Nou eseu despre orbire sau de ce nu trebuie să conducă economicul societatea

Argumentele care spun că instrumentele furnizate de economie sunt improprii pentru înțelegerea și conducerea unei societăți sunt numeroase; o țară nu-i o afacere. Pentru adepții din ce în ce mai vocali ai economismului de la noi, lucrul nu pare deloc evident; nu vor deloc să vadă realitățile care le dovedesc lipsa de temei a credinței; prima realitate este că teoria lor economică salvatoare nu se aplică nici măcar în domeniul lor de analiză – în economie. Nu susțin că orice știință economică este sortită de principiu eșecului; spun doar că știința economică dominantă astăzi împinge societatea spre eșec dintr- un motiv simplu – supozițiile ei, care au rolul unor axiome, sunt false. Aici vom interoga doar una dintre ipotezele centrale – oamenii și firmele se comportă ca niște agenți raționali iar rațiunea acestor alegeri este interesul lor.

Realitatea arată că nu toți oamenii fac alegeri, raționale sau nu; în foarte multe cazuri alții aleg în locul lor iar ei nu au posibilitatea unui control democratic asupra acestor decizii chiar dacă ar dori și avea capacitatea să-l exercite. Cei care își fac o asigurare privată de bătrânețe nu pot controla ce fac fondurile de pensii private cu banii lor; doar reglementările stricte pot preveni riscurile investiționale exagerate sau fraudele flagrante care-i pot lăsa fără pensie. Dar, în democrațiile reprezentative, aleșii sunt din ce în ce mai mult obligați și legați de cei care le finanțează campaniile; cum aceștia nu sunt pensionarii, reglementările sau nu se fac, sau nu se aplică. Acționarii nu pot controla decât în limite foarte înguste ce fac managerii cu banii investiți de ei în companii; nici măcar pe managerii incompetenți nu-i pot da afară fără despăgubiri uriașe. Deponenții nu pot alege bănca unde să-și păstreze banii în siguranță atât timp cât separarea dintre băncile comerciale și cele de afaceri a fost desființată; cele mai riscante operațiuni financiare se fac și cu banii lor; dacă ei ar fi vrut asta, investeau la bursă, nu constituiau un depozit bancar. Aceste categorii de proprietari dețin majoritatea capitalurilor investite în economie; i-am luat drept ilustrare pentru că teoria economică ne spune că proprietarul decide! Despre cel care are doar forța sa de muncă în proprietate putem lansa ipoteza că ar decide chiar mai rar…

Dacă alegerile care se fac sunt raționale și care sunt interesele fiecăruia este mult mai problematic. Totuși, nu este pentru nimeni o problemă să observe cum criteriile economice nu direcționează banii și resursele spre ceea ce realmente are nevoie societatea. Agenții economici exploatează toate slăbiciunile oamenilor și nu sunt interesați să le cultive calitățile; dacă oamenii fumează, joacă la cazino sau sunt bețivi, cu atât mai bine pentru piețe! Investiția în companiile de tutun sau în producția de alcool va fi foarte profitabilă! Când oamenii preferă mașinile personale prea mari și consumatoare de benzină transportului cu metroul, companiile care le produc vând mult și cu profit; externalitățile produse în fiecare caz în parte – cancerele pulmonare, bolile pancreatice, accidentele sau distrugerea mediului social și natural – nu sunt în responsabilitatea lor pentru că … oamenii au ales; despre miliardele cheltuite pentru publicitate și măsurile concurențiale incorecte de eliminare de pe piață a alternativelor sănătoase, economicoase sau nepoluante nu se spune nimic! Rațiunea economică – a se citi profitul mare pe termen scurt – primează.

Îndoiala asupra raționalității deciziilor se aplică și persoanelor, nu doar companiilor. Întâlnim frecvent oameni inteligenți și educați care se raliază cu ușurință temelor lansate de puternicii zilei, le preiau și le cultivă; cu întreaga sinceritate și împotriva propriilor interese. Cred, de exemplu, cu convingere că și cei care se găsesc la limita supraviețuirii trebuie să strângă cureaua ca să salveze piețele; nici nu-și pun întrebarea dacă la curea – acolo se țineau pe vremuri banii – există ceva rezerve; nici dacă reducerea cererii este o bună opțiune atunci când firmele mici și mijlocii – dependente de consumul săracilor – se închid unele după altele și atrag după ele șomaj sporit, taxe și impozite în scădere și celelalte rele cunoscute. Se bucură precum copiii că leul a crescut cu un cent față de euro. Pentru cei care au credite în euro reacția pare rațională și chiar este, teoretic și individual. Întărirea leului nu este însă semnul unor tendințe pozitive în economie sau societate; mai curând, este o măsură economică ce declanșează un lanț de cauze și efecte a căror rațiune nu o găsim – importurile sunt favorizate, exporturile sunt frânate, competitivitatea produselor românești scade pe piețele externe, deficitul comercial crește; în aceste condiții, putem anticipa că ratingul de țară se va deteriora și creditele pe care statul (și nu doar el) trebuie să le angajeze se vor scumpi; deficitul bugetar se va menține; toate, sunt pe pielea românilor. De ce este și în interesul lor ar putea să ne explice măcar BNR, folosindu-se de teoria alegerilor raționale; cum rațiunile sunt diferite în funcție de interese, am putea înțelege pe ale cui le servește…

PS

Textul de mai sus vă amintește textul de mai jos.

S-au mai văzut – pe ici pe colo – situaţii care ne făceau să gândim că mulţi iau ţara ca pe o afacere; ca pe propria lor afacere; inclusiv guvernanţii… Ţării însă, nu-i era bine. Cel puţin moral, atitudinea a fost denunţată şi condamnată. Totuşi, în timpul din urmă, se observă că faptul a devenit perfect acceptabil; chiar dezirabil. Motivele sunt neclare şi ar trebui desluşite.

Sunt numeroşi cei care susţin următoarea teză: cine este bun pentru ceva este bun pentru orice. Mai specific; cel care excelează în sectorul privat este foarte potrivit să gestioneze şi treburile publice. Şi mai specific; cei capabili să conducă o fabrică sau o bancă sunt tocmai buni să guverneze; multe nume s-au vehiculat în acest sens. Concret: cei care au pregătire să conducă o afacere, chiar dacă nu au făcut-o vreodată, sunt cei mai buni prim miniştri.

Unii se autoiluzionează deja imaginându-şi performanţele pe care managerul – prim ministru le va atinge. Acesta va lucra perfect ştiinţific, fără abateri de la litera cărţii învăţate cu sârguinţă; va fi imun la toate devierile de la reguli pe care guvernele le fac sub presiunea diverselor grupuri de interese; bineînţeles, nu va accepta intruziunea unor elemente exterioare, de ordin exclusiv politic, precum respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Orice principiu necuantificabil în bani va fi considerat vorbă goală. Ştiinţa conducerii este matematică curată.

Drept urmare, departamentul de resurse umane nou înfiinţat va face o analiză riguroasă a populaţiei ţării. Va calcula numărul de cetaţeni necesar pentru a maximiza eficienţa economică; vor fi reţinuţi cei capabili să aducă venituri şi să nu genereze cheltuieli. Se va prefera contractul de ţară pe perioadă determinată; presupune puţine obligaţii şi multe drepturi ale angajatorului. Cetăţenii excedentari vor fi expatriaţi; eventual li se va achiziţiona un bilet de călătorie dus spre alte zări. Investiţia în copii va fi considerată inutilă; dă rezultate improbabile şi doar pe termen lung; în condiţiile unui excedent de forţă de muncă pe piaţa mondială, aceasta va fi suplinită în viitor prin importuri ieftine… Dar, întrucât copiii totuşi există, un export selectiv al acestora poate fi luat în considerare.

O oarecare dificultate va genera partea imobilă, îmbătrânită, a populaţiei; aceasta are un ataşament, absolut nejustificat, faţă de locul în care s-a născut; în plus, prezintă serioase dificultăţi fizice când vine vorba de a-l părăsi. Analiza economică este însă liniştitoare în această problemă; ea va dispărea, pe căi naturale, pe termen scurt şi mediu; drept urmare, adoptarea oricăror măsuri pozitive în sprijinul categoriei respective este risipă; se trece la probleme soluţionate.

Factorii aleatori care afectează eficienţa ţării administrate vor fi prevăzuţi şi limitaţi la maxim; cu precădere, se vor avea în vedere femeile de o anume vârstă, pentru că pot să nască copii şi multiplică cheltuielile, şi săracii, pentru că nu corespund modelului economic de individ autonom, care nu depinde de nimeni.

După toate aceste decizii ştiinţifice, financiar fundamentate, experienţa îl va pune pe tehnocratul nostru în faţa unei realităţi neaşteptate, provocatoare din toate punctele de vedere: românii selectaţi după criterii manageriale nu sunt totuşi nemţi. Dar, Evrika!Teoria economică la modă în ultimele decenii are o soluţie infailibilă de rentabilizare pe termen scurt într-o asemenea situaţie – delocalizarea; se împachetează totul şi se mută în altă ţară…

Un lucru nu este scris în nici o ştiinţă – cum poate să fie o ţară mutată în altă ţară…

Concluzia nu mai are nevoie de nici o justificare teoretică. O ţară este altceva decât o fabrică sau o bancă; altă ştiinţă trebuie să fie aplicabilă; criza ne-a arătat doar că cea infailibilă, pe care o deţin finanţiştii, nu a putut opri nici falimentul băncilor şi fabricilor pe care ei le conduceau; doar i-a îmbogăţit nelimitat pe unii şi sărăcit mai mult pe alţii. Guvernele, netehnocrate – pe ici pe colo – au mai salvat câte ceva. Oare ce-ar trebui să se mai întâmple ca să nu mai întreţinem iluzii?! ( Țara ca o afacere, pe acest blog, pe undeva,  și în Cartea blogurilor politice )

86 comentarii la “Nou eseu despre orbire sau de ce nu trebuie să conducă economicul societatea”

  • Bibliotecaru

    @ Gabi Creţu

    Stimată doamnă,
    De când tot spun eu asta. Mai precis de când tot spun eu că preşedintele, Guvernul şi Parlamentul nu sunt instrumente economice. Dimensiunea statului trebuie să aşeze principiile după care trebuie să funcţioneze societatea şi nu să facă economie. Bine că, în sfârşit, cineva (altcineva decât mine) începe să înţeleagă că sensul guvernării nu este prosperitatea socială, ci o societate funcţională. Atunci când politicieni îşi vor înţelege, fiecare, atribuţiunile, non-politicienii (adică simpli cetăţeni) se vor ocupa în sfârşit şi de partea economică.

    De „1 mai muncitoresc” este pregătit de apariţie un post despre statul intervenţionist numit „Economia de paiaţă”.

    Nu pot da link, pentru că încă nu a apărut, dar vă invit să-l citiţi. Este, măcar un pic, interesant şi are legătură cu cele scrise aici (doar că din punctul de vedere al legilor economice).

  • gabicretu

    @Biblio,
    Sunt curioasă să văd asemănările; cred că e o lectură diferită a articolului meu.
    Cetățenii ar putea și ar trebui să se mai ocupe și cu arta, cititul, scrisul, cântatul, plimbatul și multe alte lucruri omenești, pe lângă cele economice; și cu politica!
    Ceea ce spuneam este un lucru mult mai simplu – că legile economice nu sunt legi nici pentru economie; cu atât mai mult, nu pot fi extrapolate la societate în ansamplul ei (ceea ce se încearcă în acest moment mai mult decât oricând).

  • Bibliotecaru

    @ gabicretu

    Eu vorbesc acolo despre economie, principii economice, intervenţia statului în economie… totul sub prisma economiei de piaţă şi a faptului că statul nu ar trebui să intervină în a stabili politici economice. Sunt lucruri pe care oamenii nu prea le intuiesc pentru că, de-a lungul anilor, deceniilor, chiar secolelor, cutumele nu au dezvoltat şi înţelegerea fenomenului, numai ştirea banală şi greşit (mincinos) explicată.

    Nu mai ţin minte exact (l-am scris acum ceva timp şi memoria mea nu mai e ce a fost, scleroza a făcut ravagii) dar cred că am subliniat faptul că în Constituţie nu se vorbeşte nicăieri de voinţa politică a Partidelor Politice, ci doar de „voinţa politică a cetăţenilor”. De asemenea cred că subliniam că pluralismul în Constituţie nu înseamnă mai multe partide cu mai multe doctrine politice, ci „un pluralism în SOCIETATEA românească”, adică al părerii cetăţenilor. În sfârşit, este probabil să fi subliniat faptul că partidele nu ar trebui să ia decizii de natura guvernării societăţii, ci ar trebui, conform principiilor democratice, să execute voinţa politică a cetăţenilor.

    Politica ne tot minte, de 20 de ani, că democraţie înseamnă să votezi. Românii votează de foarte mult timp, în acest timp însă nu a fost până acum democraţie „pe bune” altfel decât mimată nici măcar cinci minute, ba chiar au fost câteva dictaturi „pe bune”, sau ar trebui să spun… „pe faţă”.

    Politicienii trebuie să înveţe să renunţe la a mai avea o voinţă politică personală, ei trebuie să transpună în lege şi principii ceea ce vrea poporul. În momentul în care Guvernul îşi angajează răspunderea pe cele mai importante legi sociale, atunci vorbim, fără putinţă de tăgadă, de o dictatură avansată. De exemplu, Ceauşescu a avut două legi ale învăţământului, adoptate de Marea Adunării Naţionale, nu a avut curajul să treacă aceste legi prin decret, chiar dacă, pe alocuri, decretele mai modificau şi astfel de legi importantă.

    Dacă avem nevoie de democraţie în România şi nu e totul o vorbă în vânt care să ascundă o oligarhie a oamenilor politici, aceste lucruri trebuie spuse…

    Poate că am spus acele lucruri acolo, sau în alt articol… că am scris foarte mult în ultimul timp şi sunt cam obosit, se amestecă toate în mintea mea.
    Oricum, orice aş spune, nu mă ascultă nimeni în mod real, mai ales clasa politică, mai ales cei care au forţa de a produce o schimbare de mentalitate în rândul politicienilor şi al cetăţenilor.

    Asta e.

    Oricum, urmăriţi articolul de pe 1 mai 2011. Până şi mie mi-a plăcut, iar documentarea, care nu a fost deloc uşoară dat fiind că nu sunt absolvent de ASE, a durat mai multe zile în care am aflat lucruri pe care nu le bănuiam înainte de a începe. Îmi pare rău că a trebuit să tai foarte mult din el… dar asta este viaţa.

  • N. Raducanu

    Contradictia dintre forta atribuita politicului, cu reprezentanti alesi ai poporului, si puterea reala a economicului, prin persoane ce trag sforile din umbra, nu a fost semnalata pentru prima oara de “bibliotecaru”, care isi afirma mai sus paternitatea. Ea a fost semnalata mai demult de Marx, care vorbea despre parlamentari ca despre “niste imputerniciti ai capitalului”. De atunci aceasta situatie anormala a fost strigata si contestata cu exasperare de multi ganditori. Conceptul drag al dreptei este ca societatea liberala reprezinta forma suprema a democratiei. Dar tocmai democratia trece in zilele noastre printr-o profunda criza, aratand in fond o veritabila mutatie culturala si istorica. Marturisirile de neputinta ale oamenilor politici si restrangerea crescanda a puterilor statului in favoarea pietei si a institutiilor internationale insarcinate cu desvoltarea acesteia, fac sa se reduca spatiul democratiei. Democratia, ca forma de conducere a societatii de catre popor si pentru popor, a intrat in crepuscul prin delegarea puterii unor instante de experti vagi si indepartate, tehnocratice sau economice. Individualismul contemporan si implozia contractului social sub efectul mondializarii economice, il lasa pe om „prizonier al singuratatii sale“, dupa cuvintele lui Hegel. Si chiar daca cetatenii resimt difuz aceasta deposedare, ei nu reactioneaza, dand astfel dreptate lui Jean Rostand : „Daca refuzi sa-ti duci propria lupta, atunci vor face din tine un luptator pentru o cauza care nu e a ta“.
    In domeniul economic, nu mai exista nici o contestare, chiar limitata, a principiilor economiei de piata, iar in domeniul institutional, este pus in discutie insasi idealul republican, prin admiratia multimii in fata spectacolelor inscenate de monarhi. Social-democratia se dovedeste din pacate incapabila sa se opuna acestei tendinte. Tot ce pot spune conducatorii ei este : “Capitalismul este o forta care merge, dar nu stie incotro. Noi vrem sa-i conferim acestei forte un sens, adica in acelasi timp o semnificatie si o directie“. Nu se mai vorbeste deci ca odinioara despre transformarea radicala a societatii, ci principala sa ambitie este sa dea o directie capitalismului. Se repeta ca, fata de trecut, lucrurile s-au schimbat. Dar pe masura ce teologia neoliberala a lasat sa se creada ca un capitalism dezlantuit e imuabil ca o lege fizica (piata trebuie liberalizata, asa precum marul trebuie sa cada din pom pe sol), istoria voluntarismului politic a fost sistematic asociata exceselor sale totalitare. Nu se mai aminteste nimic insa despre anii in care poporul cucerea, pas cu pas, ziua de munca de opt ore, concediile platite, asigurarile sociale si alte drepturi ce astazi ii sunt contestate. Sarcina stangii ar fi sa se franeze forta ideologiei liberale pure si dure.

