefer sa cred ca este o constructie in mers, nu ceva gata. Este evident ca cei care au aderat mai tarziu nu mai pot schimba trecutul. Dar nu i-a obligat nimeni sa adere. Au pus in balanta avantajele si dezavantajele si au considerat ca este o cale demna de urmat. In acelasi timp, intelegerea Uniunii ca o organizatie interstatala ne impiedica sa vedem realitatea – exista deja o entitate noua, favorizata de piata unica si de libera circulatie. In aceasta noua entitate politica nu se mai confrunta (!?) germani si francezi, romani si unguri; este mai curand o alianta transnationala a capitalului (servit de Comisie) si o dezbinare relativa a celor ce traiesc din munca (mentinuta cu ajutorul ideilor nationaliste). Va garantez ca o corporatie precum Vodafone, sa zicem, nu foloseste criterii nationale…
UE are un legislativ „bicameral” propriu pentru competentele care ii sunt stabilite prin Tratate (Parlamentul European, ales direct de cetateni, si Consiliul Uniunii Europene, reprezentand statele membre). Regulamentele si directivele (asa se numesc legile europene) sunt obligatorii pentru statele membre. Regulamentele se aplica direct, in forma lor, directivele trebuie transpuse in legislatia interna; aici intervine parlamentul national pentru a adapta si asigura aplicabilitatea prevederilor.
Dupa noul Tratat, se creaza o baza a interventiei inainte de adoptare. In momentul in care Comisia Europeana vine cu o propunere, parlamentele nationale pot participa cu opinii la consultarile prealabile si dau un aviz privind respectarea subsidiaritatii si proportionalitatii. Daca 1/3 din parlamente spun ca este o problema, propunerea se revizuieste. Mai colaboreaza cu PE in exercitarea controlului democratic al unor institutii care sunt europene din zona neexclusiva (Europol, Eurojust). Poate participa la dezbaterile si deciziile legate de extinderea viitoare a Uniunii, etc.