  • Bibliotecaru

    @ N. Raducanu

    În ceea ce mă priveşte faceţi o dublă greşeală. Eu nu mi-am asumat paternitatea la nimic, spuneam doar că nimeni nu mă ascultă, nimeni nu-mi dă atenţie… Cea de a doua greşeală nu face altceva decât să dovedească acest lucru. Eu nu vorbeam despre „parlamentari” şi, în nici un caz, ca „împuterniciţi ai capitalului”.

    Am să dezvolt un pic…

    Sistemul democratic este, în conceptul său, un echilibru între dreptul public şi cel privat (şi nu folosesc cuvântul drept în sens juridic, ci în sensul comun al cuvântului). Dreptul privat este cel liber (în interiorul dreptului privat fiecare face ce vrea şi este dreptului să facă ce vrea) şi dreptul public cel este obligatoriu (nimeni, oricine ar fi el, nu se poate abate de la conceptele dreptului public). Chestiunea este că în democraţie dreptul public nu mai este definit de o persoană sau de un grup de persoane, ci de întregul popor. Cu alte cuvinte, poporul stabileşte regulile de comportament social de care chiar el să ţină seama. Chiar dacă cineva este bine intenţionat şi doreşte binele poporului român, chiar dacă este cel mai inteligent după planetă şi are şi soluţia irefutabilă de bunăstare… el nu are voie să-şi impună soluţia sa, soluţia trebuie să vină tot timpul de la popor, în sensul că poporul trebuie să aleagă dintre toate soluţiile posibile.

    Ceea ce se întâmplă astăzi în România este cam aşa…

    Câteva zeci de mii de oameni vin şi spun: „Eu îmi asum cutare funcţie, vreau să o exercit… Mă votaţi?” Şi poporul îşi da, sau nu, votul. Poporul votează pe cel care făureşte societatea sa, mai ales în zona dreptului public, dar aşa ceva nu înseamnă democraţie. Democraţia ar trebui să însemne un vot acordat formei dreptului public.

    Să luăm un exemplu absurd. Să spunem că apare nevoia socială ca toate clădirile să fie vopsite în aceiaşi culoare. Calea alegerilor, cea care se întâmplă astăzi, este că vin cinci candidaţi importaţi (cu şanse) care promit că lucrarea va ieşi minunată, şi toată lumea va fi mulţumită („Să trăiţi bine!”). Oameni votează… care partidul, care carisma candidatului, care nivelul de încredere pe care îl are în candidat, care conform gradului de percepţie al profesionalismului… fiecare cu criteriile lui. Alţii stau acasă pentru că nu mai cred că votul schimbă ceva. După alegeri cel ales vopseşte clădirile în culoarea pe care o alege el şi nimeni nu mai poate schimba culoarea impusă de cel ales. Calea normalităţi ar fi ca în alegeri să vină candidaţi care să propună culori şi cetăţenii să vină să voteze culoarea pe care o doresc pentru clădiri şi nu candidatul. Cetăţenii ar trebui să nu se intereseze de competenţă, pentru că partidele nu ar trebui să-şi permită să propună pe cineva care nu are înalte competenţe, şi nici pentru bunele intenţii, pentru că partidele nu ar trebui să-şi permită să propună şarlatani, cetăţenii ar trebui să se concentreze numai şi numai pentru cum va arăta viitorul lor.

    Dacă ne întoarcem în trecut la zorii democraţiei, greci se adunau pentru a-şi rezolva problemele sociale apărute şi nu pentru a încredinţa „puterea” în mâna cuiva… după care 4 ani să doarmă liniştiţi ştiind că „alesul” veghează la treburile cetăţii. Dimpotrivă, cel care devenea un vector de opinie după care se luau toţi… era îndepărtat din cetate ca element dăunător, pentru o perioadă mare de timp. Se evita astfel un război politic (cam cum este astăzi în România), se evita astfel tirania…

    Asta nu vor politicienii să înţelegem, că nu trebuie să votăm oameni, găleţi, sticle cu ulei, mai nou am înţeles că şi biciclete. Ar trebui să votăm cum anume ne rezolvăm problemele care apar, să alegem dintre legile importante ale României… nu să facă alţii Codul Penal şi Civil, Legea Educaţiei, Legea Salarizării Unice, să desfiinţeze spitalele, şcolile… mă rog, le ştiţi mai bine… şi noi să stăm cu neputincioşi pentru că democratic cetăţenii nu pot da nici preşedintele jos fără acordul parlamentarilor, nu pot schimba nici premierul, nu pot schimba nici chiar parlamentarii, nici consilierii locali sau judeţeni… NU AU VOIE SĂ FACĂ ALTCEVA DECÂT SĂ ŢIPE PE STADĂ, şi asta este, cum deja a devenit evident de mulţi ani, INUTIL.

    Aici este problema democraţiei. Ar trebui să ajungem la o societate auto-determinată de popor şi ajungem de fapt la un alt tip de oligarhie politică, numai aparent diferită de cea de dinainte de 1989.

    Aici este problema de mentalitate. Nici politicienii nu au mentalitatea democratică, nici cetăţenii nu au mentalitatea democratică. Numai că în loc să învăţăm să căpătăm mentalitatea democratică, în societatea românească continuă acelaşi joc… se ia una bucată sistem oligarhic şi se lipesc peste tot etichete cu pe care scrie sistem democratic.

    Cum poate deschide cineva Constituţia României…

    ARTICOLUL 2 – Suveranitatea
    (1) Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum.
    (2) Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea in nume propriu.

    … şi apoi să spună că trăim într-o democraţie ştiind cum funcţionează societatea românească, o ţară în care singurul lucru în care este implicat poporul este mascarada alegerilor ce justifică preluarea puterii şi suveranităţii statului de către politicieni?

  • N. Raducanu

    Ma cam dezamageste argumentatia de mai sus a d-lui Gh. Florescu (« Bibliotecaru »), caruia ii citesc cu regularitate excelentul blog si pe care il admir. Dar, decat atat de multe fraze, ar fi fost mai simplu sa ne spuna ca dansul doreste ca in locul democratiei reprezentative sa fie introdus sistemul democratiei directe (participative)? Adica – dus la extrem – sa se desfiinteze parlamentul si fiecare lege sau decizie in stat sa fie luata prin referendum. Numai ca sistemul democratic reprezentativ, cu toate defectele lui, functioneaza in majoritatea tarilor, de unde l-am copiat si noi, din motive practice. Dupa cate stiu doar intr-o singura tara sistemul democratiei directe este aplicat, dar si acolo partial, si anume in Elvetia, deci intr-una din cele mai bogate tari din lume, care isi poate deci permite sa tina 4-5 referendumuri pe an pentru diverse probleme. Cum ar fi, de pilda, dreptul de a vota al cetatenilor straini stabiliti pe teritoriul elvetian sau dreptul cetateanului de a-si tine in casa pusca cu care face periodic exercitii militare. Dar nu demult “bibliotecarul” facea apel, pe blogul dansului, la masele de cititori pentru strangerea a 20.000 de aderenti care sa sustina (oare cum? tipand pe strada? semnand petitii?) schimbarea constitutiei si aplicarea noului sistem de exprimare nemijlocita a vointei poporului, eventual chiar si in probleme ca alegerea culorii fatadelor cladirilor (excelent exemplu de inflacarare a maselor largi populare!). Este emotionanta, pe de alta parte, increderea nelimitata a dansului in intelepciunea populara, intr-o tara in care totusi se vede aproape zilnic ce ravagii a facut manipularea timp de 20 de ani a mentalitatilor. Nu doresc sa reamintesc aici cazuri din istorie in care, in tari cu mai veche traditie democratica decat noi, vointa poporului a fost folosita, prin alegeri sau referendum, pentru violarea sau desfiintarea democratiei.

  • gabicretu

    @Pe mine nu mă dezamăgește nici nu mă uimește dialogul de mai sus. Chiar dacă nu mă privește direct, cred că sunt necesare câteva comentarii:
    1. democrația participativă este, fără îndoială, forma ideală a democrației; ea nu trebui însă confundată cu democrația referendară (în care unica participare rămâne aceeași – votul – cu diferența că este dat mai des); nu e vorba de aprobare/respingere ci de construire a soluțiilor împreună.
    2. democrația participativă nu exclude democrația reprezentativă în societățile noastre foarte numeroase, pentru nivelurile înalte de decizie
    3. democrația reprezentativă actuală funcționează dar cu o precizare – nu mai este reprezentativă; recomand un excelent articol al lui Stiglitz pe tema celor care conduc, ca aleși, America de astăzi – se numește, cred, Off 1%, by 1%, for 1% (Dintre cei 1%, cu sprijinul celor 1%, pentru cei 1%). 1% reprezintă, se înțelege, cei mai bogați 1% dintre cetățenii SUA. La noi s-ar putea adapta, probabil, înlocuind primul procent cu prima miime.
    4. democrația participativă ar rezolva și problema limitelor pe care le au astăzi partidele, ca structuri politice care tind să se reprezinte pe ele însele (și doar vârful lor) în loc să-i reprezinte pe ceilalți și să propună modele alternative în mod real de organizare socială
    5. Îndoiala asupra capacității poporului de a decide nu mi se pare întemeiată; cred că este o confuzie; inteligența colectivă este net superioară sumei inteligențelor individuale; cooperarea duce întotdeauna la un rezultat intelectual (comun) superior celui abținut prin competiție între indivizi izolați. Problema este să se dezvolte dialogul, locurile de dezbatere publică autentică, să crească și capacitățile individuale (prin educație și exercițiul participării și exprimării publice); nici nu înțeleg cine ne-a spus până acum că reprezentanții din diversele organe alese sunt mai competenți decât toată societatea la un loc… Chiar și sondajele de opinie – care măsoară doar opinii individuale, nu rezultatele unei dezbateri publice – arată de multe ori că opinia cetățenilor este mai echilibrată, mai realistă și mai nuanțată decât a decidenților ( nu vorbesc de cazul diverselor manipulări făcute cu ajutorul lor).

  • Bibliotecaru

    @ N. Raducanu

    Stimate domn,
    Nu ne înţelegem. Eu nu vorbeam despre o schimbare de lege, constituţie sau sistem instituţional, ci despre cum ar trebui să funcţioneze societatea românească aşa cum este ea dimensionată în acest moment, prin Constituţia şi legile aflate în funcţiune.

    Eu vorbesc despre democraţia reprezentativă şi nu despre democraţia directă.

    Eu spuneam că sistemul de vot (cel care conduce la democraţia reprezentativă) nu trebuie să aleagă politicieni, partide politice, figuri carismatice, mită politică, sau pe vărul Pantelică, ci reprezentanţi care să susţină conceptele politice ale celui care votează. Democraţia reprezintă un transfer de voinţă politică de la cetăţean la reprezentantul cetăţeanului care trebuie să EXERCITE acea voinţă politică, politicianul nu-şi poate exercita propria voinţă politică şi nici voinţa politică a partidului său, ci doar voinţa politică pe care a primit mandatul.

    Am să dezvolt pentru a înţelege mai bine.

    De exemplu, pe legea educaţiei (sau cele patru coduri, legea pensiilor, sau orice lege importantă vreţi dvs.) fiecare dintre cele trei partide mari a avut o variantă proprie de lege (de iniţiativă legislativă). Ei bine, aceste trei variante nu au fost cunoscute de cetăţeni ÎNAINTE DE A-ŞI ACORDA VOTUL către un reprezentant (şi aici este problema pe care o semnalez), cetăţeanul nu ştia că votând pe X se schimbă examenele, se fac 12 ani obligatorii plus clasa premergătoare şi altele care sunt. Numai dacă ar fi ştiut cel ales ar fi fost reprezentant în Parlamentul României, pentru că ar fi reprezentant punctul de vedere al celor care l-au votat. Pentru ca votul în Parlament pe o lege importantă (nu mă refer aici la legile uzuale, ci doar la cele esenţiale în societate) să fie reprezentarea voinţei populaţiei, este absolută nevoie ca cetăţeanul să voteze un anumit candidat pentru varianta lui de lege şi nu pentru altceva, astfel încât susţinerea reprezentantului să fie de fapt o susţinere pentru proiectele legislative pe care acesta le susţine. Dacă onor candidaţii ar fi prezentat în campania electorală, nu kilometri de autostradă şi nici cât de mult se vor creşte pensiile şi salariile şi alte promisiuni din schema „totul va fi bine!”, ci iniţiative legislative, aşa cum se depun ele în parlament… atunci cetăţenii nu ar alege politicieni şi nici membri de partid, ci candidatul care au legile cu care fiecare este de acord.

    Ce spune constituţia…
    ARTICOLUL 8 – Pluralismul si partidele politice
    (1) Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale.
    (2) Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii. Ele contribuie la definirea si la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei.

    Constituţia spune că garanţia democraţiei constituţionale este pluralismul ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ. Nu vorbeşte de pluralismul partidelor politice, ci de fapt că cetăţenii trebuie să aibă opinii diferite care, într-un fel sau altul, să fie negociate democratic.

    Şi ce se mai spune… Se mai spune că partidele contribuire la definirea voinţei politice a cetăţenilor, adică identifică problemele în funcţionarea societăţii. Se mai spune că partidele politice contribuie la EXPRIMAREA voinţei politice a cetăţenilor, adică ceea ce spuneam mai sus, prezintă cetăţenilor soluţiile pentru rezolvarea problemelor şi, prin vot, cetăţenii aleg soluţiile pe care le cred mai bune. În momentul în care politicienii aleg soluţiile fără să întrebe cetăţenii (adică ce fac acum), înseamnă că ei îşi impun propria voinţă politică.

    Cuvântul VOINŢĂ este de trei ori în constituţie şi, de fiecare dată, ataşat poporului. NICĂIERI nu se spune că aleşii, politicienii, guvernanţii, ar trebui să aibă voinţă. Voinţa este numai a poporului.

    Cuvântul PUTERE este folosit de două ori în sens instituţional. Nu scrie nicăieri că aleşii sau politicienii câştigă puterea statului, pentru că ar câştiga şi suveranitatea… Politicienii sunt simpli executanţi ai voinţei poporului, nu ar trebui să facă nimic de capul lor.

    Spuneam că fiecare candidat prezintă în campania electorală iniţiativele legislative pe care le va susţine în Parlament.
    Şi atunci, dacă pentru o lege cetăţenii sunt de acord X% cu varianta candidatului 1, Y% cu varianta 2, Z% cu varianta 3… şi aşa mai departe, cetăţenii vor alege între variantele de lege şi nu neapărat între cei care susţin anumită lege sau partidele ce susţin candidaţii. Candidatul nu promite nimic altceva decât că, o dată ce a ajuns în parlament, îşi va susţine variantele legislative pe care, chiar el, le-a propus în campanie, depunând iniţiativa legislativă pe care a prezentat-o în campanie. NIMENI nu poate împiedica un parlamentar să depună o iniţiativă legislativă. A intrat în Parlament, atunci îşi depune iniţiativele pe care le-a prezentat în campanie, îşi susţine punctul de vedere în parlament, şi aşa îşi îndeplineşte promisiunea electorală. Nu are nimic altceva de făcut pentru a-şi îndeplini promisiunea electorală.

    Excepţia este legea constituţională (unde este nevoie de o pătrime dintre parlamentari pentru depunerea iniţiativei), dar acolo există obligativitatea referendumului, deci poporul se poate exprima direct.

    Democraţia se împlineşte pentru că schema X%, Y%, Z% va exista aproximativ formată şi în Parlament, ca rezultat al alegerilor, în sensul că vor fi X% parlamentari care susţin prima variantă, respectiv Y% şi Z% şi aşa mai departe celelalte variante. Desigur, plus/minus eroarea de reprezentare.

    Priviţi alegerile din acest moment din PDL. Nu se va vota între Boc-Blaga-Paleologu, ci între moţiunile pe care domniile lor le propun. Membrii PDL nu aleg astfel un şef, pentru că şeful de partid nu trebuie să aibă voinţă politică, ci să fie un executant al dorinţei masei partidului; membrii PDL aleg calea pe care va merge partidul lor în următorii 4 ani.

    Chestiunea este că astăzi poporul nu alege între legile propuse de clasa politică, habar nu are ce legi vor fi în următorii 4 ani, nicidecum nu ştie ce anume vor conţine ele… Politicianul care intră în parlament habar nu are nici el ce va face patru ani, pentru că nu are o agentă de lucru, toate lucrurile sunt încropite, făcute „pe picior”, negocierile sunt pe fugă, parlamentarii se chinuie să scape mai devreme de prin comisii şi expediază rapid totul, votul este după degetul liderului de grup… Toate astea pentru că poporul nu alege ce legi se vor face şi nu are nici un cuvânt de spus. Ce român credeţi că a votat PDL pentru a ceda amendamentelor UDMR pentru legea educaţiei? Românul a votat PDL şi atât, nici nu a ştiut că PDL va susţine UDMR. Şi iată că reprezentarea unui amendament UDMR, în loc să aibă 7% sau câţi ar fi votat acea schimbare, a avut şi votanţii PDL alături, ajungând la o majoritate… adică un procent total nereprezentativ. Poporul alege partide sau un nume mai carismatic, lucruri fără nici o relevanţă asupra viitorului lor şi al societăţii româneşti. Poporul, în loc să dea un mandat celui care îl reprezintă pentru anumite legi, pentru anumită direcţie de evoluţie socială, dă practic un mandat în alb viitorului parlamentar să facă ce vrea. În acest caz cel „ales” nu mai este reprezentantul altui interes decât al celui personal, respectiv este eventual în slujba partidului său (pentru că fără partid este un nimic în parlament pe sistemul croit nedemocratic), şi nu al cetăţeanului.

    Campania pe care o făceam eu nu era de 20 de mii de aderenţi… Eu vroiam 10 milioane de români care să aibă conştiinţă civică şi care să impună politicii funcţionarea de mai sus (nu voiam 10 milioane care să asculte de mine, nu să facă ce le spun eu, nu să voteze ceva anume… să fie pur şi simplu cetăţeni adevăraţi care-şi urmăresc interesul lor civic).

    http://bibliotecarul.blogspot.com/2010/12/14-am-nevoie-de-10-milioane-de-romani.html

    Mă bucură că aţi observat campania, nu mă bucură că nu aţi înţeles despre ce este vorba.

    V-am dat un link care merge şi spre celelalte postări pentru a putea citi de la capăt.

    Vă aştept cu păreri.

  • Bibliotecaru

    @ gabicretu

    http://readersupportednews.org/off-site-opinion-section/83-83/5602-of-the-1-by-the-1-for-the-1

    Vedeţi dumnevoastră, nici Joseph E. Stiglitz, cât ar fi el de posesor de Nobel, nu identifică corect problema în acel articol, deşi identifică problema oligarhiei. Evident, în spaţiul american, preşedintele fiind şi premier, lucrurile stau şi mai complicat de atât, pentru că prin votarea preşedintelui se votează şi forma executivă.

    Eu sunt „genial de România”. 😀 Pot să fiu şi cel mai genial om de pe pământ, nu mă bagă nimeni în seamă, mor mâine sau poimâine fără a apuca să ştie nimeni ce gândesc. Nu am reuşit nici să public o carte, ce să mai vorbesc de Nobel.

  • gigi

    Da, si romanii sa traiasca ca n Athena lui Pericle. pfiuuu Cand asta ?

  • Béranger

    Mă tem că discuţia pornită de la postarea doamnei Gabriela Creţu a luat-o pe alte căi, iar opiniile mele reacţionare riscă să tulbure apele în mod inutil, dar voi încerca totuşi să mă exprim.

    Dacă înţeleg eu bine, dna Creţu nu a făcut decât să enunţe (chiar dacă într-un mod care mi se pare uşor confuz) o stare de fapt binecunoscută, aceea caracterizată prin următoarele:
    (i) alegerile făcute de oameni nu sunt neapărat raţionale (puteţi citi pe această temă cărţile economiştilor behaviorişti Tim Harford, Dan Ariely, Tyler Cowen);
    (ii) uneori alegerea este o falsă alegere, aceasta fiind practic impusă, adesea chiar prin lege;
    (iii) deciziile politice sunt subordonate intereselor economice ale finanţatorilor campaniilor electorale;
    (iv) capitalul nu direcţionează banii spre nevoile societăţii, ci urmăreşte maximizarea profitului pe termen scurt (chiar dacă termenul mediu spre lung ar fi mai raţional, scaunul unui CEO/PDG depinde de rezultatele trimestriale), şi aceasta prin orice preţ, inclusiv cel al î ncurajării defectelor şi a prostiei omeneşti.

    Până aici, toate bune şi frumoase. Mi-e greu să înţeleg de unde a apărut dialogul în contradictoriu care a urmat.

    Mărturisesc, sunt înclinat să fiu în dezacord cu Bibliotecarul încă de la primul său comentariu. Dacă menirea unei guvernări este doar să asigure o societate funcţională, şi nicidecum prosperitatea socială, atunci de ce mai există partide politice? Guvernarea ar putea fi o ştiinţă exactă, precum biblioteconomia, iar întreaga funcţionărime, de orice nivel, ar putea fi desemnată după organizarea unor concursuri de competenţe profesionale. Politicul este din păcate necesar tocmai pentru că nu există la nivelul societăţii un consens cu privire la înţelesul sintagmei «prosperitate socială»: pentru cei de stânga, aceasta implică o creştere a nivelui de trai a majorităţii populaţiei, pentru cei de dreapta, o creştere a indicatorilor economici, cu precădere a celor referitori la marile entităţi de tip corporatist şi financiar-bancar. De aceea, orice guvern trebuie să-şi propună în programul său (politic!) de guvernare o creştere a prosperităţii sociale, cu interpretarea proprie a noţiunii de societate.

    Am putea discuta la infinit pe fiecare frază. Ce este acela «stat intervenţionist»? De ce mi se pare că toată lumea se gândeşte la «etatismul de tip sovietic»? Dar oare lăsarea absolut liberă a economiei nu ar submina însăşi funcţionarea economiei, prin neîmpiedicarea formării cartelurilor, oligopolurilor, monopolurilor, şi prin nesancţionarea competiţiei neloiale? Recunosc, chiar şi în cadrul UE se întâţnesc o sumedenie de măsuri de intervenţie în economie care, deşi pretind că protejează cetăţenii comunitari împotriva exceselor, de fapt aduc deservicii acestora (mă gândesc acum la măsurile debile antitrust luate împotriva Microsoft, care nu sunt în nici un fel în sprijinul consumatorilor). Ca să nu mai menţionez pura decizie dictatorială de a interzice becurile cu incandescenţă de putere mare, măsură pe care nici Ceauşescu nu a luat-o!

    Poate ar trebui să lăsăm deoparte intervenţionismul statului şi să ne aplecăm asupra puterii discreţionare a directivelor CE şi PE. În practică, libertatea deciziilor guvernului şi parlamentului unui stat membru UE este cu mult mai limitată decât libertatea aceluiaşi stat pe când acesta era membru CAER! Dar nu, nu-mi voi dezvolta aici aversiunea împotriva tâmpeniei UE, tâmpenie favorizată şi de faptul că în fiecare ţară membră, alegătorii acordă prea puţină importanţă alegerilor pentru PE, astfel încât în acesta ajung tot felul de oligofreni (nu, cazul României cu EBA şi Becali este departe de a fi singular). Iar dacă veni vorba de interese corporatiste, Philips a făcut lobby puternic pentru interzicerea becurilor cu incandescenţă, dar cine să sancţioneze diktatul părtinitor al Comisarului (Poporului) Pentru Energie? În Las Vegas ard megawaţi de pomană, iar eu nu am dreptul la un bec clasic de 75 W sau 100 W! (Bizar, în acelaşi timp rămân disponibile becurile cu halogen, în sine tot cu incandescenţă, dar cu 30% mai eficiente şi cu 600% mai scumpe, de 105 W şi 140 W, marca Philips! Asta dacă nu le vreau pe cele «economice», care se ard mult mai repede decât scrie pe ele, dar Comisarul Pentru Energie a pus botul la reclama mincinoasă, iar pe mine, cetăţean UE, nu mă protejeză nimeni de minciună.)

    Bibliotecarul are însă dreptate în exemplul său referitor la ipoteza necesităţii impunerii caselor de o singură culoare. Într-adevăr, ar trebui votată ideea, nu omul politic, dar cu aceeaşi ocazie constatăm că… de fapt alegerea culorii se pretează foarte bine pentru un referendum, aşadar nu trebuie schimbat nici un om politic, ci administraţia în funcţie să aplice voinţa cetăţenilor urbei, voinţă exprimată prin referendum.

    Spre deosebire de doamna Creţu însă, eu pun la îndoială capacitatea populară de a lua decizia corectă în orice situaţie, aceasta în cazul în care am înclina balanţa dinspre democraţia reprezentativă spre cea participativă. Să mă explic.

    Locuitorii unei urbe pot fi în dreptul lor în a alege culoarea clădirilor, şi chiar în a alege regimul maxim de înălţime a acestora, dar nu cred că sunt competenţi în a hotărî distanţa minimă între clădiri, diametrul minim al conductelor de canalizare, şi alte aspecte în care specialiştii trebuie să aibă ultimul cuvânt.

    La scară macroeconomică, deşi pare mai just să-i lăsăm pe cetăţeni să aleagă direcţii strategice sau valoarea impozitelor, în practică riscăm să ruinăm o ţară dacă fiecare ţaţă Leana şi fiecare moş Vasile sunt puşi să judece chestiuni concrete pe care nu le înţeleg. In extremis, referendumuri bine direcţionate ar putea modifica Constituţia naţională şi pe cea europeană pentru a înlătura orice măsuri de prevedere împotriva unei legislaţii şovine, xenofobe, rasiste, antisemite.

    Fireşte, după cum putem constata, democraţia reprezentativă este şi ea dezamăgitoare. Problema corupţiei şi problema lipsei de control popular asupra celor aleşi reprezintă doar două faţete ale unei probleme mult mai ample.

    Ca să mai introduc o paranteză, răsfoiam zilele trecute, fiind în vizită la cineva, o carte din 1958, tradusă din limba rusă, «Bazele teoriei marxiste». Un pasaj m-a amuzat întrucâtva. Criticând «socialismul de dreapta, burghez» al SPD-ului din RFG, colectivul de autori făcea o afirmaţie cutremurătoare. Înfierând modalitatea 100% democratică, bazată pe alegeri parlamentare în conformitate cu legile existente, prin care SPD vedea posibilă o trecere la socialism, tovarăşii de la Moscova afirmau că, «după cum se ştie», democraţia nu este decât o iluzie câtă vreme există statul (stat care, nu-i aşa, dispare în comunism), întrucât întotdeauna «un stat aşa-zis democratic este în fapt dictatura unei clase». Ceea ce contează este… care este acea clasă: burghezia, care conduce societatea spre binele unei mici elite, sau proletariatul, care urmăreşte un bine mai mare, al celor mulţi? De aceea, se opina, dictatura proletariatului este cea care trebuie să înlocuiască democraţia burgheză…

    Ce vreau să spun cu aceasta? Vreau să afirm că, pe undeva, tovarăşii au spus un mare adevăr: democraţia reprezentativă va fi întotdeauna şchioapă. Întotdeauna partidul sau alianţa de la putere vor urmări interese înguste, indiferent de obiectivele şi programul prezentate alegătorilor. Iar cum democraţia directă este inaplicabilă în sensul extinderii referendumurilor la orice nivel de decizie, rămâne de filozofat la implementarea democraţiei de tip cooperare-colaborare, la care s-a făcut referire în comentariile de mai sus…

    Pe când aveam vreo 12-13 ani şi citeam filozofie politică (marxistă, în genere, dar ascultam şi Europa Liberă, BBC, VOA, DW), mă întrebam în mod naiv de ce, dacă în sistemul democraţiei pluripartite voinţa tuturor cetăţenilor este luată în calcul, şi dacă există mijloace de ajustare şi control (de genul nealegerii politicienilor care au dezamăgit), cu toate acestea există trei tipuri de sisteme care par îngheţate, imuabile: (1) La o extremă sistemul de tip american, în care există practic două partide, ambele de dreapta, cu deosebiri minore de ideologie şi program (oare conştiinţa socială chiar este nulă în America?); (2) La mijloc, sistemul gen franco-italian, cu un spectru de partide înşirate de la extrema stângă la cea dreaptă, partide din care unele alternează la putere în mod indefinit, iar altele nu depăşesc niciodată 10% (oare oamenii chiar nu au curajul unor schimbări majore? atunci la ce bun că mai există acele partide?); şi (3) La extrema cealaltă, caz izolat, sistemul britanic, cu două partide mari (nu ştiam că sunt trei), unul de stânga şi altul de dreapta, care alternează la putere, dar nu mi-era clar la ce bun, căci nemulţumirile persistau, iar Marea Britanie părea că o ia la vale într-un fel sau altul fie sub laburişti, fie sub Doamna de Fier, care pretindea că relansase economia.

    Opinam pe atunci, la vârsta la care lecturile Sci-Fi erau în mare vogă, că o omenire raţională ar trebui să ajungă la un echilibru, astfel încât dihotomia «partide care reprezintă interesele capitalului» versus «partide care reprezintă interesele clasei muncitoare» să dispară, iar populaţia fiecărei ţări să fie capabilă să urmărească interese mai largi, ale progresului general al societăţii. Această etapă, gândeam eu, ar fi fost identificată prin faptul că toate partidele cu reprezentanţi aleşi în parlament ar fi fost partide de centru (cu nuanţe, mai spre stânga, mai spre dreapta). Cu timpul, pe măsură ce interesele generale ar fi fost mai bine înţelese, iar divergenţele ar fi constat doar în modalităţile concrete de atingere a vreunui obiectiv, diferenţele între partidele «de centru cele mai de dreapta» şi cele «de centru cele mai de stânga» ar fi scăzut, astfel că la un moment dat caracterul ideologic, politic al partidelor ar fi dispărut: toate ar fi fost riguros de centru, practic apolitice, iar diferenţa între partide urma să fie dată de modul în care unii specialişti aderau la un partid sau altul, urmând ca alegătorii să judece soluţiile propuse de fiecare «partid».

    Afară că această utopie era aproape Jules Verniană (să nu uităm că scriitorul era un socialist utopic), şi că ea denota o «lipsă de nivel politic» din parte-mi, contopirea tuturor partidelor la centru ar fi dus la întrebarea: dar atunci de ce era nevoie de mai multe partide? De ce să alegi oameni propuşi de partide şi nu oameni pur şi simplu, oameni care susţin idei? Mai mult, dacă toate opiniile cu şanse de a fi votate urmau să fie «de centru», nu era acest sistem echivalent cu unul… monopartit, dar în care «democraţia internă de partid» chiar funcţionează?

    Din ceea ce văd eu acum, după mulţi ani, omenirea nu are nici o şansă de a se deştepta. Nici în acest fel, nici în altul. Direcţionarea capitalului spre formele frivole şi imbecilizante de cancan şi de tâmpenii nenecesare şi dănătoare nivelului general de de cultură a populaţiei este evidentă. După cum nu mai pot urmări televiziunile româneşti fără să am sentimentul că ceea ce fac e totuna cu a umbla pe stradă deschis la şliţ, tot aşa nu aş putea urmări televiziunile italiene fără să am impresia că mă găsesc într-un bordel. Este inimaginabil cât a decăzut bunul-simţ în lume. Iar măsurile de «corectitudine politică» sunt doar ridicole şi penibile, nimeni nu este mai deştept de pe urma lor.

    De aceea, nu văd în nici un chip rezolvarea problemelor funcţionale ale democraţiei reprezentative, participative, colaborative, sau kilingoniene.

    Căutaţi pe Wikipedia la «Demarchy (or lottocracy)», şi veţi găsi poate o idee trăznită, dar mai bună decât marasmul în care ne aflăm. Presupunând că nu avem în vedere schimbări majore, revoluţionare, şi că aparatul public ales este oarecum tehnocrat, ales pentru a rezolva problemele administrative după cum îi taie capul pe respectivii cetăţeni, putem imagina un sistem în care, în locul alegerii unor candidaţi propuşi de partide (şi care, să mă scuze doamna Creţu, dar sunt în proporţie covârşitoare, fie necinstiţi, corupţi, hoţi, urmărind interese personale, meschine, sau incompatibile cu funcţia, fie proşti, incompetenţi, fie ambele la un loc), putem… trage la sorţi (din cartea de telefon, din baza naţională a CNP-urilor) un număr de cetăţeni cu vârste convenabile (peste cât consideră legea), şi fără boli mentale sau cazier judiciar, iar această «reprezentare aleatorie» se poate dovedi că, statistic, riscă să fie mai puţin dăunătoare decât democraţia reprezentativă care funcţionează azi în lume!

    Desigur, ca inginer, aş putea avea şi o opinie care va ridica proteste : e o formă de vot cenzitar, e discriminare, poate chiar eugenie mascată! Văzând cât de puţin înţeleg majoritatea alegătorilor din chestiunile aflate în discuţie (îndrăznesc a spune că parcă românii sunt mai proşti decât în 1989), aş prefera, poate, fie să ponderez votul fiecăruia cu IQ-ul său (determinat de un test pe calculator), fie să nu acord dreptul de vot celor care nu trec un test (ca examenul de carnet de şofer) care să dovedească o bună înţelegere a funcţionării sistemului politic-administrativ, a principiilor democratice şi a drepturilor omului. Pare contradictoriu tocmai pentru că este, dar prea am impresia că românii, prostiţi să voteze cu un partid sau altul de dragul unei găleţi de plastic primite cadou (da, doamna Creţu, şi PSD a procedat astfel!), sunt precum idioţii din Evul Mediu, cărora nimeni nu le-ar fi acordat încrederea de a decide în nici o chestiune, oricât de mică!

    De aceea, poate demahia ar fi preferabilă. Câtă vreme loteria naţională nu e considerată imorală, iar veniturile nu sunt o măsură a meritului individual (muncă, talent, dedicaţie) ci o loterie… şi câtă vreme loteria vieţii sau loteria speculaţiilor bursiere nu sunt sancţionate de social-democraţie, ci doar impozitate, de ce să nu avem şi o astfel de loterie? (Prin loteria vieţii mă refer la faptul că unii indivizi, prin moştenire sau prin alte mijloace. inclusiv bursiere, ajung să câştige milioane pe oră, nefăcând nimic, chiar şi în timp ce dorm, în timp ce majoritatea oamenilor, chiar şi cei care salvează vieţi, muncesc din greu pentru o leafă de mizerie.)

    Probabil că nu ar trebui să comentez pe blogurile politice, pentru că se vede că am opinii prea radicale. Efectiv, nu mă mai interesează dezbaterile politice sterile din ziua de azi, după cum nu mai dau doi bani pe opiniile «marilor economişti» din lumea largă (pe care totuşi îi mai citesc). Toţi îşi irosesc energii infinite în dezbateri la fel de utile precum aceea referitoare la alegerea modelului de clanţă şi a culorii uşii cabinelor Titanicului în timp ce acesta se scufundă…

    Probabil că, în esenţă, voi rămâne un marxist, pentru că văd cum problemele economice reale nu sunt discutate de nimeni.

    Nimeni nu vine cu un model de economie capitalistă în care forţa de muncă să poată avea un grad de ocupare rezonabil altfel decât în binecunoscutul şi nesustenabilul model al unei economii în permanentă creştere! Da, există zeci de nobelizaţi în economie, dar economia nu poate funcţiona bine decât dacă este în creştere nestăvilită. (Dar tot aşa, nimeni nu propune naţionalizări sau comunism.)

    Nimeni nu vine cu o soluţie la evidenta situaţie a globalizării pauperităţii: pentru menţinerea competitivităţii Vestului cu Extremul Orient, în condiţiile în care majoritatea producţiei industriale se face în China şi alte ţări asemănătoare, cu forţă de muncă extrem de ieftină, exploatată şi fără măsuri de protecţie adecvate, ţări care n-au auzit de cuceririle sociale ale Vestului (nu săptămâna de 40 de ore, ci de 80 de ore, nu concedii de odihnă, medicale sau maternale plătite, etc.). Fireşte, nu există soluţie câtă vreme nici nu există un guvern global, nici nu se pot impune ţărilor cu forţă de muncă ieftină aceleaşi condiţii sociale ca în Vest, aceleaşi norme de mediu ca în Vest, şi nici nu se impun sancţiuni de genul interdicţiei la import sau taxarea cu 1000% a mărfurilor provenind din ţări care nu se conformează acestor cerinţe. În schimb, Vestul trebuie acum să renunţe la cuceririle sociale pentru care a luptat de la 1848 încoace, doar ca să menţină şomajul în limite necatastrofale.

    Nimeni nu recunoaşte că Occidentul a furnizat Asiei arma cu care aceasta din urmă ne subminează economia. Numai nişte imbecili precum americanii şi alţi capitalişti lacomi au putut să-i creadă proşti pe chinezi (după cum i-au crezut după 1945 proşti şi pe japonezi), şi au crezut că aceştia se vor mărgini să înşurubeze ţucumbăre la fabricile pe care Occidentul le-a construit sau mutat în China, fără să-şi dea seama că şi chinezii sunt oameni, sunt capabili să înveţe şi să creeze, ba în plus au un leadership extrem de puternic şi de coerent în sistemul lor politic, aşa dur cum este el! Mai rău, în mod democratic se pare că nu există mijloace de a împiedica capitalul să fugă în China (sau Asia, dar nu numai) câtă vreme forţa de muncă occidentală este mai scumpă…

    Nimeni nu vine cu o soluţie la evidenta irosire de resurse pe care o produce capitalismul prin crearea de false nevoi în timp ce nevoi reale nu sunt satisfăcute de nimeni! (Nu cred că e cazul să insist. Nu avem nevoie de sute de milioane de telefoane mobile care se aruncă în fiecare an, de sute de milioane de laptopuri care se aruncă în fiecare an, de milioane de megawaţi pentru a urmări emisiuni vulgare şi imbecilizante la majoritatea canalelor de televiziune, ş.a.m.d., dar avem nevoie de parcuri, şosele, locuinţe spaţioase şi ieftine, tratamente pentru cancer care să fie eficiente şi pe care oamenii să şi le poată permite, etc. etc.)

    Nimeni nu vrea să înţeleagă că planeta nu va fi salvată de taxa imbecilă pe punga de plastic, de interzicerea becurilor cu incandescenţă sau de imoralitatea unei «taxe de carbon» tranzacţionabile, care în loc să reducă acele emisii, a devenit doar un nou mijloc de speculă. Măsurile ecologice nu au efect câtă vreme se iroseşte energie în refrigeratoarele deschise din super/hypermarketuri (de pildă, cele de la iaurturi sau mezeluri, care nu au uşi glisante, căci existenţa uşilor ar scădea vânzările, iar economia o duce şi-aşa rău!), în iluminatul deşănţat din unele oraşe americane, în energia cheltuită cu posturi TV şi radio de o abjecţie şi prost-gust totale, şi, înainte de toate, câtă vreme nu se plăteşte la albalaje şi la orice produs care se poate arunca nu costul de producţie şi distribuţie, ci toate costurile impactului acestiuia asupra planetei! Dacă un telefon nu ar costa «1 leu cu abonament», ci «2000 de lei, costuri de reciclare totală şi de aneantizare a efectelor asupra mediului atât a telefonului aruncat în viitor, cât şi a întregului lanţ de producţie», atunci s-ar termina cu consumerismul deşănţat – dar am ajunge la problema expusă iniţial, la faptul că fără o creştere continuă a indicatorilor economici, şomajul ar fi de neoprit, în ciuda existenţei unor nevoi sociale nesatisfăcute, aceasta pentru că nu există un mijloc democratic de a forţa capitalul să-şi creeze profiturile nu din ce e mai facil, ci din ce este necesar.

    În încheiere, cred că mai bine nu aş fi venit să citesc această postare…

  • Béranger

    P.S.: Şi tot am uitat să afirm că, deşi este off-topic, pentru a ne salva planeta nu trebuie să reducem amprenta de CO2 cu orice chip, ci să creştem capacitatea de descompunere a acestuia în oxigen şi zahăr, prin fotosinteză! Este mult mai înţelept şi practic să plantăm cât mai mulţi arbori (nimeni nu o face! pe toată planeta se taie copaci de dragul proiectelor imobiliare sau din alte raţiuni!), căci oricum vor trece ani până când aceştia să-şi poată îndeplini menirea…

    Dacă imposibilitatea oamenilor acestei planete de a-şi da seama că scăderea numărului de arbori este mai criminală decât existenţa termocentralelor, atunci de ce mai vorbim de inteligenţă colectivă?

  • Bibliotecaru

    @ Béranger
    🙂
    Ca să dau un răspuns la cele ce le-aţi spus mai sus, probabil că ar trebui să scriu o carte… şi tot nu ar fi îndeajuns. Am să încerc pe scurt…

    Spuneţi „alegerile făcute de oameni nu sunt neapărat raţionale”. Absolut de acord. Aş adăuga… aici spun şi eu că este problema.

    Cineva care se duce să-şi cumpere, pentru prima dată, un telefon mobil şi, în plus, habar nu are ce anume sunt funcţiile acelea despre care vorbeşte vânzătorul… ce criterii va avea? Va urmări criteriul preţ, va urmări să fie un telefon drăguţ… calităţile efective ale telefonului nu prea ar fi luate în seamă pentru că cel care achiziţionează nu ştie ce sunt şi la ce folosesc, de exemplu, ecranul AMOLED capacitive touchscreen, sau numărul de culori, sau bluetooth, EDGE, 3G, GPRS, USB, wireless, Android OS… Pe de altă parte, este evident că cel avizat ştie exact ce anume îi va folosi din calităţile tehnice ale telefonului, ce funcţii anume nu are de ce să le achiziţioneze pentru că nu le va folosi… Cumpărătorul avizat cunoaşte şi aspectele subiective, cum ar fi rezistenţa, în timp, a unui acumulator sau robusteţea telefonului la şocuri… El va face, întotdeauna, o achiziţie mai raţională decât cel neavizat…
    Aşa este şi cu votul. Unii merg şi votează neavizaţi, nu înţeleg fenomenul politic, nu ştiu ce trebuie să facă un parlamentar şi îi reproşează că în campanie a promis autostrăzi şi strada lui e plină de gropi. Alţi sunt avizaţi şi reproşează în campania electorală parlamentară că prezintă elemente asupra cărora nu are control, precum autostrăzile minunate, şi nu iniţiative legislative.

    Ce concluzie trag eu de aici? Că românii pentru a putea alege bine trebuie să fie nişte cetăţeni avizaţi asupra sistemului instituţional al României. Trebuie să identifice din ceea ce face un politician ce este dăunător, ce este inutil, ce este util propriei persoane. După aceasta poate lua o decizie avizată. Acesta este şi sensul campaniei mele „am nevoie de 10 milioane de români”. Cu 10 milioane de români care să fie cetăţeni avizaţi, cetăţeni care să înţeleagă sistemul instituţional, democraţia, care să-şi înţeleagă drepturile (obligaţiile are cine să i le amintească)… se va induce un curent democratic în societate pentru că majoritatea alegătorilor nu vor putea fi păcăliţi cu sclipiciul electoral menit să manipuleze.

    Ca să fiţi de acord cu mine trebuie să fiţi de acord că un votant avizat este mai bun decât unul neavizat. Ca să nu fiţi de acord cu mine trebuie să fiţi de acord fie că nu contează, fie că cei neavizaţi sunt „mai buni” votanţi decât cei avizaţi.

  • Bibliotecaru

    @ Béranger
    Spuneţi „uneori alegerea este o falsă alegere, aceasta fiind practic impusă, adesea chiar prin lege”.

    Absolut de acord. Aş mai adăuga că şi alegerea raţională este totuşi o măsură a adevărului. Dacă un politician este un şarlatan, nu ai practic cum să nu te păcăleşti până la proba contrarie.
    Falsitatea alegerii prin situaţia impusă este un domeniu de „prelucrare” a societăţii. Evident că dacă cineva te pune să alegi între 100 de candidaţi unul mai rău ca altul… nu poţi alege efectiv pe cineva cu toată inima, în consecinţă… alegerea este una falsă.
    Cât despre falsitatea creată prin lege… aici soluţia este simplă, numai să se dorească.

  • Bibliotecaru

    @ Béranger
    Spuneţi „deciziile politice sunt subordonate intereselor economice ale finanţatorilor campaniilor electorale”.

    Este o problemă născută din „câştigarea alegerilor”. Politicienii văd alegerile ca pe ceva ce trebuie câştigat. Or nu este aşa. Citind constituţia rezultă că nici un politician nu ar trebui să aibă ceva de câştigat pentru că ocupă un loc în organigrama statului, cel câştigat ar trebui să fie cetăţeanul. De ce are politicianul un câştig? De ce este politica privită ca o afacere în care investeşti pentru a fi ales?

    Politicianul nu are nevoie de multe cheltuieli pentru campania electorală. Toate acele materiale de tipul afişelor, bannerelor, steagurilor, felicitărilor, găleţilor sau ce mai costă prin campania electorală… nu aduc cu nimic o clarificare asupra intenţiilor candidatului după ce o să fie ales. În concluzie, ceea ce este costisitor este menit, nu să informeze cetăţeanul, ci să-l ameţească, să-l manipuleze. Dacă politica ar fi onestă şi şi-ar prezenta corect compania, nu ar avea de ce să plătească, la final, nota de plată spre finanţatori.

  • Bibliotecaru

    @ Béranger
    Spuneţi „capitalul nu direcţionează banii spre nevoile societăţii, ci urmăreşte maximizarea profitului pe termen scurt”.
    Sunt de acord, cu un amendament. Pentru a ajunge la profit trebuie identificată o nevoie socială (sau chiar creată, artificial, una). De exemplu, cine dă un tun imobiliar, prin cumpărare/vânzare clădiri, nu ar putea face câştiguri astronomice dacă nu ar fi cerere de imobile.

  • Béranger

    @Bibiotecaru: Iar am uitat de unele aspecte legate de modul în care Statul, nu doar cel român, deşi se pretinde capitalist, este mai rău decât unul comunist.

    Să luăm obligativitatea asigurărilor pentru autoturism şi locuinţă — în toată lumea occidentală există această obligativitate, doar în România există o deosebire cu privire la tipul asigurării obligatorii a locuinţei.

    În teorie, aceste asigurări sunt pentru protecţia cetăţeanului. În cazul autoturismului, de pildă, grija nu este doar faţă de daunele produse autoturismului propriu, ci mai cu seamă faţă de cele produse altuia, şi faţă de situaţia în care cel vinovat nu are cum să plătească stricăciunile (şi eventual spitalizarea) celuilalt.

    Daaaar… în acest fel Legea (Statul) oferă în mod nemeritat clienţi tuturor societăţilor de asigurare! Competiţia este o glumă proastă, câtă vreme cetăţeanul este obligat prin lege să contracteze o asigurare! În ce fel este aberaţia asta morală şi legală? De ce o societate de asigurare „merită” să primească pleaşcă clienţi prin grija legii, dar un cofetar, un pantofar, un frizer „nu merită” să aibă clienţi garantaţi? Această formă imbecilă de sprijin nemeritat din partea statului — spirjin acordat tocmai sectorului de asigurări, care este parte a sistemului bancar — este mai imorală decât sistemul etatist în care asigurările ar fi de stat. E preferabilă o gestionare mai proastă a riscului, cu posibilitatea de a plăti la grămadă, din bugetul public, aceste costuri, decât să ştii că avem garanţia îmbogăţirii nemeritate a unor firme private de asigurări!

    La fel şi cu idiotul concept de „notar public”, singurul actor de drept PRIVAT care are PUBLIC în nume. Ca şi în comparaţia „regie publică de utilităţi, care nu trebuie să facă profit” versus „regie privată (GDF-Suez, EDF, Vivendi Water), care musai face profit şi-l expatriază”, este evident că în situaţia curentă (de inspiraţie occidentală), deşi se presupune că serviciile notariale sunt mai accesibile prin numărul mai mare de notari decât pe vremea „notariatelor de stat (de sector)”, tarifele sunt mult mai mari decât dacă sistemul ar fi cu adevărat public — trebuie plătit şi ce ia statul, şi ce ia notarul, iar ce ia notarul este mult mai mult decât ce ia statul! — iar aceste servicii de notariat „public” sunt iarăşi o formă nemeritată prin care Statul (Legea) asigură profitul unei categorii profesionale privilegiate. Uitaţi-vă doar la ce case au notarii în România!

    Mă mir că pretinşii „liberali” sau „libertarieni” nu se revoltă împpotriva modului în care Statul occidental (şi cel român este occidental!) pretins capitalist este extraordinar de dirijist şi paternalist cu unii actori economici cărora le asigură clientelă nemeritată.

    Căci, deşi nu vă citesc, domnule Bibliotecar, eu vă văd la dreapta, nu la stânga.

  • Béranger

    @Bibliotecaru:

    «De exemplu, cine dă un tun imobiliar, prin cumpărare/vânzare clădiri, nu ar putea face câştiguri astronomice dacă nu ar fi cerere de imobile.»

    Nu sunt de acord. Dacă s-ar construi imobile de locuinţe, pentru vânzare sau închiriere, în cantităţi suficient de mari astfel încât acestea să nu se vândă de 3 ori mai scump decât merită, atunci da, ar fi vorba de un profit cinstit şi de observarea unei oportunităţi de piaţă legate de o nevoie reală. Aşa, e vorba doar de un tun imobiliar, cum şi spuneaţi.

    Acum mă scuzaţi, mă voi îndrepta către Dumbrava Sibiului, nu voi mai polua blogul D-nei Gabriela Creţu cu dialogurile noastre.

  • Bibliotecaru

    @ Béranger
    Spuneţi:”Dacă menirea unei guvernări este doar să asigure o societate funcţională, şi nicidecum prosperitatea socială, atunci de ce mai există partide politice”.

    Partidele politice există dintr-un motiv simplu, pe care îl spune şi Constituţia.

    Partidele politice … contribuie la definirea si la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei.

    Să vă dau un exemplu.
    Să presupunem că luăm în calcul reforma sistemului sanitar. Pe o anumită problemă avem următoarele poziţii publice (ale cetăţenilor).

    1. Nu este normal ca eu, care am venituri salariale de 10 mii RON pe lună să plătesc 550 RON pe lună asigurări de sănătate şi să primesc aceleaşi servicii ca cel cu salariul de o mie de RON şi care plăteşte 55 RON. Plătesc mai mult, vreau tată lux la spital!
    2. Există solidaritate, cei care au salarii mici ar trebui să moară pentru că nu pot fi asiguraţi? Unii au operaţii şi alţi li se dă doar o aspirină?
    3. Ar trebui să facă ca în UK, să fie toţi asiguraţi direct de la buget, fără asigurare.
    4. Cel mai bine ar fi să fie case private de asigurare şi fiecare se asigură cum crede de cuviinţă
    Şi aşa mai departe…

    De aici politica extrage soluţiile posibile, cele care nu sunt posibile. Fiecare partid are, conform doctrinei o anumită linie… şi realizează un proiect de lege. Cu acest proiect de lege vine în faţa alegătorului. Apare o dezbatere publică, „o cafteală a argumentelor”, şi cetăţeanul urmăreşte toate argumentele din toate părţile, şi pe cele pozitive, şi pe cele negative. Cetăţeanul înţelege din această discuţie ce se poate face, ce nu se poate face, care sunt alternativele viabile… Cetăţeanul devine astfel avizat pe problema reformei sănătăţii.

    Când vin alegerile, el va alege, reprezentantul său în Parlamentul României care are proiectul pe care îl consideră potrivit. Vor fi deci voturi pentru proiect şi nu pentru cel care susţine proiectul.

    Ce face politicianul? De ce este nevoie de el? Politicianul este cel care identifică problema (reforma sistemului sanitar) pentru că o culege din societate (observă discuţiile dintre membrii societăţii, cu alte cuvinte primul rol al partidelor este folosirea membrilor de partid pentru a centraliza astfel de informaţii), stabileşte, conform cu doctrina sa, o soluţie pe care o consideră optimă, conformă cu o dezbatere doctrinară din interiorul partidului, o pune într-o formă legală coerentă, astfel încât să se potrivească într-un sistem instituţional existent sau realizează un pachet de iniţiative legislative care să construiască această coerenţă instituţională. Ajuns în sistem, politicianul implementează sistemul legislativ şi pune în practică ceea ce prevede legea (adică realizează guvernarea societăţii).

    Politica reprezintă ştiinţa guvernării, politicianul ar trebui să fie cel care ştie cum se guvernează, specialistul în guvernare. Nu ar trebuie să fie şi cel care alege cum să guverneze ci cel care guvernează.

    Am să vă dau un exemplu ca să înţelegeţi diferenţa dintre alegerea guvernării (ţinta) şi guvernare.
    Dacă luaţi decizia să vă zugrăviţi casa şi chemaţi o echipă de zugravi (specialişti în zugrăvit), nu-i veţi lăsa pe ei să aleagă culoarea şi tipul de vopsea (adică ţinta, obiectivul pe care îl doriţi atins), este normal ca dumneavoastră să alegeţi cum anume trebuie să arate casa dumneavoastră şi ei, ca specialişti în ce trebuie făcut, aleg tehnologia prin care să pună în operă dorinţa dumneavoastră.

    La fel este şi în cazul politicii. Cetăţenii (cei care plătesc guvernarea) trebuie să-şi aleagă obiectivul (respectiv forma societăţii în care doresc să trăiască) şi echipa de specialişti (respectiv partidele politice şi politicieni) care vor să-i ducă treaba (guvernarea) la bun sfârşit.

    În exemplul de mai sus, cel cu zugrăvirea casei… Ştiţi cum ar fi varianta după criteriile alegerii politicienilor de astăzi?

    S-ar strânge mai mulţi oameni amatori (care habar nu au de problemă, pentru că nu i-a învăţat nimeni nimic despre construcţii… doar avem un preşedinte inginer-căpitan care se ocupă de diplomaţie, armată, constituţie, mediere… şi restul politicienilor sunt, în mare parte cu rare excepţii, tot cam aşa) care spun… „Dă-mi casa ta pentru patru ani şi… vei vedea ce frumoasă va fi la final!” Alegerea se face pe seama steguleţelor electorale şi a promisiunilor extravagante, nimeni nu spune ce va face efectiv cu casa, nu există nici un plan… nimic… doar indicaţia că „totul va fi bine”. La final ar trebui să vă placă ce se întâmplă, mai ales dacă veţi constata că, între timp, casa a fost vândută şi demolată?

  • Bibliotecaru

    @ Béranger
    Revin la antagonismul pe are îl creaţi, funcţionare socială versus prosperitate socială.

    Stimate domn,
    Prosperitatea socială este ceva relativ. Priviţi toate aceste ţări care erau prospere, Grecia, Portugalia, SUA… Brusc au descoperit că prosperitatea lor nu este chiar una aşa de adevărată, ci creată pe deficit şi pe exploatarea muncii ieftine, ca cea a românilor plecaţi să trăiască visul realizării occidentale, construită din castelul de nisip al banilor care nu există decât undeva în sistemul electronic. Când consumerismul excesiv s-a dezumflat, putregaiul a ieşit la suprafaţă.

    Domnul Prigoană spunea cuiva o chestie deşteaptă. Poţi să ai şi tu un Mercedes de fiţe dacă strângi 10 ani bani pentru o rată. Iei în leasing un Mercedes şi o lună eşti boier. După aia îl dai înapoi şi rămâi cu chestia că ai avut o maşină bună. La fel este şi cu prosperitatea… relativă. În plus, chiar şi România este prosperă faţă de, ştiu eu, Afganistan… iar este ceva relativ în prosperitate.

    Societatea funcţională impune o stabilitate economică pe termen indefinit de lung, capabilă să preia şi şocurile unor dezastre naturale, precum cutremurele sau inundaţiile sau orice altceva. Acesta este obiectivul şi nu să schimbi televizorul cu tub catodic pe unul cu plasmă ultimul tip.

  • Bibliotecaru

    @ Béranger
    Am să săr peste restul comentariului şi am să ajung la fotosinteză, pentru că este ceva interesant.

    Elementele nu se distrug (nu vorbesc despre rarele excepţii). Cu alte cuvinte numărul de atomi de Carbon, de Oxigen, de Hidrogen… şi aşa mai departe rămâne constant.

    Pentru a reduce conţinutul de CO2 este nevoie ca molecula să se spargă şi atomii de Carbon şi Oxigen să fie stocaţi în ceva stabil care nu este poluant.

    Să presupunem că plantăm un hectar de pădure. Pădurea este în creştere şi, pe măsură ce creşte, lemnul va înmagazina carbonul din CO2 şi va elibera astfel oxigenul.

    Ce se întâmplă însă dacă vom tăia pădurea la maturitate şi o vom pune pe foc? Evident că CO2-ul se va forma la loc şi tot efortul este zadarnic. Prima imperativă este ca orice este plantat să rămână acolo. Ce se întâmplă dacă pădurea va putrezi? Evident că CO2-ul va fi eliberat în atmosferă iarăşi. Cea de a doua alternativă este că pădurea să fie întreţinută şi să nu putrezească. Ce se întâmplă dacă pădurea va rămâne la maturitate şi volumul de masă lemnoasă nu va mai creşte… Oricâtă fotosinteză ar face pădurea, procentul de CO2 asimilat nu va mai scădea.

    Plantând pădurea nu facem decât să extragem din atmosferă cantitatea de Carbon înmagazinată în lemn.

    De unde este surplusul de CO2? Mai întâi de la faptul că pământul a fost chelit de păduri. Plantând exhaustiv la loc pădurile până ce pământul va fi iar plin de verdeaţă şi deloc cu agricultură şi oraşe, se va recupera CO2-ul eliberat prin tăierea pădurilor… dar nimic în plus. Cum se poate recupera combustibilul fosil ars? Cum poate fi băgat carbonul din gaze, petrol, cărbune extrase de mii de ani de omenire în ceva stabil pe care să-l îngropi şi să uiţi de el? Acesta nu mai poate fi obţinut prin plantare de copaci, fotosinteză, sau astfel de acţiuni? Este necesară o soluţie de înmagazinare a cărbunelui, o soluţie industrială care, într-un fel sau altul, este evident că trebuie să consume o energie superioară cele necesare oxidării cărbunelui pentru a ajunge CO2. Dacă vrem să ajungem la nivelul de CO2 de acum 200 de ani, problema este cu mult mai complicată decât pare la prima vedere, pentru că trebuie să consumăm mai multă energie decât cea pe care am consumat-o timp de 200 de ani. Becuri economice cu lumină chioară, programul domnului Tatulici pentru plantarea pădurilor… sunt practic glume, picături într-un ocean de risipă.

    Şi de aici tragem nişte concluzii foarte ciudate…

    Tăierea copacilor pentru obţinerea energiei, cât timp pădurea este regenerată şi ritmul este unul care permite pădurii să se regenereze în ritmul tăierii, reprezintă, din punctul de vedere al CO2, o soluţie regenerabilă de energie CARE NU POLUEAZĂ din punctul de vedere al CO2. NU poluează pentru că, repet, dacă ritmul de regenerare este similar cu cel de exploatare, ceea ce se eliberează prin ardere se redepune prin fotosinteză.

    Dar am una şi mai ciudată… Din punctul de vedere al CO2 toate resturile menajere care sunt făcute din petrol sunt benefice, pentru că înmagazinează carbon. Deşeurile din hârtia de scris, dacă ar fi depozitate etanş în mine, ar fi ca şi cum am băga înapoi cărbunele. PET-urile şi altfel de deşeuri ar reprezenta ca şi cum am îngropa la loc petrolul din care au fost făcute… Toate aceste deşeuri, mai ales cele cu timp mare de descompunere, poluează terenurile din groapa de gunoi, dar reprezintă o stocare a CO2-ul. Mulţi ard aceste deşeuri crezând că rezolvă poluarea… eliberând CO2-ul în atmosferă.

  • Bibliotecaru

    @ Béranger
    Spuneţi… „Iar am uitat de unele aspecte legate de modul în care Statul, nu doar cel român, deşi se pretinde capitalist, este mai rău decât unul comunist.”

    Stimate domn,
    Eu nu privesc statul în context stânga dreapta… eu mă refer la întreaga politică şi la conceptul de stat general. Statul, în condiţii de pluralism al societăţii civile, nu ar trebui să fie capitalist sau socialist, conservator sau creştin-democrat… sau orice astfel de nuanţare doriţi dumneavoastră. Statul în condiţii de pluralism ar trebui să fie rezultatul tuturor negocierilor punctuale. Doctrina foloseşte la stabilirea unor soluţii coerente, al unor modele umane şi sociale… dar nu este o soluţie ce poate fi impusă tuturor.

    Mai spuneţi, şi este foarte interesant, despre obligativitatea asigurărilor (şi aici nu este numai cea de autoturisme şi apartamente, dar şi cele de sănătate, sociale, pensii, şomaj, accidente de muncă, handicap…)

    Asigurările obligatorii sunt un mod prin care statul îşi exonerează răspunderea.

    Constituţia spune, de exemplu:
    ARTICOLUL 34 – Dreptul la ocrotirea sanatatii
    (1) Dreptul la ocrotirea sanatatii este garantat.
    (2) Statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei si a sanatatii publice.
    (3) Organizarea asistentei medicale si a sistemului de asigurari sociale pentru boala, accidente, maternitate si recuperare, controlul exercitarii profesiilor medicale si a activitatilor paramedicale, precum si alte masuri de protectie a sanatatii fizice si mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

    Ce face statul? Te obligă să te asiguri pentru ca el să nu trebuiască să scoată bani de la buget pentru a te face sănătos. Sunt inundaţii şi statul ar trebui să te salveze, să nu te lase pe drumuri? Sunt cutremure şi statul ar trebui să-ţi ofere un loc decent de locuit pentru că nu te poate lăsa al nimănui? OK, atunci te obligă să-şi faci o asigurare de inundaţii şi cutremure astfel încât să-ţi dea asigurările, la o adică, bani.

    La fel cu asigurarea de răspundere civilă pe care şoferii sunt obligaţi să o facă… Dacă vrei să-ţi asiguri maşina, e treaba ta, faci CASCO, dar pentru ca statul să se asigure că nu-i va cere cineva să facă ceva în ajutorul victimei… o asigurare obligatorie.

    La fel şi la pensii. Pensiile nu au fost obligatorii de la început, erau o problemă de breaslă. Au devenit obligatorii de când statul are obligaţia să nu te lase să mori de foame.

    La fel la toate tipurile de asigurări obligatorii. Statul se asigură că cetăţeanul îşi poartă singur de grijă… a spus-o de curând şi Preşedintele României.

    Asigurările obligatorii ar trebui să elibereze statul de obligaţia sa de a ocroti cetăţenii care au venituri şi să se concentreze pe cei care nu au asigurare, precum cei care trăiesc prin canale (mă rog, vorba vine). Încă ar fi bine dacă statul ar lăsa sistemele de asigurări să funcţioneze independent, aşa cum este prevăzut de lege, şi nu s-ar băga premierul pentru activitatea lor dând totul peste cap.

    Relativ la „Notar Public”… nu ştiu dacă ştiţi, dar orice avocat poate fi, la nevoie, notar public. Puţină lume ştie acest „amănunt”. Legea notarilor publici şi a activităţii notariale 36/1995, art. 16, lit. g spune că…
    Notar public poate fi cel care îndeplineşte următoarele condiţii: g) a îndeplinit timp de 2 ani funcţia de notar stagiar şi a promovat examenul de notar public sau a exercitat timp de 5 ani funcţia de notar, judecător, procuror, avocat sau o altă funcţie de specialitate juridică şi dovedeşte cunoştinţele necesare funcţiei de notar public.

    Desigur este necesară şi numirea ca notar public a judecătorilor, procurorilor, avocaţilor sau a celor care dovedesc cunoştinţele necesare funcţiei de notar. Asta este altă poveste…

    Revenind la ce ne doare, PUBLIC se referă la acel „public” din… ştiu şi eu… „utilitate publică”, nu are nimic în contradictoriu cu interesul comercial privat sau „de stat”.

    Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice defineşte astfel interesul public: acel interes care implica garantarea si respectarea de catre institutiile si autoritatile publice a drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale cetatenilor, recunoscute de Constitutie, legislatia interna si tratatele internationale la care Romania este parte, precum si indeplinirea atributiilor de serviciu, cu respectarea principiilor eficientei, eficacitatii si economicitatii cheltuirii resurselor.

    Dacă îmi permiteţi un pic vulgarizarea, „Public” nu înseamnă proprietatea poporului, ci în interesul poporului.

    PS.
    Mă întristează să ştiu că nu mă citiţi…

  • Bibliotecaru

    @ Béranger

    Îmi place că ne contrazicem pentru că eu spun dragavei şi dumneavoastră spuneţi ştevie.

    Păi spunând:
    Dacă s-ar construi imobile de locuinţe, pentru vânzare sau închiriere, în cantităţi suficient de mari astfel încât acestea să nu se vândă de 3 ori mai scump decât merită, atunci da, ar fi vorba de un profit cinstit şi de observarea unei oportunităţi de piaţă legate de o nevoie reală. Aşa, e vorba doar de un tun imobiliar, cum şi spuneaţi.

    … nu cumva afirmaţi, în consecinţă, că scăzând nevoile societăţii rezultă o scădere a profiturilor? 😀

    Păi asta spuneam şi eu, că profiturile mari se fac în condiţiile în care nevoile sociale sunt mari. Când nevoile sociale sunt mici, profiturile nu mai sunt atât de mari. Acest lucru pentru că preţul este şi o măsură a rarităţii, cum probabil ştiţi. De aceea capitalul este direcţionat spre a satisface nevoile societăţii (mă rog, unul dintre criterii) ceea ce contrazice afirmaţia dumneavoastră iniţială „capitalul nu direcţionează banii spre nevoile societăţii”.

  • Béranger

    @Bibliotecaru:

    1. Îmi cer scuze, sunt pe fugă şi nu am răbdarea de a citi unele comentarii în întregime, dar problema cu CO2 mi se pare pernicioasă. De ce ar trebui să tăiem şi să ardem copacii aduşi la maturitate? Majoritatea pot trăi sute de ani. Iar chimia de-a şasea spune că CO2 + apă + lumină, prin fotosinteză = zahăr + O2. Zaharurile astea NU sunt CO2, daaa? Carbonul înţeleg că se transferă în zahăr, nu neaprat în copac, deşi fireşte, copacul se dezvoltă, dar acest lucru e necesar. N-o să-mi spuneţi acum că fotosinteza nu este (şi o spun asta ca ateu ce sunt) o adevărată mană cerească!

    2. Şi ce dacă avocaţii pot fi la nevoie notari? Îi face asta mai ieftini? Pe blogul delaepicentru.wordpress.com, un român din Japonia vă explică în ce fel societatea japoneză face posibilă funcţionarea unei societăţi în care notarul este aproape inexistent — cu excepţia cazurilor de certificare a datei unui document, notarul nu este necesar în Japonia! Iar dacă Legea NU te obligă să prezinţi o copie legalizată (ci originalul şi o copie autolegalizată cu timbru fiscal cumpărat de la automat, plus propria ştampilă a fiecărui cetăţean, ştampilă înregistrată la primărie), viaţa este mult mai ieftină, Statul nu impune cheltuieli legale absurde.

    3. „Partidele politice … contribuie la definirea si la exprimarea vointei politice a cetatenilor” –> de ce această voinţă trebuie să fie POLITICĂ? Dacă OPINIA unui cetăţean este că serviciile medicale trebuie să fie în funcţie de contribuţia fiecăruia, sau dimpotrivă, universal şi eventual gratuit, aceasta este o opinie care este politică doar în măsura în care tradiţia împărţirii stânga-dreapta şi a limbajului claselor sociale doreşte acest lucru. Altminteri, este doar o opinie, tot aşa cum orice cetăţean poate avea o opinie cu privire la mariajul homosexualilor fără ca această opinie să fie liberală (în sens european) ori socialistă.

    Aşadar, nu înţeleg de ce este nevoie să existe partide pentru a reprezenta voinţa şi interesele GRUPURILOR de cetăţeni… afară, iar, de cazul în care achiesăm că aceste grupuri sunt de fapt CLASE sociale.

    4. Spuneţi că ar trebui să încerc să vă citesc? Voi încerca…

  • Béranger

    5. Spuneaţi: «Păi asta spuneam şi eu, că profiturile mari se fac în condiţiile în care nevoile sociale sunt mari. Când nevoile sociale sunt mici, profiturile nu mai sunt atât de mari. … … De aceea capitalul este direcţionat spre a satisface nevoile societăţii (mă rog, unul dintre criterii) ceea ce contrazice afirmaţia dumneavoastră iniţială “capitalul nu direcţionează banii spre nevoile societăţii”.»

    Nu contrazice nimic! „Nevoile societăţii” şi „mărimea profiturilor” nu sunt sinonime. Să nu uităm că profiturile pot fi obţinute atât din produse şi servicii socialmente necesare, cât şi din produse şi servicii care, dacă ar lipsi, nu ar sărăci cu nimic societatea, ba chiar ar îmbogăţi-o din punct de vedere cultural.

    Se poate judeca potrivit modelului „profit crescut înseamnă prosperitate”, dar se poate judeca şi în sens socialist, „venit (salarial) crescut + grad înalt de ocupare a forţei de muncă înseamnă prosperitate”. O societate având o forţă de muncă 90% salariată şi 10% antreprenorială şi cu venituri salariale în creştere este după mine mai prosperă decât o societate având 50% self-employed (antreprenoriat), 30% şomeri, 20% pensionari (din cei la vârsta adultă) chiar dacă acei self-employed ar avea profiturile în creştere.

    Sigur, eu sunt copilul ăla utopic care credea că, atunci când nevoile reale ale societăţii vor fi satisfăcute, durata săptămânii de lucru ar trebui să scadă, iar oamenii ar trebui să se bucure mai mult de viaţă, să se ocupe de hobby-uri, de viaţa culturală, etc., nu de profit. Aceasta, din păcate, este improbabil să se întâmple vreodată într-o societate capitalistă…

    Mai pot spune că, personal, sunt dezamăgit de Ion Iliescu exact pentru că la un moment dat (cred că nu mai era preşedinte) afirmase (cumva à la ce spune băsescu azi) că românii nu dau dovadă de suficientă iniţiativă privată. Am fost ultragiat, pentru că se vorbea de numărul întreprinzătorilor privaţi, care mie mi se părea deja prea mare, chiar nesănătos (şi inutil) de mare. O societate NORMALĂ şi sănătoasă nu are nevoie de milioane de „consultanţi”, de milioane de „PFA”, de milioane de „SRL-uri”, ci mai degrabă de 90% salariaţi şi 10% întreprinzători (din forţa de muncă activă). Inferând contrariul, Ion Iliescu s-a situat şi se situează astăzi la dreapta opiniilor mele, deşi domnul preşedinte se găsea la stânga opiniilor mele în mai 1990, când eu am votat cu Ion Raţiu…

  • Bibliotecaru

    @ Béranger
    🙂
    1. CO2+apă+lumină=zahăr+O2
    Întrebarea este ce se întâmplă cu zahărul (de fapt glucoză)? Unde se duce el? Unde este el stocat…?

    Dacă O2 se degajă în atmosferă, „zahărul” ajunge, într-un fel sau altul prin compuşi organici glucide, lipide, proteine, să se transforme în lemn. Lemnul conţine, preponderent, carbon şi apă. Carbonul „furat” CO2 este stocat în lemnul copacului.
    Eu nu am spus că acei copaci trebuie tăiaţi, am spus dacă sunt tăiaţi. Ceea ce spuneam eu este că pe un hectar de pământ masa lemnoasă (cea care înmagazinează carbonul) este limitată. Când pădurea este formată mai ales din copaci tineri, masa lemnoasă este în dezvoltare şi creşte cantitatea de carbon stocată în ea. La un moment dat însă masa lemnoasă nu mai creşte, unii copaci mori, alţii se nasc… per ansamblu masa rămâne egală.

    Ce vreau să spun eu, copacii nu aduc un aport de oxigen decât cât timp cresc în masa lemnoasă. Un copac va deveni din ce în ce mai gros, timp de sute de ani, dar per hectar masa lemnoasă va fi aceiaşi, pentru că densitatea masei lemnoase pe unitatea de suprafaţă nu poate creşte la infinit.

    2. Dumneavoastră nu sunteţi deranjat, înţeleg eu, de faptul că notarii au o exclusivitate asupra actului notarial (căci eu asta înţelesesem), motiv pentru care pot creşte preţurile operaţiunii notariale oricât doresc, ci pentru că este nevoie de acte notariale peste tot, adică vă deranjează actul birocratic… asta este altceva. Redefinirea actului birocratic se poate face prin schimbarea legilor. Dumneavoastră ca cetăţean puteţi cere politicii să facă asta. O faceţi?

    3. Stimate domn,
    Cuvântul „politic” nu este legat strict de noţiunea de „partid”. Este adevărat, astăzi politică trimite cu gândul al membrii de partid, la clasa politică… Pot fi însă partide care nu sunt politice, poate exista şi politica în afara partidelor. „Politic” înseamnă „legat de guvernarea unei societăţi”, respectiv stat. În sensul ei de bază, „politică” înseamnă „propriu unui bun guvernământ, judicios”. Opinia cetăţenilor poate fi şi despre un meci de fotbal… dar asta nu interesează constituţia. Ceea ce trebuie să intereseze constituţia şi partidele este opinia politică a cetăţenilor, voinţa politică.

    5. „cât şi din produse şi servicii care, dacă ar lipsi, nu ar sărăci cu nimic societatea, ba chiar ar îmbogăţi-o din punct de vedere cultural.”
    Nu-mi dau seama ce doriţi să spuneţi. Vă referiţi la bunul gust? Vă referiţi la cei care obţin profituri într-un mod ilicit? Un produs sau un serviciu care nu satisface o nevoie socială nu are cerere, nu se poate vinde… şi atunci de unde profit? Este băgat pe gât de cineva? Puteţi da un exemplu?

  • Béranger

    @Bibliotecaru:

    «Dumneavoastră nu sunteţi deranjat, înţeleg eu, de faptul că notarii au o exclusivitate asupra actului notarial (căci eu asta înţelesesem), motiv pentru care pot creşte preţurile operaţiunii notariale oricât doresc, ci pentru că este nevoie de acte notariale peste tot, adică vă deranjează actul birocratic… asta este altceva.» –> aţi înţeles… parţial.

    Câtă vreme Statul/Legea mă obligă să prezint copii legalizate (şi nu xerocopii pentru dosar, plus originalul pentru ochiul funcţionarului), atunci Statul/Sistemul Public să se oblige să angajeze salariaţii (notarii) responsabili de emiterea copiilor legalizate şi a altor încheieri şi autentificări.

    Clar?

    «Nu-mi dau seama ce doriţi să spuneţi. Vă referiţi la bunul gust? Vă referiţi la cei care obţin profituri într-un mod ilicit? Un produs sau un serviciu care nu satisface o nevoie socială nu are cerere, nu se poate vinde… şi atunci de unde profit? Este băgat pe gât de cineva? Puteţi da un exemplu?» –>

    Exemple de produse şi servicii fără de care societatea ar avea de câştigat: posturile radio/TV de manele, emisiunile de prost gust (de la OTV şi până la zecile de talk-show-uri „mondene”, TeleEuroBingo, Dan Negru, toate scursurile pe care alţii le ştiu mai bine decât mine), sălile de jocuri de noroc, bordelurile, ziarele şi revistele de cancan, bârfe, manele, şi în genere tot ce perverteşte bunul simţ şi bunul gust.

  • Bibliotecaru

    @ Béranger
    Eu nu ştiu la ce anume vi s-a cerut depunerea în dosar a unei copii legalizate, dar nu vă contrazic. Eu mă feresc de interacţiunea cu astfel de probleme şi nu aş putea să spun că am o experienţă în acest domeniu. Cu siguranţă este nevoie de notar, de exemplu, pentru un act de vânzare/cumpărare pentru imobile şi altele de acest tip.

    Dar asta nu are importanţă foarte mare relativ la ceea ce vreau să spun în continuare.

    Statul şi legea vă obligă să prezentaţi copii legalizate dintr-un motiv anume. Nimeni nu se trezeşte din somn şi spune… hai măi să cerem noi copii legalizate şi nu copie pe care să scrie funcţionarul „conform cu originalul” şi apoi să ştampileze. Această dimensiune a legalizării îşi are originea în practica juridică românească, poate de secole încoace. În Japonia folosirea acelor sigilii (ştampile) cu semnătura îşi are şi ea originea în sute de ani (poate chiar peste o mie de ani) de practică judiciară. Nu se poate veni cu un ucaz care spune că nu mai este nevoie de copie legalizată, trebuie modificat întreg sistemul instituţional astfel încât să nu existe contradicţii şi disfuncţionalităţi.

    Cât despre cea de a doua problemă, este evident că faceţi referire la lucruri de prost gust… dar nu puteţi spune că „OTV şi până la zecile de talk-show-uri “mondene”, TeleEuroBingo, Dan Negru, toate scursurile” nu satisface o nevoie socială. Acestea emisiuni au rating, sunt consumate, sunt cerute. Dacă ele nu ar fi cerute, nimeni nu le-ar face pentru că nu aduc bani. Ele aduc bani în măsura în care există o cerere şi există un consum… altfel cum?

    Eu nu urmăresc aceste emisiuni, dar asta nu înseamnă că eu contest dreptul altora de a consuma, cu plăcere, astfel de emisiuni. Oricât de mult ne-ar plăcea cultura unora dintre noi, este evident că România consumă mult mai multă subcultură (în sensul din dicţionar) decât cultura elementară. Nu este totuşi nimeni vinovat pentru această stare de fapt, aşa este normal.

  • Béranger

    @Bibliotecaru: Emisiunile de prost gust nu sunt o „nevoie socială”, ci o „realitate socială”. Cele două sunt planuri cu totul diferite.

    În rest, fireşte că „Cu siguranţă este nevoie de notar, de exemplu, pentru un act de vânzare/cumpărare pentru imobile şi altele de acest tip. … Statul şi legea vă obligă să prezentaţi copii legalizate dintr-un motiv anume.” Exact de aceea ar trebui ca notarii să fie angajaţi ai statului.

    De pildă, „cu siguranţă este nevoie de” cărţi de identitate, paşapoarte, permise de conducere. Ei bine, emitenţii acestor documente sunt entităţi publice care aparţin aparatului de stat, nicidecum reprezentanţi ai vreunei profesiuni liberale.

  • gabicretu

    @Am fost pe drumuri – în mașină, nu în tren – motiv pentru care nu am intrat în discuția palpitantă, să vă ofer o cafea sau un pahar de apă rece (când se încing spiritele).
    Mă gândisem să fac niște comentarii și clarificări într-un post separat; s-au lansat însă atâtea subiecte interesante și poziții ce mă fac să-mi iau lumea în cap că ar trebui chiar mai mult… Văd eu…

    PS
    Beranger, mulțumesc pentru sinteza postului; este impecabilă; despre asta era vorba.
    Discuția subsecventă nu avea nicio legătură însă (sau una mică, mică). Dar așa se mai întâmplă pe blogul meu; am amici pătimași care se simt bine aici și încep bătălii care, după caz, merg din absurd în pogres sau viceversa…

  • Béranger

    @gabicretu: Sunt dezolat (ca să mă exprim franţuzit) de amploarea discuţiei care a urmat. Cam ăsta e riscul blogurilor care permit comentarii…

  • gabicretu

    @:) Eu nu! Chiar deloc. Prietenul nostru Bibliotecar are un dar de a provoca reacții… Se poate merge până se vede cine rămâne ultimul viu.
    La modul serios, mie îmi sunt extrem de folositoare aceste dialoguri;cum sunt polemică, mă ajută să formulez replici, explicații, să clarific lucruri despre care nici prin cap nu-mi trecea că au nevoie de clarificări… Textele mele cele mai bune sunt amestecate printre mulțimea de comentarii de la unele posturi. Doar că am ceva de lucrat, cu capul și calculatorul, așa încât amân puțin comentariile. Plus că e cazul să scriu vreo câteva rânduri despre muncă; nu de alta, dar unii vor crede că 1 Mai o fi ziua antreprenorului (sic!), că numai el este ridicat în slăvi…

  • Béranger

    …ca să nu mai spun, stimată doamnă Gabiela Creţu, că trăiţi probabil în iluzia că alegerile uninominale sunt democratice de felul lor, numai că nu sunt şi nu pot fi astfel:

    http://beranger.org/post/4833780898/britons-dont-understand-the-alternative-vote

    Notă: chiar şi dacă optăm pentru alegeri proporţionale (pe listă), sistemul proporţional este inaplicabil pentru primari, preşedinte…

  • Bibliotecaru

    @ Béranger

    Înţelegem diferit nevoia socială. Dumneavoastră imaginaţi o societate ideală în care nevoia socială este ceea ce consideraţi dumneavoastră ce este şi nu este bun/bine. Copii nu au nevoie de dulciuri că strică dinţii? Oamenii nu au nevoie de tutun pentru că dăunează grav sănătăţii? Dar drogurile, au oamenii nevoie de droguri? Eu mă raportez la societatea reală şi nu la cea ideală.

    Revenind la notari… de ce ar trebui să fie un angajat al statului cel care legalizează un contract, o donaţie, o împuternicire, o mandatare, un împrumut în bani, o tranzacţie…? Aceste acte nu sunt importante pentru statul român (ce să facă statul cu ele?), ci pentru Justiţie.

    Dacă eu fac cu dumneavoastră un contract verbal, un document „de mână” sau un act notarial… toate cele trei au acelaşi efect juridic (contractul este lege între părţi), numai că primele două pot fi contestate. Soluţia actului notarial este cea care are valoarea probatorie cea mai mare în faţa legii. Celelalte trebuiesc colaborate cu declaraţii de martori… este mai complicat. Probleme românilor se nasc din modul românilor de a se comporta. Practica juridică este strâns legată de precedentul juridic, adică de comportamentul românilor. Dacă nimeni nu ar contesta cuvântul dat stabilit printr-o simplă strângere de mână, dacă toţi ar fi cinstiţi, poate că nu ar fi nevoie de notari.

    Repet, nu prea ştiu exact în ce cazuri ai nevoie de aceste copii legalizate, ele au însă o motivaţie.

    „Cărţi de identitate, paşapoarte, permise de conducere”… cred că ţin de servicii ale primăriei şi prefecturii (guvernare locală).

    Domnule Béranger,
    Statul în sine nu este nu ştiu ce armată de trepăduşi porniţi să facă rău poporului. Ştiu că asta înţelege multă lume prin noţiunea de stat. Statul este ceva inefabil, este definit de principii, normative, reguli, instituţii… Autoritatea statului este cea importantă. Dacă veţi căuta această formulă „autoritatea statului”, veţi ajunge probabil, cu uşurinţă, la cursuri de drept administrativ şi notarial. Ei bine, această autoritate a statului nu poate funcţiona în afara regulilor sociale, cel puţin într-un stat de drept.

    La fel şi în cazul unui contract, doar simpla declarare a voinţei părţilor nu este o garanţie suficientă, caz în care este necesară certificarea cu o putere oficială. Acestă putere oficială este o persoana investită cu autoritatea statului: notarul.

  • Béranger

    @Bibliotecaru: Mă tem că începeţi să mă călcaţi pe drept.

    — Justiţia este un serviciu asigurat de Stat, nu de o companie privată. Judecătorii nu sunt cizmari.

    — Serviciile locale/comunitare de care vorbeaţi sunt tot Publice (în adevăratul sens), deşi unele ţin de Prefectură (nu de Primărie), deci de Guvern.

    — Actele trecute pe la notar (îngrăşând deci un actor privat) nu sunt doar facultative, de genul actelor de mână, ci şi obligatorii, cerute de o putere Publică (Cadastru, chiar Serviciul de Evidenţă Informatizată a Populaţiei etc.), de aceea Statul trebuie să asigure servicii notariale, contra cost, dar totuşi.

    — Că veni vorba de Serviciul de Evidenţă Informatizată a Populaţiei, şi ca un ULTIM COMENTARIU, mă piş pe Statul Român, care prin normele de aplicare la Legea Locuinţei ANULEAZĂ prevederea acesteia potrivit căreia domiciliul şi/sau adresa de reşedinţă (oricum două noţiuni adesea confundate de alte autorităţi) pot fi declarate ŞI pe proprie răspundere (déclaration sur l’honneur, cum zic francezii), fără să trebuiască să vin cu acte de proprietate asupra locuinţei, contracte de închiriere în formă legalizată, şi alte căcaturi de-astea!

    NU, în România nu se poate cum se poate în alte ţări UE, să te duci frumos la organe şi să le spui: „băi ăştia, eu declar pe proprie răspundere că locuiesc/domiciliez la adresa X, luaţi la cunoştinţă, actualizaţi în baza de date şi scrieţi-mi în actul de identitate noua adresă, şi dacă aveţi îndoieli n-aveţi decât să puneţi poliţistul de proximitate să facă o anchetă (se fac uneori prin sondaj), dar pe timpul vostru”. NU, în România, în afară că oraşele mari nu mai sunt închise, în rest e ca pe timpul lui Ceaşcă, te freacă să vii cu tot felul de acte ca să dovedeşti că stai unde stai!

    Imbecilii dracului, sunt SUTE DE MII care stau cu chirie fără ca proprietarul să plătească la fisc, şi pe chestia asta NU au buletinele în regulă, ba pe deasupra nu-şi pot face nici contracte Romtelecom fără viză de flotant pe buleton (firmele de cablu acceptă, Romtelecom nu)! Şi nu, Legea Locuinţei NU combate evaziunea fiscală, ci ASIGURĂ ca SUTE DE MII DE CETĂŢENI SĂ NU AIBĂ ADRESA REALĂ ÎN BULETIN!

    Acum chiar că sunt un pachet de nervi. Democraţia reprezentativă este o glumă extrem de proastă în ţara asta, şi aşa a fost sub orice guvernare!

  • N, Raducanu

    @Gabriela Cretu
    Am urmarit cu curiozitate si putin stupefiat schimbul de pareri dintre “bibliotecarul” si “beranger”. Eu citesc mai demult blogurile ambilor, dar in nici o postare din ele dansii nu si-au expus opiniile despre democratie si aplicarea ei originala in Romania asa cum au facut-o cu aceasta ocazie, gazduiti de blogul dvs. Au disecat fiecare fraza, fiecare cuvant al interlocutorului, dand noi clarificari si aducand interpretari proprii. Nu stiu daca alti cititori ai acestui blog mai au acum curajul unei interventii in duelul, totusi politicos, dintre cei doi domni. Personal nu ma incumet, caci ar trebui sa ma pricep in economie, in drept (legislatie) si in politologie, la fel de bine ca dansii, ceeace nu e cazul. Dar cred ca prin asemenea polemici pasionate, blogul dvs. a castigat in interes.
    Acum, ca impresie generala asupra dialogului, inclin sa dau mai multa dreptate argumentelor lui beranger. Cred si eu ca guvernarea ar trebui sa urmareasca prioritar prosperitatea majoritatii populatiei; Sunt si eu de parere ca atunci cand peste 60% din problemele ce se desbat in parlamentul tarii, sunt recomandari ale Comisiei de la Bruxelles, suveranitatea tarii este aspru ingradita. Ma indoiesc si eu de capacitatea electoratului de a lua decizii optime in orice problema si ca deci idealul ar fi poate o solutie de democratie reprezentativa, insotita de o buna doza de participativa. Etc. etc. Desi dansul afirma undeva – probabil in gluma – ca opiniile sale sunt “reactionare”, ele sunt mai curand radicale de stanga (cu exceptia amintirii posibilitatii unui sistem de vot cenzitar, idee care este a dreptei pure).
    Pe de alta parte, sunt impresionat de temeinica cunoastere de Bibliotecarul a Constitutiei tarii si de semnalarea, plin de exasperare pe blogul sau, a cazurilor de incalcare a prevederilor ei. Dansul imi lasa totusi impresia ca vede ca solutie a tuturor problemelor doar respectarea cu strictete a Constitutiei. Ma intreb ce va face daca, asa cum propune seful statului, se va adopta o noua Constitutie cu accentuat caracter prezidential, care sa introduca prioritatea deciziilor presedintelui fata de cele ale parlamentului. Sau chiar una care sa dea o mare autoritate guvernului, asa cum este cea noua din Ungaria.
    Imi cer scuze pentru pomenirea dupa luni de zile, fara verificare, a unei cifre de 20.000 aderenti, care m-a facut sa banuiesc ca e un apel al Bibliotecarului in favoarea constituirii unui nou partid, cu el in frunte. Dar apelul “Am nevoie de 10 milioane de romani!” contine o cifra atat de neverosimila, incat am crezut ca e o simpla figura de spirit.
    In privinta riscului blogului de a permite comentarii, fie f. lungi ca aici, fie ale unor rauvoitori ce vor sa torpileze blogul si sa-i ridiculizeze pe autorii interventiilor, eu cred ca un blog fara reactia prompta a cititorului, cu comentarii pozitive sau negative la articolul de baza, este un blog doar de informatie, dar nu unul de desbateri pentu gasirea celei mai potrivite solutii.

  • gabicretu

    @NR, Eu am să îndrăznesc… Doar astăzi nu pot…
    @Beranger,
    Deși împărtășesc multe dintre pozițiile exprimate aici, aveți un mare dezavantaj în acest dialog – nu mă cunoașteți, în sensul în care este evident că nu ați citit nimic din ce spun până în aceste zile; unele afirmații presupuse sunt chiar anti-Gabi (sic!)
    Doar două poziții; prima este din 2007, poziția mea în cadrul dezbaterilor parlamentare pentru introducerea votului uninominal; nu mai eram la Cameră, eram la PE, dar am fost la grup, cred…Life, voi fi foat mai vehementată și cu detalii.

    http://www.gabrielacretu.ro/cine-se-teme-de-adevar.html (paginile trebuie rulate, nu se afișează ca acum!)

    http://www.gabrielacretu.ro/poporul-ca-masa-de-manevra.html

  • gabicretu

    @Biblio (Beranger, RN)
    Comentariul 1 (nu mă pot abține!)

    Vorbind despre faptul că alegerile nu sunt raționale nu făceam o critică a acestora. Constatam un fapt.

    Rațional nu înseamnă bun, preferabil, corect, drept. Dacă ar fi așa, o crimă cu premeditare (planificată rațional, în toate etapele ei) ar fi mult mai puțin blamabilă decât uciderea unei persoane fără voie și intenție (scăpând din mână un ghiveci de la etaj în timp ce-ți decorai balconul și te-a speriat careva).
    Spre fericirea noastră oamenii nu sunt doar raționali, în sensul teoriei economice, și nu iau interesul lor îngust drept rațiune a acțiunii în fiecare caz în parte. Oamenii sunt capabili să sară în foc ca să salveze o ființă, să nu mănânce ei ca să dea unui copil, să-și sacrifice nevoile primare pentru cele superioare, să moară pentru a-și salva onoarea, etc. Cel puțin în anumite culturi, ideea moneyteistă (cum îi zice Peter) ar fi fost, sper că mai este încă, destul de stranie. Asta-i partea bună a lipsei de rațiune.

    Există și partea rea – oamenii pot risca propria viață și pe a altora aiurea, pentru mize lipsite de sens, mai ales în lupta pentru putere; imaginea unei licitații bursiere este una revelatorie pentru riscul irațional asumat, nu pentru cel bazat pe analize aprofundate ale situației economice, perspectivelor pe termen măcar mediu, etc..
    Lupta pentru obținerea banilor/puterii nu este cu nimic mai rațională decât cruciadele și războaie religioase… Poate atinge chiar culmi ale absurdului; într-un război nu se asumă individual orice risc pentru că intervine și un anume spirit de conservare (fiind implicat corpul și corpul celuilalt); la bursă, instinctul de conservare lipsește din cauza caracterului abstract al riscului și mizei…

  • Bibliotecaru

    @ N, Raducanu
    🙂
    Păi atâta încredere aveţi în USL? Gândiţi că ei vor lăsa să treacă de Parlament „o noua Constitutie cu accentuat caracter prezidential, care sa introduca prioritatea deciziilor presedintelui fata de cele ale parlamentului”.

    Pentru modificarea constituţiei nu este nevoie doar de o majoritate simplă, ci de o majoritate COVÂRŞITOARE.

    Şi citez din Constituţie, că din ce altceva…

    ARTICOLUL 151 – Procedura de revizuire
    (1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptata de Camera Deputatilor si de Senat, cu o majoritate de cel putin doua treimi din numarul membrilor fiecarei Camere.
    (2) Daca prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, hotarasc cu votul a cel putin trei patrimi din numarul deputatilor si senatorilor.

    Nu ştiu dacă numai PSD-ul singur şi poate să oprească în primă fază proiectul, că poate nu au 34% din senatori, respectiv deputaţi, USL însă cu siguranţă poate să-l oprească.

    Domnule Răducanu,
    Fie şi în cazul în care Constituţia va fi modificată, aşa cum spuneţi mai sus, ea tot trebuie respectată pentru că stabileşte normalitatea funcţională a societăţii. Nerespectarea Constituţiei nu poate duce decât la un colaps social pentru că defineşte o funcţionare anarhică a statului. Ceea ce se întâmplă în România este, înainte de toate, sămânţa şi rodul acestui colaps ce conduce, inevitabil, la anormalitate şi anarhie din ce în ce mai generalizată. Statul românesc, din cauza acestei anormalităţi, este simţit ca opresor, ceva de care trebuie să te fereşti cât mai mult, ceva care te agresează dacă nu eşti destul de dibaci să-l „fentezi”. Or statul nu are alt scop în viaţă decât să deservească cetăţenii, că altceva ce ar trebui să facă?

    Aveţi impresia că domnul Boc vrea să-i mulţumească pe doamna FMI, pe doamna UE, pe domnul NATO în pofida dorinţei cetăţenilor români? Atunci ceva este în neregulă, şi o sesizaţi pentru că aşa este. Este dovada unei disfuncţionalităţi în sânul statului român. De ce? Pentru că prevederile Constituţionale sunt ignorate, pentru că legea se aplică selectiv, pentru că este mai importantă bătălia politică decât satisfacerea nevoilor cetăţenilor. De ce se întâmplă asta? Pentru că mecanismele constituţionale menite să repare astfel de abateri nu funcţionează, au fost pervertite de generalizarea anormalităţii.

    Problema este că cetăţenii nu sesizează astfel de lucruri. Ei nu ştiu care este de fapt normalitatea pentru că politica nu a lăsat această societate să funcţioneze normal… ÎNCĂ nu au lăsat-o. Cetăţenii nu au altă şansă decât să creadă că ceea ce se întâmplă în România este calea normalităţii.

    De exemplu, chiar dumnevoastră spuneţi: „Cred si eu ca guvernarea ar trebui sa urmareasca prioritar prosperitatea majoritatii populatiei;” şi, implicit, clamaţi un stat intervenţionist. Pentru ca statul să influenţeze prosperitatea populaţiei ar trebui să facă ceva, să intervină în societate ca să inducă această prosperitate. Mecanismele economiei de piaţă nu funcţionează aşa. „Intervenţia” statului pentru prosperitate trebuie să fie lăsarea economiei să funcţioneze conform principiilor normative stabilite. Statul trebuie să stabilească regulile prin care economia trebuie să funcţioneze şi apoi trebuie să vegheze la respectarea regulilor. Motivaţia prosperităţii este un mecanism pentru întreprinzători, ei vor găsi calea de a face o afacere conform regulilor care să producă prosperitate. Ţinta prosperităţii au avut-o şi state precum Grecia şi Portugalia, au eşuat, pentru că prosperitatea care nu are suport material se prăbuşeşte la un moment dat şi… cu cât mai de sus se prăbuşeşte, cu atât mai rău. Ţinta prosperităţii majorităţii populaţiei a avut-o şi doctrina comunistă, dar a eşuat. Ştiţi de ce? Pentru că, de fiecare dată, există nişte elemente în societate care profită şi vor „mai multă prosperitate” decât alţii, motiv pentru care fac „prosperitatea” pe numele lor. În momentul în care societatea funcţionează fără sincope, fără colaps instituţional… prosperitatea vine de la sine, pentru că se ocupă cetăţeanul să caute calea prin care poate obţine această prosperitate. În momentul când motoarele sociale sunt în permanentă reparaţie cu un mecanic băgat jumătate în ele, care tot repară şi schimbă piese… timpul de reparaţie nu mai permite motoarelor să şi funcţioneze. La ce foloseşte un motor dacă stă 21 de ani în reparaţii şi fiecare mecanic care se schimbă se apucă din nou de el? Stabilitatea funcţională şi coerenţa funcţională a unei societăţi este cheia succesului.

    Părerea mea.

  • Bibliotecaru

    @ gabicretu

    Pot fi de acord cu cele ce le spuneţi, în sensul pe care le spuneţi mai sus… Eu însă înţeleg altceva prin raţional decât „raţionalul” din „crima cu premeditare”.

    Sensul cuvântului raţional are o conotaţie suplimentare situată dincolo de acţiunea conştientă, logică…

    De exemplu, „raţiunea unui lucru” reprezintă natura justificativă a acelui lucru, scopul care determină existenţa acelui lucru, menirea lui de funcţiona. Dacă spunem, de exemplu, „raţiune de stat”, această sintagmă reprezintă un sens de valori şi repere care determină acţiuni mai apropiate interesului general al societăţii decât interesului particular al individului. De exemplu au fost trimişi militari în teatrele de război din „raţiuni de stat”, pentru că altfel, din punctul meu de vedere, nu există raţiuni particulare fiecărui cetăţean.

    Votul raţional nu reprezintă deci un vot limitat la ceva, ci tocmai dimpotrivă, vorbim de acel vot care cuprinde toate variabilele, cât mai aproape de exhaustiv, inclusiv variabilele de tip emoţional. Judecată unui act (adică raţiunea) reprezintă o succesiune de trei etape pentru o problemă deja stabilită, identificată în mod net. Prima etapă este dată de strângerea ipotezelor şi a datelor de lucru. Abilitatea este aici să identifici corect tot ceea ce influenţează, într-un fel sau altul, problema. Cea de a doua etapă este descoperirea mecanismului prin care cele aflate în prima etapă interacţionează intim între ele conducând la efectele. Cea de a treia etapă este construcţia unei soluţii astfel încât rezultatele să fie previzibile şi optimizate. Dacă prima etapă este sărăcită de date şi ipoteze, în mod automat nu există nici o şansă pentru celelalte două etape. Dimpotrivă, cu cât prima etapă ajunge foarte aproape de exhaustiv, de o identificarea cvasi-completă, cu atât mai mult există premisele ca şi celelalte două etape să fie aproape de ideal.

    Votul trebuie să fie raţional pentru ca cetăţeanul să împlinească, prin actul raţional al votului, menirea acestuia. Dacă votul este un fel de concurs de popularitate de tip miss/mister Parlament, sau aşa ceva, votul nu are nici o legătură cu democraţia, devine un fel de concurs „Românii au talent” la nivel naţional (adică un concurs PRO TV unde s-a votat după cu totul alt criteriu decât talentul… şi asta se vede cu ochiul liber).

    Numai că un concurs de „frumuseţe a prezenţei mediatice” nu are legătură cu guvernarea, iar cei aleşi în Parlament, Preşedinţiei, administraţiile locale şi judeţene nu sunt selectaţi pentru menirea lor, actul de guvernare, adică votul NU are legătură cu democraţia. Contractul instituţional dintre guvernatori şi guvernanţi trebuie să fie clar… Candidatul spune ce anume vrea să facă efectiv (nu planuri minunate… documente cu punct şi virgulă), în mod clar şi cât mai complet, alegătorul îl votează pe cutare candidat pentru a face ce şi-a propus.

  • Béranger

    @N.Raducanu: O mică notă cu privire la «cu exceptia amintirii posibilitatii unui sistem de vot cenzitar, idee care este a dreptei pure».

    Vedeèi dumneavoastră, votul cenzitar vine de la cens, care este o măsură a averii personale. Condiţionarea dreptului de vot de avere este într-adevăr o măsură de dreapta.

    Condiţionarea dreptului de vot de coeficientul de inteligenţă nu ştiu dacă are culoare politică. Ar fi ea o măsură nazistă? Poate, dar totuşi şi în ziua de azi oligofrenii cu acte în regulă şi cei internaţi la balamuc nu cred că au dreptul la vot. Acum achiesăm că cei cu IQ de 30 nu au dreptul la vot. Mâine am putea fi de acord că acest prag ar putea fi 95, să zicem. Este adevărat, excluderea unui procent neneglijabil al populaţiei de la vot nu este o măsură de stânga, dar de ce mi se pare mie că populaţia se imbecilizează, că specia Homo Sapiens decade? Pe la 1900 toamna, eugenismul era popular nu doar printre cei declaraţi de dreapta, ci şi printre unii care se credeau de stânga (gen. H. G. Wells).

    Condiţionarea dreptului de vot de un test care să dovedească înţelegerea funcţionării sistemului, un test similar celui teoretic pentru eliberarea permisului de conducere, pare de asemenea oricum numai de stânga nu, dar Dvs. aţi prefera, de pildă, ca şoferii maşinilor de pe stradă să poată conduce fără nici un test, aşa cum se făcea la 1900? De ce, pentru siguranţa tuturor, se dau teste pentru carnetul de conducere — aceste teste nu sunt gratuite, dar nu sunt considerate „o măsură de dreapta” –, pe când nişte eventuale teste de cunoştinţe civice ar fi considerate „de dreapta” dacă ar fi o condiţie necesară pentru vot, chiar dacă aceste teste ar fi gratuite?

    Ca o paranteză — mi se pare că onor Constituţia României are un text absolut debil, ambiguu, tembel (Legea Fundamentala a Germaniei Federale, atât cât pot eu înţelege, mi se pare infinit mai „inginereşte” redactată), şi pe cale de consecinţă mă enervez ori de câte ori Bibliotecaru citează din numitul op, şi ca să dau un exemplu la obiect, Art. 36 (2) permite orice abuzuri:

    «(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.»

    Constituţia măreţei noastre patrii nu aduce nici o lămurire cu privire la motivele pentru care un judecător, prin hotărâre judecătorească definitivă, poate hotărî că un cetăţean îşi pierde drepturilor electorale. Cu excepţia debilii sau alienaţilor, pentru care s-a precizat deja că pot fi „puşi sub interdicţie”, nu ni se spune ce altă raţiune poate sta la baza pierderii drepturilor electorale.

    Constituţia noastră este atât de ambiguă, că mi-e ruşine cu ea.

    Poporul nostru este atât de imbecil (cam ca cel italian, căci Berlusconi este de talia celor din PDL), încât mi-e ruşine că fac parte din el.

    România devine un stat fundamentalist-ortodox, în care separarea Statului de Biserică DEJA NU MAI EXISTĂ — pe când la alţii, gen Republica Franceză, caracterul laic al statului este legiferat încă de la 1905 –, încât mi-e ruşine că sunt român.

    Înainte de marele deceniu al foametei, întunericului şi frigului, mai exact când eram eu în clasele I – IV (1976-1980), tovarăşa învăţătoare (cam comunistă de felul ei) reuşise să insufle în noi mândria de a fi români. Poate că eram prea mici şi căzusem în capcana naţionalismului ceauşist, dar mie îmi place să cred că eram pur şi simplu mândri că eram români.

    Acum mi-e ruşine că sunt român. La nivel individual, foarte mulţi români sunt oameni deosebiţi. La nivel de popor, suntem o masă amorfă lipsită de inteligenţă colectivă.

  • Béranger

    În România seculului XXI, zilele astea, cohorte de babe s-au bătut pe apă sfinţită, înjurând, călcându-se în picioare şi drăcuind.

    Acele vajnice cetăţene ale României au drept de vot. Mai mult nu am a spune.

  • Bibliotecaru

    @ Béranger
    Păi dumnevoastră credeţi că acea frază din constituţia Românească nu se regăseşte, măcar parţial, în legislaţia germană?
    🙂
    Eu nu cunosc o boabă de germană, puteţi să ne traduceţi următoarele fraze?

    Vom Wahlrecht ausgeschlossen sind Deutsche,
    * denen ein Gericht im Zusammenhang mit einer strafrechtlichen Verurteilung wegen Delikten aus den Bereichen Friedensverrat, Hochverrat, Gefährdung des demokratischen Rechtsstaats, Landesverrat und Gefährdung der äußeren Sicherheit, Straftaten gegen Verfassungsorgane sowie bei Wahlen und Abstimmungen sowie Straftaten gegen die Landesverteidigung das aktive Wahlrecht entzogen hat, §§ 13 Nr. 1 BWahlG, 92a, 101, 108c, 109i, 45 Abs. 5 StGB;
    * für die nicht nur durch einstweilige Anordnung ein Betreuer mit umfassendem Aufgabenkreis bestellt worden ist, § 13 Nr. 2 BWahlG;
    * die sich nach der Begehung einer rechtswidrigen Tat in schuldunfähigem Zustand aufgrund strafgerichtlicher Anordnung gemäß §§ 63, 20 StGB in einem psychiatrischen Krankenhaus befinden;
    * die außerhalb Deutschlands leben und seit dem 23. Mai 1949 (Inkrafttreten des Grundgesetzes für die Bundesrepublik Deutschland) weniger als drei Monate ununterbrochen in Deutschland eine Wohnung innegehabt oder sich sonst gewöhnlich aufgehalten haben.

    Stimate domn,
    După părerea mea Constituţia Germaniei este şi mai evazivă decât cea românească, în exact exemplul pe care l-aţi oferit, şi permite mult mai multe abuzuri, tocmai din cauza acelui articol 38, mai ales în zona alin. 3 (cel care spune că detaliile se vor stabili prin lege). Bănuiesc că ştiţi la ce mă refer (de vreme ce spuneţi că aţi consultat-o). Trimiterea la lege pentru interdicţia de a vota, nu este ceva „de bine”, pentru că legea se poate schimba mult mai uşor decât constituţia.

    PS.
    Am verificat, în engleză, prevederile din Codul Penal al Germaniei… şi chiar se poate interzice dreptul la vot.

  • gabicretu

    @Biblio, Beranger,
    Prevederile constituționale se aplică întotdeauna prin intermediul legilor specifice, în cazul nostru Codul Penal. Aveți mai jos capitolul Pedepse complementare, ca să nu vă apucați de inventat roata…
    http://www.euroavocatura.ro/articole/512/Pedepsele_complementare_in_Noul_Cod_Penal__art__66_-_70_

  • Béranger

    @Bibliotecaru:

    Dimpotrivă, domnule, Constituţia României este cea care NU precizează infracţiunile care pot conduce la pierderea dreptului de vot, pe când Legea Fundamentală a Germaniei face vorbire de infracţiuni împotriva păcii, trădare, înaltă trădare, subminarea ordinii de drept, ofense împotriva organelor constituţionale, respectiv chiar infracţiuni împotriva dreptului la vot!

    Mi se pare chiar democratic ca un trădător, un atentator, un cetăţean care încearcă să asasineze un om politic, un judecător sau un candidat în alegeri, să nu mai poată vota. Un om care nu acceptă statul de drept nu are de ce să voteze — el va vota cu cel mai extremist partid cu putinţă dacă va avea ocazia.

  • Béranger

    …şi doar spusesem că nu mai comentez pe acest „thread”…

  • Béranger

    @gabicretu:

    De acord, dar Constituţia se oboseşte să prevadă în alte părţi „în condiţiile legii”, „potrivit legii” sau similar. La acest articol nu se mai oboseşte.

    Cât despre Codul Penal, îmi pare rău, el se poate modifica prea uşor. Contituţia României rămâne găunoasă şi negarantând nimic.

    Fireşte, Dvs. fiind om politic, aveţi cu siguranţă un anumit grad de încredere în sistemul constituţional din România. Eu nu mai am.

  • gabicretu

    @Berabger,
    Iar faceți comentarii de tipul celor la care v-am răspuns mai sus dar nu v-ați obosit, probabil, să le citiți; Biblio este prea pasionant, înțeleg…
    Nu am făcut nicio judecată de valoare (despre ce cred eu se pare că habar nu aveți); am precizat un principiu formal și indicat sursa pentru clarificarea unor aparente nelămuriri; fiind gazdă, mi s-a părut politicos să o fac. Mă gândeam să vă rămână timp pentru a discuta teme care chiar merită.

  • gabicretu

    @Beranger,
    Iar faceți comentarii de tipul celor la care v-am răspuns mai sus dar nu v-ați obosit, probabil, să le citiți; Biblio este prea pasionant, înțeleg…
    Nu am făcut nicio judecată de valoare (despre ce cred eu se pare că habar nu aveți); am precizat un principiu formal și indicat sursa pentru clarificarea unor aparente nelămuriri; fiind gazdă, mi s-a părut politicos să o fac. Mă gândeam să vă rămână timp pentru a discuta teme care chiar merită.

  • Bibliotecaru

    @ Béranger

    Cele ce le-aţi spus, legate de „bun simţ” că nu ar mai trebui să voteze, sunt stabilite nu de constituţie, ci de lege. Asta nu vreţi să înţelegeţi domnia voastră.

    În cazul nostru, dacă prevederea constituţională ar fi fost la fel cu cea germană, majoritatea pro PDL din Parlament ar fi putut vota o lege prin care ar fi interzis votul susţinătorilor PSD şi PNL (pe cale de consecinţă voturile pro PSD şi PNL ar fi fost nule)… şi nimic nu ar fi fost anti-constituţional, pentru că legea fundamentală face trimitere la lege pentru astfel de cazuri fără nici o limitare şi fără să stipuleze că este nevoie de o decizie judecătorească.

    Avantajul germanilor este că politicienii lor au, până una-alta, mai mult bun simţ decât ai noştri.

    Ceea ce mă tulbură, „intelectualiceşte” vorbind, este că dumneavoastră găsiţi justificată interdicţia lor şi nu o găsiţi justificată pe a noastră…

    Pierderea dreptului electoral de către debilii sau alienaţii mintal se face în urma articolul 142 din Codul familiei (este vorba despre persoana care nu are discernamint pentru a se ingriji de interesele sale, din cauza alienatiei mintale ori debilitatii mintale) şi este nevoie de o hotărâre judecătorească care, pe baza expertizei medicale, stabileşte lipsa de discernământ.

    Pierderea drepturilor electorale ca sancţiune penală complementară este prevăzută ca sancţiune în art. 64 lit.a din vechiul cod penal şi, aşa cum a oferit şi doamna Creţu mai sus un link, art. 66, alin. 1, lit. a în noul cod penal.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *